1,823 matches
-
unei excelente cunoașteri, bineînțeles, a totalului mijloacelor disponibile de persuasiune (maniera optimă de ieșire din impas într-o situație particulară, prin mijloace pur discursive) - oratorul beneficiază de ajutorul lui Aristotel pe cale. Însă tot Aristotel, după Hill, este cel pe care oratorul nostru trebuie să îl "mulțumească": inventarul comprehensiv al mijloacelor disponibile de persuadare există, o dată pentru totdeauna, în Retorica, constituind, după Hill, cel mai bun instrument de măsurare a semnificativității alegerilor oricărui orator. Prin urmare, o implicație importantă a propunerii teoretice
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
tot Aristotel, după Hill, este cel pe care oratorul nostru trebuie să îl "mulțumească": inventarul comprehensiv al mijloacelor disponibile de persuadare există, o dată pentru totdeauna, în Retorica, constituind, după Hill, cel mai bun instrument de măsurare a semnificativității alegerilor oricărui orator. Prin urmare, o implicație importantă a propunerii teoretice a lui Hill face din Aristotel atât "cel mai bun prieten" al oratorului, cât și "cel mai mare dușman" al acestuia. Depinde de orator, dacă îl alege, la un meta-nivel, pe Aristotel
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
există, o dată pentru totdeauna, în Retorica, constituind, după Hill, cel mai bun instrument de măsurare a semnificativității alegerilor oricărui orator. Prin urmare, o implicație importantă a propunerii teoretice a lui Hill face din Aristotel atât "cel mai bun prieten" al oratorului, cât și "cel mai mare dușman" al acestuia. Depinde de orator, dacă îl alege, la un meta-nivel, pe Aristotel, sau nu, până la capăt. Întorcându-ne la analiza propriu-zisă pe care Forbes Hill ne-o propune, pentru a verifica posibilitățile interpretării
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
bun instrument de măsurare a semnificativității alegerilor oricărui orator. Prin urmare, o implicație importantă a propunerii teoretice a lui Hill face din Aristotel atât "cel mai bun prieten" al oratorului, cât și "cel mai mare dușman" al acestuia. Depinde de orator, dacă îl alege, la un meta-nivel, pe Aristotel, sau nu, până la capăt. Întorcându-ne la analiza propriu-zisă pe care Forbes Hill ne-o propune, pentru a verifica posibilitățile interpretării sale inedite a neo-aristotelianismului, posibilități care dau seama de valoarea euristică
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
a teoriei sale, iată-l pe criticul retoric urmând, conform propriului plan, expus generos înaintea analizei, pașii necesari în întreprinderea critică. Ne reamintim, desigur, că primul pas constă în evidențierea trăsăturilor celor mai importante - desigur, din punctul de vedere al oratorului, pe care, printr-o fericită "alegere", criticul pare să și-o asume, el însuși, ca atare - ale situației care generează actul discursiv. În ce privește "cazul" adresei lui Richard Nixon din 3 noiembrie 1969, Hill începe prin a preciza că situația Statelor Unite
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
În rest, exordium-ul se concentrează, tradițional, asupra expunerii planului discursului, așa cum Nixon urmează să îl parcurgă în adresa sa. În ce privește narațiunea, Nixon expune "faptele", cu un talent și o măiestrie greu de egalat, după Hill, care apreciază că "în rândul oratorilor tradiționali, folosirea narațiunii pentru a prefigura argumentarea este comună, însă rar a fost mânuită cu atâta artă ca în cazul de față"227. Astfel, Nixon precizează că ar fi putut ordona retragerea imediată a trupelor din Vietnam, însă a ales
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
obiectivul păcii va fi, realmente, atins, pe calea indicată de el. Cu alte cuvinte, așa cum consemnează Forbes Hill, Nixon își face tranziția spre epilog, care, tehnic perfect, din punctul de vedere, iarăși, al lui Aristotel și, de altfel, al "oricărui orator tradițional"235, recapitulează demonstrația (reamintind efectele negative ale retragerii imediate din Vietnam), (re)construiește ethos-ul (președintele "angajându-se să conducă națiunea cu forță și înțelepciune"236) și restabilește "un climat emoțional adecvat"237, prezicând succesul strategiei alese, în baza
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
din "inventarul comprehensiv" al Retoricii lui Aristotel, pe care, cum vedem, îl respectă cu sfințenie în demersul său discursiv particular. Cu atât mai eficient este discursul, atestă aceeași Retorica aristoteliană, cum foarte bine ne aduce aminte Forbes Hill, cu cât oratorul implică argumentarea logică, a cărei cea mai eficientă formulă, într-un discurs de factură deliberativă, criticul tocmai a descris-o, în " (contextul unui - adăugirea mea) cadru care să pregătească psihologic publicul pentru acceptarea"257 acelor adevăruri universale care dau substanță
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
