799 matches
-
a manifestat pretențiile asupra moștenirii familiei Rheinfelden din Burgundia, însă titlurile respective au trecut pe seama fratelui mai tânăr al lui Berthold I, Otto de Wetter(au)-Rheinfelden. De asemenea, el a revendicat Ducatul de Suabia. Susșinut de Welfi și de Papalitate, el a fost ales duce în opoziție cu Frederic în 1092. În același an, a fost ales și duce de Carintia și markgraf de Verona (ca și tatăl său), fapt la care a întâmpinat opoziția lui Henric al V-lea
Berthold al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325271_a_326600]
-
Grigore al VII-lea, i-a cerut lui Henric al IV-lea să renunțe la drepturile asupra Bisericii din Germania. Papa a combătut totodată ideea de "monarhie divină" și a obținut sprijinul acelor nobili germani care urmăreau limitarea absolutismului imperial. Papalitatea a interzis ierarhilor Bisericii, sub amenințarea cu excomunicarea, să-l mai susțină pe Henric. În cele din urmă, în 1077, Henric s-a văzut nevoit să plece la Canossa, în Italia de Nord, pentru penitență și pentru a obține absolvirea
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
gestului de umilință, împăratul a reluat învestitura laică (numirea demnitarilor Bisericii de către autoritatea laică) și a manevrat lucrurile în așa fel, încât în 1080 a apărut un antipapă, cu numele (Clement al III-lea). Divergența dintre monarhul imperial german și papalitate a dus la un război, care a slăbit puterea imperiului german din 1077 până la încheierea concordatului de la Worms, în 1122. În baza concordatului, papa era autoritatea îndrituită să numească în funcții pe înalții ierarhi ai clerului, însă regele german avea
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
destul de puternică pentru a fi în stare să respingă forțele Imperiului occidental, inclusiv pe cele ale împăratului Frederic I Barbarossa. Vase anconitane au luat parte la cruciade, printre navigatorii săi numărându-se și umanistul Chiriac din Anconă. În cadrul luptei dintre papalitate și Imperiu care a tulburat Italia începând din secolul al XII-lea, Anconă a fost de partea guelfilor. Spre deosebire de alte orașe din Italia de nord, Anconă nu a devenit niciodată seniorie. Singură excepție a fost guvernarea familiei Malatesta, care a
Republica Ancona () [Corola-website/Science/324522_a_325851]
-
Ravenna însăși în jurul anului 750, fie în urma revoltei papale, care în cele din urmă s-a separat de Imperiu din cauza iconoclasmului. Relația dintre papa din Roma și exarhul de Ravenna reprezenta o dinamică care putea dăuna sau, dimpotrivă, ajuta Imperiului. Papalitatea putea fi un vehicul pentru nemulțumirile locale, în vreme ce exarhul era considerat de către vechea aristocrație romană ca mai degrabă un străin. De-a lungul secolelor al VII-lea și al VIII-lea, pericolul crescând din partea longobarzilor și al francilor, separația dintre
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
și recuperat abia în 871. Atunci când, în 756, francii i-au alungat pe longobarzi, Papa Ștefan al II-lea a emis pretenții asupra exarhatului. Aliatul spu, regele franc Pepin cel Scurt, a donat în același an teritoriile fostului exarhat către papalitate; donația, confirmată ulterior de fiul lui Pepin, Carol cel Mare în 774, a marcat începutul puterii temporale a papilor și constituirea Statului papal. Totuși, arhiepiscopatele de pe teritoriului fostului exarhat au dezvoltat tradiții de putere seculară locală și de independență, fapt
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
Conducătorii Docibilieni s-au preocupat în primul rând să promoveze interesele Gaetei prin încheierea de alianțe cu orice putere care era capabilă de aceasta. Când au avut ocazia, ei și-au raliat forțele sarazinilor împotriva vecinilor lor creștini, însp și Papalității împotriva piraților musulmani în bătălia de la Ostia din 849. Ei au construit un masiv palat și au asigurat creșterea prestigiului și prosperității cetății. Locuitorii din Gaeta s-au menținut nominal ca supuși ai Bizanțului până la jumătatea secolului al X-lea
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
tatăl său, aflat la Ponthion. La Quiercy, nobilii franci tocmai își dăduseră consimțământul pentru o campanie împotriva longobarzilor. Tradiția romano-catolică consideră că atunci a fost momentul în care Pepin ar fi așternut în scris o promisiune prin care să acorde Papalității anumite teritorii care urmau să fie cucerite de la longobarzi. Nu s-a păstrat niciun document în acest sens, însă sursele de la finele secolului al VIII-lea fac trimitere la un asemenea act. În data de 28 iulie 754, papa Ștefan
Donația pepiniană () [Corola-website/Science/324601_a_325930]
