1,224 matches
-
avea de prezentat un mic spectacol. În acea sâmbătă, cum am mai spus, era programată o discotecă. Nu erau prea multe afișe fosforescente, nici glob din oglinzi care să spargă lumina în cioburi de speranțe, lipseau becurile colorate care să pâlpâie pe ritmul melodiilor în vogă, dar ne mulțumeam cu întunericul din sală când începea câte un cântec mai de suflet. Pe vremea aceea italienii făceau legea în discoteci și câți pot uita de Al Bano și Romina Power, de Toto
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
același timp. Urma apoi camera de zi, izolată printr-o draperie groasă. Următoarea cameră pe dreapta, cum priveai dinspre vestibul, părea a fi dormitorul. De cum intrai În camera de zi, primul lucru care-ți atrăgea privirile era flacăra albăstruie care pîlpîia, rotundă, În soba cilindrică cu gaz. În mijlocul camerei se afla o masă rotundă acoperită cu o față de masă mare, dantelată, din material plastic, care ajungea pînă la dușumea. Jumătate din peretele din stînga era ocupat de rafturi cu cărți, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
ne plimbarăm pe malul unui lac asemeni, până ce în dreptul unei lumini subțiri venite de sus, ea se opri și mă-nlănțui din nou cu mâinile după gât. „Nu vreau să mai plec” rosti, și în clipa aceea, deasupra mormântului ei, pâlpâi o jucăușă, disperată flacără albăstruie. 23. Începură ploile de toamnă, morocănoase, subțiri, lungi, se auzeau lovind în burlanul de lângă fereastră, zilele treceau apăsătoare. În asemenea zile proprietarii mei își treceau vremea la bucătărie, unde-și făceau focul la soba mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
o jumătate de oră amestecai, amestecarăm timpii, îngenunchind pe rând la cele două morminte, cel de-al doilea al lui Lung, din întâmplare apropiate. Și toți patru, în preamurgul din Vinerea Mare a acelui an, părurăm patru lumânări aprinse, flăcările noastre pâlpâind invizibile, simțindu-le numai căldura, în timp ce ochii Mariei Lung se pironiră spre crucea fostului ei soț; își duse mâna dreaptă la gură, în timp ce crucea se mărea și îndepărta spre zare cu inscripția fenomenală „INRI” și dedesubt: „Alexandru Lung”. La plecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
deschisă: intră pe ea. Un câne se năpusti hămăind de lângă coliba jitarului; în urmă, ieși și românul, își repezi căciula pe ceafă și cătă lung în urma străinului; apoi își repezi căciula pe ochi și intră liniștit în colibă. Focuri vioaie pâlpâiau în ogrăzi; capete mirate de copii ieșeau prin spărturile gardurilor. Călărețul se opri la rateș și descălecă. Era un om voinic, bine legat, în puterea vârstei, cu mustăți stufoase și cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
sfârșesc de obicei povestirile nuveliștilor noștri. Nu știu cât oi fi stat eu cu capu-n perne, măi băieți, dar știu că la urmă, tot truda a învins fiorii - și am adormit. Când m-am trezit, era lumină în odăiță și focul pâlpâia în hoarnă. Și - dragii mei - o șerpoaică mândră, o nevestică sprâncenată sta tăcută înaintea vetrei. Acuma las la o parte uimirea mea, poate voi fi boldit ochi minunați, poate mă credeam încă sub stăpânirea unui vis - îmi aduc aminte numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Aho, aho, băieți, zise el domol. Ia să vă dau o leacă de apă... Își dădu pălăria pe ceafă și scoase răsteiele. Jugul căzu. Românul apucă funia. Cumpăna stătea neclintită, naltă, în albastrul șters al cerului. Printre ramurile răchiții bătrâne pâlpâi o turturică vânătă, apoi se zvârli, în zboru-i iute, zvâcnit, peste fânețe tăcute. Frunzișurile se clătiră o clipă, după aceea căzură iar în neclintirea lor. În clipa aceea, din păpușoaie săltară trei oameni, trei țigani. Pe cel care venea întăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
anume Polixenia, „femeie simplă“, ar fi fost modelul real. Codrultc "Codrul" Eu știu de la bunicul Manole multe istorii vechi. Deștepta el din când în când lumea lui, a tinereții, adormită în veșnică liniște - și totdeauna când vorbea, îmi aduc aminte, pâlpâia în sobă focul și vânt de toamnă se strecura oftând pe la ferestre. Cum povestea el anume nu pot să știu; acuma nu-l mai aud; căci s-a călătorit și bunicul spre lumea umbrelor. Mi-a rămas totuși ceva în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
