KorAP: Find »[drukola/base=psihopatologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...27 28 29 ...44 >

1,100 matches

Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593

care parazitează percepțiile normale ale individului. c) Automatismul psihomotor sau kinetic se caracterizează prin senzația de mișcare forțată percepută de bolnav în musculatură, articulații, laringe, buze, limbă. d) Automatismul mintal asociat cu delirul de influență este caracterizat prin următoarele aspecte psihopatologice: - bolnavul se simte condus de la distanță de agenți, organizații, institute de cercetare științifică, - bolnavul crede că asupra lui se acționează cu curenți electrici, hipnoză, energie atomică, radiații diverse, i se citesc gândurile etc., - bolnavii au impresia că sunt dirijați de la

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
delirante Acest grup cuprinde toate cazurile de „alienație ale persoanei” caracterizate printr-o tulburare permanentă a raporturilor intelectuale, afective și sociale ale Eului cu celelalte persoane și realitatea. Acest grup de tulburări psihotice cronice este caracterizat din punct de vedere psihopatologic prin delir, în sensul de „alterare a sistemului realității” reflectând modul de organizare „vesanică” a personalității. Acest grup de tulburări psihice denumit de psihiatrii secolul al XIX-lea paranoia (Verrucktheit) cuprinde două sub-grupe: grupa schizofreniilor și grupa delirurilor cronice sistematizate

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
este în delir atunci când ideile sale nu sunt în raport cu senzațiile sale, atunci când judecata și determinările acesteia nu sunt în raport cu ideile, sentimentele și determinările acestora independent de voința sa”. Din această definiție rezultă că starea delirantă se caracterizează prin următoarele aspecte psihopatologice: - un dezacord cu realitatea, - dezordinea vieții psihice care constituie substratul gândirii delirante (incoerență și automatism). Rezultă de aici faptul că delirul poate fi considerat în felul următor: - sub aspectul său superficial-formal (idei, convingeri, teme); - sub aspectul său profund, ca sens

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
raporturile lor intelectuale și afective cu realitatea; b) Speciile, care în cadrul genului delirant se pot distinge sub o mare varietate de criterii: idei mistice, halucinații, teme de influență, sindromul de automatism mintal. Analiza istorică a clasificării delirurilor exprimă evoluția gândirii psihopatologice referitoare la acestea. Fig. pg. ms. 198 ZONA DE CONSERVARE A PERSONALITĂȚII ZONA DE ALTERARE A PERSONALITĂȚII PARANOIA SCHIZOFRENIA DELIRUL DE INTERPRETARE PARANOIA MONOMANII DELIRURI SISTEMATIZATE PSIHOZA HALUCINATORIE CRONICĂ PARAFRENIILE SISTEMATICĂ ȘI FANTASTICĂ DELIRUL CRONIC EVOLUTIV DELIRURI FANTASTICE FĂRĂ DEZORGANIZARE

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
mai frecvent la băieți decât la fete și este semnalat în familiile cu nivel profesional elevat și inteligență superioară. Se notează faptul că și părinții acestor copii prezintă caracteristici particulare de personalitate. Tabloul clinic al copiilor cu autism prezintă particularități psihopatologice specifice, care au fost descrise de L. Kanner, R. Rimbaud, J. de Ajuriaguerra. Copilul de aparență normală la naștere, este fie de o mare vitalitate, fie apatic și plângăreț. Către luna a 4-a sau a 8-a de viață

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
și electivitatea schimbărilor, copiii fiind incapabili de a comunica cu ceilalți într-un fel adecvat. Debutul acestei forme este brusc sau progresiv și el se însoțește de tulburări de comportament și angoase care preced instalarea autismului. Din punct de vedere psihopatologic sindromul autist se caracterizează prin următoarele aspecte: 1) Deteriorarea calitativă în interacțiunea socială reciprocă manifestată prin următoarele: a) lipsa marcată a conștiinței existenței sau a sentimentelor altora; b) nici o imitație sau imitație alterată; c) deteriorare evidentă în capacitatea de a

