6,167 matches
-
multe pagini, curiozitatea cu care așteptam să întorc următoarea filă. Mircea Mihăieș știe să te țină în priză, să facă promisiuni, să întoarcă frazele din condei, să arcuiască metafore și mai ales să întrețină o aștepare, folosindu-se adesea de paradox, de fraze tip focuri de artificii, unele ambigue, altele precise, definitive. Problema este însă cumva ca la fotbal: degeaba joci bine, dacă nu marchezi. Textele lui M. Mihăieș se propun ca texte cu miză ideatică, nu sunt jucăușe texte „de
Ce rămâne? by Raluca Dună () [Corola-journal/Journalistic/4209_a_5534]
-
care, născută dintr-o diferență de cunoștințe, s-a adâncit și s-a metastazat treptat, putând fi remarcată în prezent în domeniile cele mai diferite și punând sub semnul întrebării principiul egalității de șanse, pe care se bazează societățile democratice. Paradoxul face ca rolul esențial în polarizare să revină tocmai tehnologiei de vârf a secolului XX, și anume informaticii. Informatica s-a dovedit groparul egalității de șanse și, implicit, al democrației. La început și chiar și mai târziu, cu toții am fost
Fractura by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/4223_a_5548]
-
creștine. Nu sunt mulți scriitori care să radiografieze fantast sentimentul vidului și psihologia conștiințelor aglomerate așa cum o face, remarcabil, Dumitru Radu Popa. Scrisă alert și salubru, Sfinți, vânturi și alte întâmplări este o poveste despre cercurile imaginației, obscuritățile istoriei și paradoxul viețuirii. Un roman bun, ce nu dezamăgește, dar care lasă impresia că putea fi mult mai mult.
Povești despre deznădejde by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/4229_a_5554]
-
Marino refuză din start orice epistemă în care Steinhardt ar putea fi așezat, dinlăuntrul literaturii române: el are o aversiune, o fixație apriorică, lipsită de vreun temei, în primul rând, față de memorialistica închisorilor, apoi față de creștinism, față de eroism, românism, misticism, paradoxuri sau față de soluția iertării („Aș vrea să văd un singur intelectual care iartă”, p.297), de asemenea, față de cultul fragmentarului și față de eseism (aici, se întâlnește, fără să vrea, cu Noica). Pe scurt, pentru Marino, toate categoriile înșirate mai sus
Idiosincraziile unui pseudoînfrânt. N. Steinhardt văzut de Adrian Marino by Adrian Mureșan () [Corola-journal/Journalistic/4289_a_5614]
-
a lui Andrei Terian pentru ca mitul acesta să înceapă să se clatine. Până atunci, trăsăturile scrisului lui Călinescu erau de cele mai multe ori plasate sub zodia unei excelențe inefabile. Farmecul era în pole position. Îi urmau expresivitatea. Darul formulării memorabile. Arta paradoxului. Forța epică. Or, toate acestea sunt, substanțial, inimitabile. Ce influență ar fi putut ele exercita, concret? Portretul criticului, cum spuneam, era redus la poză. Ideația lui conta prea puțin. Devine, așadar, cu atât mai lăudabil felul în care George Ardeleanu
Principii și practici by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4449_a_5774]
-
critice utilitatea exegetică și restabilește, totodată, peisajul receptării volumului și a autorului în epocă. Am lăsat intenționat la urmă studiul introductiv, deoarece merită o discuție aparte. Se știe că George Ardeleanu este și autorul monografiei de referință N. Steinhardt și paradoxurile libertății (2009). Studiul introductiv nu reia, totuși, ideile și analiza din această carte, așa cum ar fi făcut cei mai mulți editori, puși în fața nevoii de a alcătui o introducere, după ce au scris o monografie de autoritate. George Ardeleanu nu numai că l-
Integrala N. Steinhardt, aproape de final by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4455_a_5780]
-
a scriitorului nu se diluează în trecerea dintre registre, dar, dată fiind o astfel de structură, nici nu s-ar putea dilua. Dacă ceva diferă, e, desigur, gradul de lacerație interioară pe care-l presupune anvergura fiecărui proiect în parte. Paradoxul e rezolvat cu finețe chiar aici, într-o confesiune amară și încrezătoare, intitulată Despre onoarea actului de a scrie (pp. 75 - 78). Câteva rânduri numai, finale: „O onoare absurdă și totuși imperioasă ca a samurailor. Despre o spintecare a pântecului
Jocuri, vitrine, strategii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4469_a_5794]
-
Japonia, China, Maroc, Vietnam, Italia, Germania, Canada, Belgia, România, Statele Unite, Marea Britanie, Spania, Brazilia, Portugalia, Suedia, Rusia, Caraibe, Danemarca, Burkina Faso, Togo, Haiti etc.; îi urmărește deschiderea, schimburile și conexiunile, atent la moștenirea culturală, stimulat de posibilitatea lecturilor plurale și de multitudinea paradoxurilor pe care literatura pentru copii le activează și întreține. Genurile tradiționale - roman, poezie, poveste, teatru - coabitează cu și hrănesc genuri de frontieră, hibride - carte-obiect, carte-jucărie, carte-joc, audio-carte, carte activă -, sau genuri în vogă precum fantasy-a și manga. Reperele și referințele