lumini și umbre, în care parcă ghicim un înțeles“. Hoțultc "Hoțul" Boierul Costea Forăscu, îngrămădit și încovoiat în mantaua-i groasă, pătruns de apă, de frig și plictiseală, își opri capul la casa chihaiei. Dincolo de poartă, în fund, în tindă, pâlpâia focul pe vatră cu sclipiri vesele de râs. —Gavrile! strigă boierul scurt, cu mânie. Un om nalt, spătos, cărunt, cu plete revărsate pe umeri, ieși îndată, plecându-și grumazul, ca să nu se pălească cu capul de pragul de sus. —Poronciți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și țipete spărioase ciori și stănci, într-un convoi lung. Se depărtară repede în lumina amurgului, apoi dispărură. Humelnicul și Niță Lepădatu se apropiau de bordeie și glasurile oamenilor întorși de la muncă se auzeau acuma lămurit în toate părțile. Focuri pâlpâiau în dosul perdelelor, la poalele dealului. Oameni mestecau mămăligi mari; umbrele lor negre se frământau ciudat în bătaia flăcărilor. Se alăturară de un foc. Simțeau mirosul mămăligii. Un cazan mare cu fiertură de carne de oaie scotea aburi deși. Muncitorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de lângă ei; am reușit să mă strecor între femeia cu sandalele din anvelopă și tipul pomădat. Mi-a părut bine că nu trebuia să mă țin de mână cu Fred Strigoiul. Eram doar doisprezece cu tot cu Leisl, dar datorită lumânărilor care pâlpâiau în camera întunecată și a gemetelor de violoncel, atmosfera părea confortabilă. Era cu siguranță un loc care i-ar fi putut îmbia pe morți să-și facă apariția. Leisl a făcut o scurtă introducere, urându-mi bun venit și spunându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
un profund elan de afecțiune și recunoștință față de ei... dar unde era Mitch? Au venit unul câte unul pe hol; Juan Pomădatul; bătrâna Barb cea petrecăreață; încă vreo câteva fuste cu cordon - ajunseseră toți în afară de Mitch. Camera era pregătită, lumânările pâlpâiau și ne așezam cu toții pe scaune în cerc și tot n-apăruse. Mă întrebam dacă ar trebui să-l întreb pe Nicholas de numărul lui Mitch când s-a deschis ușa. El era. — La țanc, a zis Leisl. Mda, scuze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
ascunseră obrazul. «Vreme de opt veacuri, continuă el cu voce spartă și gâfâind, am luminat acest pământ cu știința noastră, dar soarele nostru se află acum la ceasul eclipsei și totul se întunecă. Iar tu, Granadă, știu că flacăra ta pâlpâie o ultimă oară înainte de a se stinge, dar nu vă bizuiți pe mine ca s-o sting, căci urmașii mei ar scuipa atunci peste amintirea mea până la ziua Judecății.“ Se prăvăli mai curând decât se așeză și câteva secunde se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
singur lucru... Unde-i câinele meu? O să-l primești înapoi când va veni vremea. Bărbatul îl prinse de braț și îl duse în partea cealaltă a încăperii cu tavanul jos, făcut din bârne de lemn. În cămin, focul abia mai pâlpâia. — E al tău. Salvează-l, zise bărbatul împingându-l pe Valerius. Grăbește-te. Pe o băncuță sprijinită de perete era întins un tânăr. Ținea ochii închiși. Chipul îi era crispat de durere și respira greu. Valerius observă petele închise la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Grijuliu, Errius îi spuse lui Valerius să mănânce. Puse pe masă mâncarea simplă a soldaților, completată de un fazan pe care el însuși îl vânase și îl gătise. În cortul lui Antonius Primus erau aprinse câteva lămpi, dintre care una pâlpâia în fața altarului zeilor Lari. Din când în când, Valerius se ridica și ieșea din cort, nerăbdător. De ce nu mai vine? Poate că nu l-au lăsat să intre în Ludi... Ar trebui totuși să-l lase, pentru că e tribun... — Tribun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dădu seama că n-o întrebase niciodată dacă și ei îi plăcea ceea ce hotăra el să facă. Așa că atunci când ea făcu ceea ce intenționase dintotdeauna, îl prinse cu garda jos, expus și fără apărare. Era întins pe spate în pat. Lumânările pâlpâiau, gata să se stingă. Timpul explorărilor trecuse, ca și cel al sărutărilor, al mângâieilor și al frământărilor, și ea îngenunche deasupra lui, cu bogăția aceea aurie revărsându-i-se peste față ca un stufăriș des, cu ochii ultramarini ascunși, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
se audă și aici, ca și în încăperile dinainte... De data asta ușa nu mai era pe peretele opus, ci în dreapta lor. Bărbatul o urmă pe Prepelicar și ajunseră într-o cameră mică, complet goală, cu flăcările lămpilor cu ulei pâlpâind și aruncând umbre pe pereți: prima cameră vizitată care nu avea un perete exterior. Pe peretele din fața lor, imprimată cu roșu pe piatra cenușie, se afla această formă: ڨ — Litera Kâf, spuse răstit Prepelicarul. Vultur-în-Zbor nu înțelegea rostul acestei camere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