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
marcată a intereselor și preocupărilor la un singur interes mărunt. Sindromul autist își fixează debutul fie în perioada de sugar, fie în prima copilărie, evoluția clinică fiind cea care a fost prezentată mai sus. Sindroamele ipohondriace Ipohondria este o tulburare psihopatologică ce se manifestă prin teama excesivă pentru sănătatea proprie, concentrarea atenției asupra unor reprezentări referitoare la sănătate, precum și tendința de a-și atribui boli care nu există în realitate. La baza stărilor ipohondrice stă „ideea ipohondriacă” care constă în convingerea

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de natură somatică sau psihică, adesea cu caracter grav și incurabil, fatală, idee neîntemeiată din punct de vedere obiectiv. Ideea ipohondriacă poate avea caracterul de idee prevalentă, obsesivă sau delirantă. Ea este frecvent asociată cu cenestopatiile. Din punct de vedere psihopatologic, sindromul ipohondriac poate avea mai multe forme de manifestare clinică și anume: a) Sindromul astenoipohondriac este o varietate a sindromului astenic, pe fondul căruia apar temeri, acuze de suferințe sau idei obsesive legate de sănătate, tulburări neurovegetative, cenestopatii. Sindromul asteno-ipohondriac

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
c) Sindromul depresiv-ipohondriac apare sub forma delirului ipohondriac în cursul fazelor depresive ale PMD, melancolia de involuție, depresia vârstei înaintate, în PGP etc. d) Sindromul paranoid-ipohondriac reprezintă forma ipohondriacă a delirului de interpretare. El poate lua următoarele forme de manifestare psihopatologică: - delir ipohondriac de tip persecutat-persecutor, - delir ipohondriac revendicativ sau procesiv. Acest tip de sindrom este întâlnit în schizofrenie, parafrenie, sub forma automatismului cenestapatic, a delirului de influență, persecuție sau de prejudiciu. e) Dismorfofobia, descrisă de E. Morselli (1894) constă în

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
imaginii corporale a individului. Ea are două aspecte principale: - preocupare patologică pentru exterioriul propriu; - încercarea bolnavului de a-și corecta defectul prin orice fel de mijloace posibile. P. Janet include dismorfofobia în sfera clinică a psihasteniei. Ipohondria este un sindrom psihopatologic care, în diferite forme și grade, poate fi întâlnit atât în nevroze, cât și în psihoze. În sensul acesta se descriu două grupe de ipohondrie: a) Ipohondria nevrotică este o tulburare nevrotică actuală a cărei simptomatologie cuprinde tulburări cenestezice, stare

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
cât și în psihoze. În sensul acesta se descriu două grupe de ipohondrie: a) Ipohondria nevrotică este o tulburare nevrotică actuală a cărei simptomatologie cuprinde tulburări cenestezice, stare de anxietate și ruminații morbide, în sensul acesta, din punct de vedere psihopatologic se notează următoarele tipuri clinice: anxioși ipohondriaci, fobici ipohondriaci (nosofobici) și isterici ipohondriaci. b) Ipohondria psihotică sau ipohondria delirantă este un delir de interpretare la care se pot asocia uneori halucinații. Bolnavul acuză si descrie, cu o certitudine ireductibilă, afecțiuni

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de o anumită „predispoziție” de tip constituțional a bolnavului, axate pe imaginea de sine, o permanentă preocupare legată de starea sa de sănătate, anxietate și insecuritate. Adesea în această grupă sunt incluși „bolnavii imaginari”. Sindroamele confuzionale Acest grup de manifestări psihopatologice a fost inițial descris de Delasiauve și ulterior de Chaslin. E. Regis s-a ocupat în mod deosebit de etiologia acestuia, aducând importante completări la datele anterioare. Tratatele clasice de psihiatrie, recunosc chiar o afecțiune psihică bine individualizată, în sensul acesta