Despre joc, copii, cărți și traducerea lor la ora mondializării by Muguraș Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/4479_a_5804]
-
drama creației și a adaptării care face parte din orizontul evreului rătăcitor. Psihologia eroilor, a indivizilor care fac istoria (și aici Gheorghe Schwartz întocmește o listă a celebrităților care au creat mituri) intră în alchimia artei sale combinatorii. Fascinat de paradox și parabolă, jucătorul de șah anticipează, în text, marile mișcări și modificările unor destine. Sunt destine care scurtcircuitează memoria colectivă, sunt referințe, combinații și speculații care aprind imaginația și sfidează logica elementară, configurând o arhitectură barocă a frazei. Există o
Gheorghe Schwartz: martor rătăcitor prin Istorie by Gheorghe Mocuța () [Corola-journal/Journalistic/4484_a_5809]
-
picioare. Arborii, simbol al verticalității, cunosc o moarte... orizontală. Încercarea de a stabili un echilibru eșuează dramatic: Iluzii, mi-ați furat echilibrul, pământul meu se clatină ca un trapez. (Un cuceritor) Dezechilibrul conduce poetul spre o lene contrafăcută, exhibiționistă (suprem paradox), scontând anumite efecte regizorale. Reluăm versurile: Rogu-te politicos, nu sta în picioare, Suntem în lunca Trântorilor, a Marilor Leneși. Cel care intră în lunca Trântorilor, pe tărâmul "Somnoroasei", trebuie să își însușească regulile jocului, așa cum cel care intră în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
o foarte bună cu-noaștere a propriilor afecte și a posibilităților de exprimare. Nu se poate face teatru fără o vedere din spațiu, aproape geometrică, a situării persoanelor și a rolului fiecăreia în spectacolul programat. Tocmai această pro-gramare dinainte asigură imensul paradox al spontaneității teatrale. Emil Botta gestionează de multe ori frânturi de imagini, așa cum geometria plană gestionează frânturi de corpuri. Un geometru prizonier al planului își va imagina, probabil, plutirea corpurilor în spațiu, în timp ce corpurile tridimensionale se vor strădui să pătrundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Bazându-se pe ceea ce a păstrat memoria, el își ajustează gesturile, și le reconsideră până când ele corespund sentimentului reactualizat. În prima etapă a imaginării artistice (imaginare însemnând, de astă dată, amintire), Botta își gândește mijloacele poetice urmărind (iată un alt paradox) ca prin defulare să ajungă la o gesticulație interioară, la o trăire în sine. Luciditatea, deliberarea, calculul se lasă ghicite în perorațiile poetului: Și jucătorul e un acrobat... (Meridian) Oh! Lovitura a fost destul de spontană și dureroasă... (Un timp mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
se joacă cu cercul", ci este subiectul poetic însuși. În cele din urmă, alegoria eșuează în simbol, ironia fiind, de fapt, tot un simbol. Aceasta presupune o implicare maximă, în ciuda detașării pe care o afișează. "Ironia e o formă a paradoxului", conchide Fr. Schlegel. Ea pare a fi arma cabotinului, a celui care ia în ușor lucrurile serioase, care se eschivează, se ascunde. Dar este, de fapt, stigmatul dam-natului. A fi ironic înseamnă a fi conștient de zădărnicia ironiei, de nonsensul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
folie a spiritului pentru ca să reziste la trecerea anilor și la judecata celor ce vin? Petre Țuțea a scris, dar nimic din ceea ce a scris nu se află prins în paginile acestei cărți. Pesemne că Țuțea reprezintă un caz nepereche, un paradox fără precedent: opera lui pare să fie alcătuită dintr-o carte pe care n-a scris-o niciodată, în vreme ce multele pagini pe care le-a scris nu vor constitui, ele, niciodată o operă. De altfel știa acest lucru și și-
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
principiul egalității. E damnat esențial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie. Și încă... da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu stă în construcția lor, ci în faptul că toate sunt realizabile. E un paradox, însă este adevărat că paradoxul e limita până la care poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul. Comuniștii sunt văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile. Cum poți gândi egalitatea absolută — că așa trebuie s-o gândești ca să fii comunist — când
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie. Și încă... da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu stă în construcția lor, ci în faptul că toate sunt realizabile. E un paradox, însă este adevărat că paradoxul e limita până la care poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul. Comuniștii sunt văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile. Cum poți gândi egalitatea absolută — că așa trebuie s-o gândești ca să fii comunist — când nici nu ieși bine în
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influențeze foarte mult asupra maselor. Aceștia sunt aleșii. Istoria este făcută de aleși. Paradoxul societății umane este că mulțimea îi produce pe conducători, iar aceștia o conduc. Ideea de echilibru social e caracteristica oricărei democrații burgheze. Asta e forța constantă a democrației. Iar extremelor — fie extremei stângi, fie extremei drepte —, care violează ideea de