de amurg pogorându-se nepăsător. 9tc "9" M-au atras (și încă mă mai atrag!) ferestrele. Chenarul lor magic, deschis spre dincolo. Am trăit magia ferestrei, pe la 12-13 ani, într-o seară de toamnă la R. Asfințise de mult. Luminile pâlpâiau în capătul străzii. Isprăvisem joaca, dar nu mă înduram să plec acasă. D., băiatul unor oameni necăjiți, cu mulți copii, înghesuiți într-o căsuță ca o jucărie, cu două odăi, sub streașina unui depozit de lemne, îmi spusese că, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în întunericul desăvârșit pe care ni-l dăruia înțeleapta grijă a partidului și a conducătorului său și mai înțelept de a nu consuma prea multă electricitate. Străzi dintr-un oraș ca un cimitir, în care din când în când mai pâlpâia câte o lumânare în vreo fereastră, amintind că acolo viața refuza întunericul programat, o fereastră în spatele căreia cineva poate citea, altcineva poate scria, poate îndrăgostiții se iubeau cu uitarea dăruirilor depline, poate cineva numai veghea cu o lumânare aprinsă, vrând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de la Patriarhie. Am stat până la miruirea din răzarea dimineții. A slujit tot timpul Patriarhul de atunci. Am mers apoi pe jos până la ea acasă, pe Bulevard. Se luminase bine. Lumea mergea pe străzi cu lumânările aprinse. O mare de lumânări pâlpâind în început de zi, de-a lungul cheiului, apoi în sus, pe Cale. La intersecția de la Operetă, așteptând schimbarea stopului, am privit instinctiv, cum făceam aproape de câte ori treceam pe acolo, spre balconul blocului în care locuise cândva Ester. Am zâmbit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de apel. A fost un somn negru și gol, un somn de tunel. Somnul celor vinovați. Se lăsa seara cînd lespedea acelei letargii s-a risipit și am deschis ochii Într-o Încăpere Întunecată, străjuită de două lumînări istovite care pîlpîiau pe noptieră. Fermín, răpus În fotoliul din colț, sforăia cu furia unui om de trei ori mai mare. La picioarele lui, răsfirat În plînsul filelor, zăcea manuscrisul Nuriei Monfort. Durerea de cap se redusese la o palpitație lentă și călduță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
urca pe trepte pînă la primul etaj. M-am aventurat pe scări În sus, urmîndu-mi umbra deformată de pe ziduri. CÎnd am ajuns pe palierul de la primul etaj, am constatat că mai erau două lumînări, pe coridor. Cea de-a treia pîlpîia În fața fostei camere a Penélopei. M-am apropiat și am bătut ușurel În ușă. — Julián? a venit vocea tremurătoare. Am apucat clanța și m-am pregătit să intru, fără să știu cine mă aștepta de partea cealaltă. Am deschis Încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
NICOLAE ANGHELESCU Doamne, sînt plin de păcate, Iarna-n suflet mi se strecoară, Geruri năprasnice mă doboară, Inima pîlpîie stins, abia de mai bate. Mă rătăcesc în ceața cea deasă, Totu-i străin la mine acasă. Viața mi se sparge în cioburi, În trup durerile sapă scorburi. Ridic capul și murmur o rugăciune, Icoana din perete face o minune
Spovedanie. In: CÂNTAREA MEA by NICOLAE ANGHELESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/517_a_856]
-
ochii trecea În revistă fețele călătorilor, inima lui Noimann savura fiecare vers, fiecare imagine, fiecare cuvânt, fiecare silabă. „Faclă, vin și lună plină” - ce frumos sună! Doctorul se și vedea Înaintând pe un câmp plin de trandafiri, ale căror petale pâlpâiau În Întunericul nopții ca niște candele pe jumătate stinse, iar deasupra lui plutea o lună imensă, palidă ca moartea. Un vânt ușor adia peste traverse, stârnind murmure ciudate. Purtând pe creștet o coroniță de flori albe, regina-nopții, Noimann mergea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Copleșit Într-un cer de purpură în râpa înghețată un balans furibund își strecoară acordul în recunoașteri. Oscilând cercul magic se-nchide dincolo de făpturi, tăinuit se-avântă în umbre și golul tot pâlpâie, revine mai greu întortochind dilemele. Suferința parcurge căi neștiute printr-un procedeu plin de ignoranță, încurcat în fire plăpânde sculptat cu unde precise. Ochii... algele unui pericol mental patinând, alunecă pe serpentine filiforme tăceri în oceanul de păcură. Nu mai
Cople?it by Aurel Avram Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83723_a_85048]