să se exprime în modalități pe care, orișicât, el, președintele, le respectă. Muncitor și activ, moral, practic și sensibil, Nixon pare "un democrat în stil american"269, astfel că "orice exploatare mai intensă a mijloacelor de persuasiune derivate din caracterul oratorului ar fi fost, cu siguranță, contra-productivă"270, încheie criticul. Stilul (elocutio, lat./lexis, gr.) adresei lui Nixon, apreciază Hill, îl ajută pe președinte în construcția discursivă a portretului său caracteriologic: "tonul său este, invariabil, serios"271. Trei părți din discurs
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
pe care el însuși i-a dat-o, în momentul inițial al acestei analize, alegerile lui Nixon și ale consultanților săi sunt, realmente, cele mai fericite, având în vedere contextul mai larg al mijloacelor de persuadare aflate, ca atare, la îndemâna oratorului. Astfel, Nixon s-a adresat, preponderent, celor "nededicați ideologic, în mod excesiv, nici victoriei contra comuniștilor, nici păcii cu orice cost, însă frustrați de războiul prelungit"277. Discursul operează logic în baza celor mai (universal) acceptate premise, corelate cu predicțiile
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
precedente ale studiului de față. Dimpotrivă. Este vorba despre același impuls, aceeași hotărâre și abnegație în scopul înțelegerii și interpretării sensului și a modului unic în care acest sens al discursului intră în regim existențial, pe calea întrevăzută de un orator sau altul, ce caracterizează viziunile ambilor critici de care ne-am ocupat până acum. Cum spuneam într-un moment anterior al acestei analize, ambii își datorează rezultatele remarcabile ale cercetării chiar obiectelor de interes academic cărora le-au dedicat voință
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
Campbell, răspunsurile la astfel de întrebări nici nu sunt necesare, în logica a-logică a argumentării președintelui. Justificările sale au, încă o dată, un caracter pur etic. Însă, apreciază în final criticul, chiar dacă "denaturarea începutului războiului a fost crezută, grație autorității oratorului, apariția întrebărilor dificile legate de posibilități și costuri nu este consistentă cu promisiunea președintelui că va spune adevărul"298. În final, încheie Campbell această parte a raționamentului său, "statutul președintelui ca persoană care spune adevărul" este serios amenințat de două
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
parte, argumentează Campbell, faptul că Nixon declară insignifianța criticismului, în cazul reușitei planului său, nu înseamnă, zice autoarea, că demersul critic, ca atare, ar fi lipsit de importanță, chiar dacă "faptele" i s-ar opune: "Poate fi futil să previi în privința oratorului care denaturează, este auto-contradictoriu, care dezbină, în timp ce pretinde că dorește unitatea, sau care se dezbară de responsabilitate, în timp ce laudă ideea îndeplinirii obligațiunilor morale. Însă, dacă nu devenim critici atenți, plini de discernământ, interogatori și evaluatori, vom fi constrânși să luăm
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
și prin discurs, al "lumii" din perspectiva căreia vorbește președintele Nixon "națiunii", în momentul istoric 3 noiembrie 1969, invitând la identificare. Însă drumurile celor doi critici se despart aici. Dacă Hill nu chestionează, ca atare, caracterul acestei lumi construite de oratorul Nixon, în vederea realizării unor scopuri strict retorice, atrăgând, cum ne reamintim, atenția, în mod corect, asupra faptului că o astfel de interogare nu face parte din sarcina criticului retoric neo-aristotelian, Campbell, pe de altă parte, își pune exact aceste probleme
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
a acționa, în aceeași măsură în care înseamnă și a articula un conținut al înțelegerii unor fenomene de interes. Mai mult, pentru Burke, limbajul este realitate, nu doar un sistem de simboluri care o exprimă. Astfel, limbajul folosit de un orator/ producător de discurs reflectă și revelează - în realitatea sa - atitudinile, valorile și chiar viziunea despre lume a celui care îl folosește. Consecința fascinantă în ce privește demersul critico-retoric este, desigur, că dramatismul îi îngăduie criticului analiza realității a cărei experiență o exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
de discurs reflectă și revelează - în realitatea sa - atitudinile, valorile și chiar viziunea despre lume a celui care îl folosește. Consecința fascinantă în ce privește demersul critico-retoric este, desigur, că dramatismul îi îngăduie criticului analiza realității a cărei experiență o exprimă un orator sau altul în actul său lingvistic. Metoda critico-retorică a lui Kenneth Burke poartă numele de dramatism, în baza referirii acestei orientări critice la ceea ce autorul numește "dramă". Dramatismul înseamnă, deci, "analiza dramei"326. Cele cinci elemente constitutive ale dramei sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
material, este unică în istoria criticismului retoric. Toți ceilalți critici, după știința mea, evită astfel de suprapuneri, încercând să contureze identitatea retoricii într-un plan discursiv a cărui "legătură" cu cel material-corporal constituie, nu-i așa, "piatra de încercare" a oratorului și a criticului retoric în aceeași măsură. Criticul Lloyd F. Bitzer, de pildă, a cărui contribuție 345 Carl R. Burgchardt o include, de asemenea, în antologia sa, propune următoarea definiție demersului retoric: "retorica este un mod de a altera realitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