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
stare de inerție generală, putând merge până la stupoare. La aceste elemente, cu caracter negativ al confuziei mintale, se adaugă și elemente cu caracter pozitiv de tipul halucinațiilor polisenzoriale, în special vizuale, delir oniric și o stare de agitație anxioasă. Tulburările psihopatologice întâlnite în sindromul confuzional, au fost grupate de K. Jaspers, în următoarele tablouri clinice; 1) Îndepărtarea de lumea reală caracterizată prin perceperea imprecisă a mediului înconjurător, dificultatea sau chiar imposibilitatea fixării atenției, reflectarea realității înconjurătoare sub o formă fragmentară, fără

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de întunecare a percepțiilor, lentoare a asociațiilor, dezorientare temporo-spațială, dificultăți de vorbire și de evocare mnezică, de înțelegere, somnolență cu tendință la comă sau „apsihismul” descris de P. Guiraud. 2) Delirul este o tulburare de conștiință caracterizat prin următoarele aspecte psihopatologice: - dezorientare temporo-spațială cu conservarea conștiinței de sine; - tulburări de percepție (halucinații vizuale și auditive, iluzii și pareidolii), idei delirante incoerente, tulburări de afectivitate (crize de mânie, angoasă sau extaz și euforie), agitație psihomotorie. 3) Delirul musitant este o formă gravă

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Onirismul este un mod de activitate mintală automatică, construit din viziuni și scene animate, așa cum se realizează în cursul viselor (A. Porot). Alături de producția onirică a omului care doarme și visează, există o gamă întreagă de stări onirice de natură psihopatologică (psihogene, organice, toxice, infecțioase). Lasegue descrie sindromul oniric în cursul delirului alcoolic, Chaslin asociază onirismul cu confuzia mintală. Regis a descris „delirul oniric” cu cele două aspecte psihopatologice ale sale: confuzia și delirul. Tot el este cel care precizează etiologia

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
doarme și visează, există o gamă întreagă de stări onirice de natură psihopatologică (psihogene, organice, toxice, infecțioase). Lasegue descrie sindromul oniric în cursul delirului alcoolic, Chaslin asociază onirismul cu confuzia mintală. Regis a descris „delirul oniric” cu cele două aspecte psihopatologice ale sale: confuzia și delirul. Tot el este cel care precizează etiologia acestui sindrom ca fiind de natură infecțioasă sau toxică. Din punct de vedere psihopatologic, subiectul cu sindrom oniric dă impresia unui somnambul, prezentând viziuni elementare sau organizate sub

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
asociază onirismul cu confuzia mintală. Regis a descris „delirul oniric” cu cele două aspecte psihopatologice ale sale: confuzia și delirul. Tot el este cel care precizează etiologia acestui sindrom ca fiind de natură infecțioasă sau toxică. Din punct de vedere psihopatologic, subiectul cu sindrom oniric dă impresia unui somnambul, prezentând viziuni elementare sau organizate sub formă de scene animate din viața profesională, preocupările cotidiene sau evenimentele cu care acesta vine în contact. Aceste viziuni au un caracter halucinator, cu o încărcătură

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
exogen de reacție” pentru a-l diferenția pe acesta de „sindromul Korsakow”. În ceea ce privește sindromul Korsakow, se pune problema delimitării diagnostice a acestuia de presbiofrenie (Wermcke), sindromul psiho-organic cerebral (E. Bleuler) și psihosindromul cerebral difuz (M. Bleuler). Din punct de vedere psihopatologic, în cazul sindromului Korsakow, notăm prezența a două grupe principale de tulburări care au un caracter constant și specific: a) Tulburări neurologice constând în slăbirea activității motorii cu amiotrofii difuze și ușoare, abolirea reflexelor osteo-tendinoase, fenomene algice senzitive, parapareză limitată

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
paliere evoluând până la o stare demențială totală. Slăbirea intelectuală trebuie fundamental deosebită de starea de insuficiență mintala primitivă, congenitală și constituțională, specifică debilității mintale și altor forme de oligofrenie (A. Porot). În cazul demențelor, asistăm la următoarele modificări de ordin psihopatologic: - scăderea atenției; - amnezie antero-retrogradă; - incapacitatea de a prelucra și de a asimila cunoștințe noi; - incapacitatea de a putea mobiliza și dispune de cunoștințele vechi, anterioare; - regresiune afectivă cu sărăcire afectivă; - alterare gravă a comportamentului; - tulburări de limbaj de natură receptivă