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
Cuvânt Înainte de Prof. univ. dr. C. D. Zeletin Președintele Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România Membru al Academiei de Științe Medicale Ideea de soartă simplifică biografia, dar în același timp o complică. E marele ei paradox. Tatonările voinței omenești sunt numeroase și cu un traseu încâlcit, în timp ce traseul Fatum ului recunoaște mersul săgeții la țintă. Rolul omului de creator al propriului destin se reduce până aproape de nulitate, oricare ar fi răspunsul lui Oedip, în varianta Enescu-Fleg
La marginea nopții by Constantin Clisu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1690_a_3120]
-
un instrument curent de exprimare. În poezie, întâlnim ambiguitatea de la Pindar până la Dante, Shakespeare sau Rimbaud, pentru ca din secolul trecut ea să devină un recurs iterativ, primatul fiind deținut de suprarealism, poezia experimentală, poezia concretă alături de teatrul absurdului și filozofia paradoxurilor, model Sartre, Lacan, Derrida. Apelarea la mituri grecești, biblice și mai cu seamă la metaforă, asigură înțelesul plurivoc al unor creații. Ambiguitatea unui poem poate fi datorată unui travaliu volițional, a unui joc de a conferi deschideri diferite receptării, sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pătratului din geometrie, trebuie să rezolva la modul ideal armonia care face perceptibilă ideea poetică: figuri de stil, ritm, măsură, rimă. Amintim de asemenea formele prozodice fixe: sonetul, terțina, rondelul, glossa, catrenul, robaiyatul persan, gazelul, monorima, pentagrama. Și acum apare paradoxul: în condițiile în care cele două componente gândul orfic și structura prozodică conlucrează armonios, poemul dobândește capacitatea de dezvolta o a treia componentă care depășește perfecțiunea și armonizarea dublului cadru "geometric": este deschiderea metafizică eliberatoare. Întâlnirea dintre cvadratura pitagoreică și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
să învățăm a fi mediocri. Mediocritatea ca reflex al instinctului de conservare... „Iată cum instinctul ne trage spre clasicism!” - vei zice tu cu satisfacție. Aurea mediocritas ca măsură a vieții și expresie a unui ancestral conservatism biologic!... Ar fi un paradox, dar nu și cea mai bună interpretare. Este adevărat că firea noastră respinge mediocritatea: prin vis, prin aspirație înflăcărată, adesea insuficient lămurită. Lămurită, adică, în focul experienței multiple a ființei, și nu doar în ceea ce se vede și se acceptă
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
și de Bismarck, în orice situație ar fi trebuit să țină seamă de poziția societății, mai puțin doar în cazul în care, intimidată sau divizată, aceasta și-ar fi declarat neputința de a soluționa problema. Astfel, printr-un fel de paradox, Societatea Națiunilor, care apare azi drept oculme a tuturor transformărilor pe care le-a suferit Europa în decursul timpului, ar fi putut reprezenta un obstacol chiar în calea transformărilor care au impus-o, de altfel. Și mulți dintre cei care
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
se infiltreze atât de repede și adânc în mintea și inima ei, păstra tăcerea. O tăcere dorită și totuși greu de suportat de Karina care, cu cât îl alunga din gândurile ei, cu atât mai mult îl dorea. Era un paradox pe care nu reușea să-l înțeleagă și nici nu știa în favoarea cui se înclina mai mult balanța. Căuta echilibrul și-l avea din plin. Obsedată de trecerea timpului, a timpului său inutil, privea mereu cadranul ceasului de parcă aștepta să
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
ci și în religie, să se adreseze prin educație nu doar minții, ci și sufletului, nu doar raționalității, ci și afectivității. Ideile sale pedagogice le pune în rolul altui personaj din roman, Don Fulgencio de Entrambosmares, un intelectual, prieten al paradoxurilor. Cum o face? Cu umor, utilizând ironia ca spadă quijotică cu care luptă pentru a ajunge la o explicație satisfăcătoare nu doar prin știință, ci și prin credință, nu numai prin argumentele minții, ci și prin rațiunile inimii, căci așa cum
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]
-
don Fulgencio se bagă în coordonările ternare sau mai bine zis conternaciones, care sunt, cum el le numește, așa și așa, cele ale vieții și morții dreptului, dreptul la moartea vieții, obligația dreptului la obligație, și ah, izvor de minunate paradoxe! Dreptul la dreptul dreptului, sau moartea morții morții. A presimțit, alături de Ibsen, Ibering ăsta, adică faptul că nu e drept să se renunțe la drepturi, la fel ca toți cei ce au vorbit despre dreptul la pedeapsă, adică la moarte
Dragoste şi pedagogie by Miguel de Unamuno [Corola-publishinghouse/Imaginative/1414_a_2656]