traversează Mein Kampf de la un capăt la altul, iar o brumă de cunoaștere în ce privește psihanaliza freudiană îl pune în evidență la modul exhaustiv: "Masele sunt "feminine". Ca atare, ele doresc să fie conduse de către un mascul dominant. Acest mascul, un orator, le curtează - și, când le-a cucerit, le comandă. Pe de altă parte, masculul rival, evreul ticălos, încearcă să le "seducă". Dacă reușește, le otrăvește sângele, amestecându-l cu al său"364. Astfel, constată Burke, printr-o "pură asociere de
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
demersului retoric aflat sub lentila analitică a criticului. În această situație, scopul criticului retoric a fost acela de a pune în evidență, la modul cât mai elocvent, "realitatea" a cărei experiență a avut-o Adolf Hitler, în calitatea sa de orator și autor al celebrei Mein Kampf, locul privilegiat al articulării sale a respectivei "realități", cu alte cuvinte, expresia privilegiată a acțiunii sale simbolice. Prin urmare, în călătoria sa prin Mein Kampf, în care l-am însoțit în paginile anterioare, Kenneth
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
paginile cărții sale și la al cărei sens criticul ajunge, pur și simplu, în baza experienței lecturii textului hitlerist. Această experiență a lecturii furnizează criticului retoric, din perspectiva dramatismului, desigur, sensul dramei producătorului de discurs, sens a cărei experiență, desigur, oratorul a fost primul care a avut-o. Însă, atunci când a produce discurs înseamnă a acționa simbolic asupra "realității", modificând-o cu intervenția ta lingvistică, dându-i, deci, un alt sens și un alt contur, acestea din urmă devin accesibile, ca
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
Prin urmare, din punctul de vedere al dramatismului, sarcina criticului retoric constă în această mărturie pe care o poate, la rându-i, oferi publicului academic de pretutindeni, a experienței sale a lecturii discursului care articulează drama, i. e., experiența trăită a oratorului. Iată cum textul devine "prietenul cel mai bun" al producătorului de discurs, al criticului retoric care se concentrează asupra respectivului demers discursiv, al criticului criticului retoric și așa mai departe. Toate acestea sunt posibile grație premiselor teoretice ale dramatismului, orientare
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
îmbogățește realitatea la care cu toții avem acces cu ajutorul simțurilor noastre, nu-i așa, cu fenomene discursive la al căror sens, de asemenea, putem cu toții ajunge, prin intermediul demersului critic al dramatismului, care ne permite să identificăm propria experiență (a lecturii dramei oratorului) cu experiența dramei oratorului însuși, în baza documentului care le atestă pe amândouă, i. e., textul care articulează, ca parte a realității împărtășite de ambele părți, ambele experiențe. Cu alte cuvinte, dramatismul este un sistem critic al identificării. Criticul retoric se
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
cu toții avem acces cu ajutorul simțurilor noastre, nu-i așa, cu fenomene discursive la al căror sens, de asemenea, putem cu toții ajunge, prin intermediul demersului critic al dramatismului, care ne permite să identificăm propria experiență (a lecturii dramei oratorului) cu experiența dramei oratorului însuși, în baza documentului care le atestă pe amândouă, i. e., textul care articulează, ca parte a realității împărtășite de ambele părți, ambele experiențe. Cu alte cuvinte, dramatismul este un sistem critic al identificării. Criticul retoric se identifică cu textul discursului
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
519 dintr-o perspectivă care să ofere "o explicație coerentă și suficient de comprehensivă a modalităților contradictorii în care a fost perceput"520 discursul președintelui american și care, mai mult, să poată furniza elucidarea "paradoxurilor legate de președenția acestui "Mare Orator""521. Scopul declarat al studiului lui Lewis, prin urmare, este acela de a oferi un context teoretic care să poată găzdui explicații adecvate diferențelor menționate mai sus. Demersul teoretic, precizează Lewis, are un caracter constructiv, în timp ce această construcție "necesită o
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
până la el, subliniază Lewis, este faptul că "a spune povești este (un demers - adăugirea mea) fundamental (în realizarea - adăugirea mea) relației dintre Reagan și publicul său"524. Prin urmare, narațiunea nu este un simplu instrument retoric util președintelui, ca oricărui orator, în vederea articulării discursive cât mai eficiente a ideilor sale: "Mesajul lui Reagan este o poveste"525, exclamă Lewis, convins. Astfel, continuă criticul, președintele american povestește continuu pentru "a își face cunoscute strategiile, pentru a oferi temei explicațiilor sale și pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]