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
comportamentul ca fiind un mod de a reacționa a unui subiect în viața curentă sau în prezența unor circumstanțe particulare. Comportamentul mai poate fi înțeles ca o conduită, în sensul de „atitudine a unui subiect cu privire la obligațiile sale morale”. Aspectele psihopatologice ale comportamentului au denumiri diferite, din care se poate deduce polimorfismul acestui grup de tulburări: „tulburări de comportament”, „copilărie neregulată”, „copii caracteriali”, copii dificili”, „copii inadaptați” etc. În toate situațiile apar și tulburările de caracter asociate. M. Tramer remarcă faptul

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
tulburările caracteriale și structurale se manifestă ca mecanisme patologice de adaptare la realitate (reacții deviante, aberante, ineficace sau exagerate etc.); c) structura caracterială poate fi patologică, în cursul cărora tulburările de comportament sunt expresia unor tulburări afective profunde. Studiind manifestările psihopatologice care apar în cursul tulburărilor de comportament, R.L. Jenkins distinge următoarele aspecte: - reacții hiperkinetice, - o reacție de repliere, izolare și detașare; - o reacție hiperanxioasă, excesivă și nemotivată de circumstanțe; - o reacție de fugă la care se asociază cleptomania și asocierea

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
răzbunare și distructivitate; crize de mânie și dezinhibiție sexuală; - o reacție de delicvență în grup, cu caracter organizat antisocial orientată împotriva structurilor și limitelor impuse de normele modelului socio-cultural. În cadrul tulburărilor de comportament se descriu ca forme importante de manifestări psihopatologice fugile și vagabondajul (A. Jaffroy și R. Dupouy). Vom insista în mod deosebit asupra acestora. Fuga este acțiunea la care un subiect cedează nevoii sau impulsiunii de a pleca fără un scop precis sau o motivație și căreia acesta nu

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
acestea se vor raporta la „normalitatea psihică” a persoanei umane. În sensul acesta, tulburarea psihică pe care medicul psihiatru o constată ca abatere de la normal, poate avea următoarele aspecte: „continuitate sau discontinuitate cu normalul, entitate sau sindrom, atitudine simptomatică sau psihopatologică” (P. Berner și H. Luccioni). La acestea H. Tellenbach adaugă, „cameleonismul metodologic” al psihiatrului în actul de delimitare al „modelului bolii”, iar H. Lanteri-Laura, afirmă că „boala psihică” este un „concept operațional” care corespunde unor structuri plurale, ceea ce face din

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
bolnavii deliranți), sentimente de compasiune sau de culpabilitate (în cazurile cu depresii, melancolii, acte suicidare), dorința de separare a bolnavului de anturajul acestuia (în cazurile cu evoluție cronică, irecuperabile, oligofreni), abandonul bolnavului (oligofreni, malformații, demențe). Anticipația Orice analiză a proceselor psihopatologice pune în discuție, în ceea ce privește „clasificarea” lor, două aspecte: normalul și patologicul sau sănătatea și boala. Între acestea este foarte greu de trasat o demarcație precisă, întotdeauna ceva se interpune între sănătate și boală. Un studiu recent a lui J. Sutter

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
să clarifice această dispută, prin introducerea conceptului de „anticipație” în psihopatologie. Anticipația este un concept dinamic prin care „individul se îndreaptă către viitorul său, cu ajutorul unor proceduri afective și cognitive obișnuite” afirmă Y. Pélicier. Ea reprezintă „o stare psihologică sau psihopatologică previzibilă”, ușor de recunoscut, și constă în elaborarea unei situații de perspectivă. Din acest motiv are un rol esențial în înțelegerea dinamicii proceselor psihopatologice. Pentru J. Sutter „anticipația dispune și organizează în funcție de viitorul personal orice activitate umană”. În sensul acesta

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]