-
din urmă a revenit la putere doar cu sprijinul colegilor săi normanzi, astfel încât Capua a devenit dependentă de Dinastia Hauteville și de ducatul acesteia, cu toate că principii de Capua continuau să încerce influențarea alegerii papilor și să acționeze ca protectori ai papalității. După moartea piosului Iordan al II-lea din 1127, principatul a devenit obiectul ambițiilor regelui Roger al II-lea al Siciliei, care reușise unificarea domeniilor siciliene și peninsulare ale familiei sale. Vreme de 20 de ani, de la 1135 la 1155
Principatul de Capua () [Corola-website/Science/324612_a_325941]
-
a continuat prezervarea alianțelor pe care napolitanii le stabiliseră anterior cu sarazinii din Palermo. El i-a ajutat pe musulmani să cucerească Bari de la bizantini în 841, precum și Messina în 842. Prin renunțarea la relația cu Bizanțul și trecerea alături de papalitate și de franci, Sergiu a contribuit la expulzarea musulmanilor din regiunea Campania. Sarazinii deveniseră prea periculoși pentru ca Sergiu să mențină relația de amiciție cu ei, drept pentru care ducatul de Neapole s-a aliat cu ducatele de Amalfi, Gaeta și
Sergiu I de Neapole () [Corola-website/Science/324638_a_325967]
-
-lea de Neapole și Landulf al II-lea de Benevento au invadat Salerno. O alianță încheiată cu amalfitanii a salvat domnia lui Gisulf I. Ca și tatăl său, Gisulf a fost în general aliat al bizantinilor, uneori chiar sub amenințările papalității. În cele din urmă, el a încheiat un tratat cu papa și a pornit în sprijinul lui Pandulf Cap de Fier, principele de Benevento și Capua. Acesta din urmă, la rândul său, va veni în ajutorul lui Gisulf și îl
Principatul de Salerno () [Corola-website/Science/324626_a_325955]
-
lansând asalturi asupra orașelor Amalfi, Gaeta, Napoli și Salerno. Statele creștine din Campania nu erau încă pregătite pentru a se alia împotriva noii amenințări "păgâne". Amalfi și Gaeta se temeau deopotrivă de sarazini și de ducatul de Neapole, spre disperarea papalității. În fapt, Neapole a fost primul care a îmrpumutat primul trupe sarazine, atunci când ducele Andrei al II-lea i-a angajat ca mercenari pentru a continua războiul contra lui Sicard, principele de Benevento, în 836. După ce Sicard a angajat la
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
incendiu în 898. Abatele Petru de Farfa a reușit să organizeze la timp evacuarea comunității și să salveze totodată biblioteca și arhivele. De asemenea, tabăra sarazină de la Minturno (în Lazio), pe râul Garigliano a devenit un adevărat ghimpe în inima papalității, de unde porneau multe expediții împotriva creștinilor din regiune. În anul 915, papa Ioan al X-lea a fost creierul unei vaste alianțe a statelor din sudul Italiei, inclusiv Ducatul de Gaeta și Ducatul de Neapole, principii longobarzi și bizantinii, cu toate că
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
conduși de regele Carol cel Mare asupra longobarzilor regelui Desiderius. Carol cel Mare, regele francilor ("rex Francorum"), a succedat la tron în anul 768 împreună cu fratele său, Carloman. În acel timp, exista un antagonism acerb între regele longobarzilor, Desiderius, și papalitate. În 772, papa Adrian I a expulzat pe toți oficialii longobarzi din curia papală. În replică, regele Desiderius a invadat teritoriul papal, capturând chiar și Otriculum (astăzi, Otricoli), aflat la doar o zi de marș față de Roma. Ca urmare, papa
Asediul Paviei () [Corola-website/Science/324682_a_326011]
-
a trecut și el sub stăpânirea lui Carol și a Imperiului Carolingian. Deși noul conducător a oferit teritoriul Statul papal, el și-a menținut dreptul de a-i numi pe duci, un subiect care a fost aproapesă încordeze relațiile cu papalitatea, dat fiind că papa Adrian I tocmai numise un duce de Spoleto. În 842, fostul ducat a fost practic reînviat de către franci, în sensul transformării sale într-un teritoriu de graniță condus de un markgraf dependent. Printre cei mai remarcabili
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
nou Spoleto, oferindu-l în anul 989 markgrafului Hugue I "cel Mare". Spoleto a fost pentru a doua oară unit cu Toscana în 1057, situație care s-a menținut până la moartea contesei Matilda de Toscana. În timpul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiu, dat fiind că Matilda de Toscana se manifesta ca unul dintre principalii partizani ai papei, împăratul Henric al IV-lea a numit alți duci de Spoleto. Astfel, ducatul a rămas în posesia familiei Werner (Guarnieri) de Urslingen, markgrafi
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
(n. 1046 - d. 24 iulie 1115, Bondeno di Roncore) a fost o nobilă italiană, principalul susținător din Italia al papei Grigore al VII-lea în timpul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiul romano-german. Ea a fost una dintre principalele femei din Evul Mediu reținută pentru realizările sale pe plan militar. Matilda a mai fost numită la Gran Contessa sau Matilda de Canossa, ca urmare a marelui său castel din Canossa
Matilda de Toscana () [Corola-website/Science/324696_a_326025]
-
papă să se retragă din oraș. În jurul anului 1090, Matilda s-a măritat din nou, cu ducele Welf al II-lea de Bavaria, provenit dintr-o familie al cărei nume (Welf, în versiunea italiană Guelf) va deveni sinonim cu partizanii papalității în conflictul acesteia împărații germani (ai cărei susținători erau denumiți ghibelini). Această mutare l-a forțat pe Henric al IV-lea să revină în Italia, unde a izgonit-o pe Matilda în regiunea montană. El a fost din nou umilit
Matilda de Toscana () [Corola-website/Science/324696_a_326025]
-
numită ca vicerege de Liguria de către împăratul Henric al V-lea. Bolnavă de gută, Matilda a murit în 1115, moment care marchează sfârșitul unei ere în viața politică a Italiei. S-a spus că Matilda și-ar fi lăsat proprietățile papalității, însă această posibilă donație nu a fost niciodată înregistrată oficial. Henric al IV-lea promisese unora dintre orașele situate pe domeniile Matildei că, după depunerea ei, nu va numi niciun succesor la conducerea lor. După dispariția Matildei, cetățenii acestora au
Matilda de Toscana () [Corola-website/Science/324696_a_326025]
-
longobarzilor, intrând odată cu aceștia în Peninsula Italica în 569. În continuare, el s-a raliat trupelor bizantine pentru a lupta chiar împotriva celor cu care venise în Italia și a devenit un aliat important atât pentru Bizanț cât și pentru papalitate. După ce a devenit duce de Spoleto, longobardul Faroald I, a capturat Classis, portul Ravennei la Marea Adriatică. Droctulf a intervenit și l-a recucerit în numele Imperiului în 575-576. Pentru o scurtă perioadă de timp, Droctulf a fost capturat (Paul Diaconul vorbește
Droctulf () [Corola-website/Science/324724_a_326053]
-
a reușit să unifice moștenirea Canossei, care era extinsă în provincia Emilia-Romagna, cu cea a Toscanei și a transmis-o fiicei sale, Matilda. Aceasta din urmă s-a folosit de domeniile sale atât de vaste, punându-și puterea în slujba papalității în cadrul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiu. După moartea Matildei în 1115, nu a mai fost numit niciun markgraf de Toscana, dându-se frâu liber constituirii orașelor-stat din Italia de nord și centrală, a republicilor maritime și a comunelor
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
care era extinsă în provincia Emilia-Romagna, cu cea a Toscanei și a transmis-o fiicei sale, Matilda. Aceasta din urmă s-a folosit de domeniile sale atât de vaste, punându-și puterea în slujba papalității în cadrul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiu. După moartea Matildei în 1115, nu a mai fost numit niciun markgraf de Toscana, dându-se frâu liber constituirii orașelor-stat din Italia de nord și centrală, a republicilor maritime și a comunelor medievale.
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
Mauriciu era interesat în operațiunile din Balcani, unde Imperiul trebuia să țină piept incursiunilor avarilor și slavilor. Roman a murit la puțină vreme după aceea și a fost succedat de către Callinic, care se va dovedi mai conciliator în relația cu papalitatea.
Roman de Ravenna () [Corola-website/Science/324753_a_326082]
-
în schimbul aprobării papale față de revendicările sale. Însă conflictul cu papa Ștefan al III-lea a izbucnit, atunci când Ștefan s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare cu fiica lui Desiderius. Ca urmare, regele longobard a încetat să predea orașele promise papalității. Căutând, ca și predecesorii săi, să extindă stăpânirea longobardă în Italia, Desiderius a intrat în conflict cu papalitatea, dar și cu ducatele longobarde din Langobardia Minor, Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento. Chiar în anul în care a urcat
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
s-a opus căsătoriei lui Carol cel Mare cu fiica lui Desiderius. Ca urmare, regele longobard a încetat să predea orașele promise papalității. Căutând, ca și predecesorii săi, să extindă stăpânirea longobardă în Italia, Desiderius a intrat în conflict cu papalitatea, dar și cu ducatele longobarde din Langobardia Minor, Ducatul de Spoleto și Ducatul de Benevento. Chiar în anul în care a urcat pe tron, Desiderius l-a asociat la conducerea regatului pe fiul său, Adalgis (Adelchis). Alboin de Spoleto și
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]