KorAP: Find »[drukola/base=ritualic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...27 28 29 ...54 >

1,334 matches

Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828

tău va fi om bun dacă tu te vei purta bine cu el; dar dacă nu vei avea minte destulă, el va fi biciul tău!"359 Ghicirea chipului celui sortit are loc, de obicei, în "apa neîncepută", cu ajutorul unor obiecte ritualice. Dacă plumbul turnat în apă formează un chip de om, cu mai multe puncte, se crede că fata se va mărita cu un om bogat, "cu stare"; dacă nu se formează puncte în jurul chipului de om, sortitul va fi om

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
după cum umblă ușa, așa să umble și feciorii după ele; la urmă, spală icoanele "după cum se închină oamenii la icoane, așa să se închine și feciorii la ele."383 Fie că este antropomorfică sau cadru al inițierii, apa se supune, ritualic, unor metamorfoze continue, devenind, uneori, "divinitate" a lumii arhaice căreia i se aduc ofrande pentru a putea fi îmblânzită. Astfel de rituri închinate apei sunt Paparuda și Caloianul, ambele fiind rituri de invocare a ploii. Paparuda, "Muma ploii", este o

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
se crede că apele potopului care "căutau, după învăluirea pământului și prăpădirea lumii, să înece corabia lui Noe, au fost oprite de Sfântul Nicolae.401 În general, forțele tainice ale sărbătorilor primenesc spațiul cotidian, prin intermediul elementelor primordiale care sunt învestite, ritualic, cu puteri tămăduitoare. În Ajunul Crăciunului, pentru a fi sănătoși și tari ca fierul, în vasul cu apă, din care se spală ce ai casei și animalele acestora, se pun nuci și o potcoavă.402 Alteori, se atârnă, cu o

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
rupt în cinci / Și-a dat la voinici, / La feciori cu opinci; / Iar cât a mai rămas / Înapoi că mi l-a tras, / Și l-a pus în cuiu din dos / Ca să fie-ndemânos / Pentru alți plugari de scos..." 405 Colacul ritualic reprezintă sacrificiul spiritului grâului, jertfa divinității care moare și renaște, o dată cu timpul profan. Colacul celor 12 zile a-temporale, dintre Crăciun și Anul Nou, poate avea formă de cerc, potcoavă, stea, de păpușă și de cifra 8, simbolizând soarele, luna

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
a se dezgheța, ca să intre gerul, să iasă căldura și să crească iarbă verde: "Patruzeci de mucenici, / Patruzeci de sfinți voinici, / Dați cu bâtele-n pământ / Ca să tune (între) frigul / Și să iasă căldura."409 Pentru a transforma în act ritualic această credință potrivit căreia Moșii sau Sfinții bat în pământ ca să intre gerul și să iasă căldura, oamenii, mai ales copiii, bat, ei înșiși, în ziua de 40 de Sfinți, cu botele sau cu maiul în pământ și zic, în

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
bat, ei înșiși, în ziua de 40 de Sfinți, cu botele sau cu maiul în pământ și zic, în același timp: "Tună ger și ieși căldură!" sau " Ieși căldură din pământ, / Intră tu frig în pământ!"410 Amintind de colacul ritualic al Crăciunului, de Mucenici, rodul pământului, ia, metaforic, înfățișare umană, prin intermediul "sfințișorilor": "Sfinții sau sfințișorii, în formă de om, sunt un fel de turte, asemenea turtelor dulci cu cap, ochi, nas, gură, mâini și picioare, făcute din făină de grâu

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
m-or lua, / În frunte m-or săruta, / În fruntea jocului m-or purta!"434 Interferența dintre sacru și profan transformă valențele focului într-o reminiscență anistorică a unui illo tempore în care sacralitatea a căpătat față umană. Pentru rememorarea ritualică a unor scene biblice se fac, în Joia Mare, de dinaintea sărbătorilor pascale, focuri în ogrăzi, dis-de-dimineață, înainte de a cânta cocoșii a treia oară, acest foc amintind de focul la care se afla Sfântul Petru în momentul lepădării de Hristos. Ca

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
tăiat din rădăcină. Acest copac trebuie să ardă în vatră, câte puțin, în fiecare 442seară, până la Bobotează, iar cenușa care se strânge se păstrează și se aruncă la rădăcina pomilor pentru a fi roditori. Element activ și purificator, supus normelor ritualice, focul iese din canonul magicului, devenind tabu, pentru a menține în stare manifestă formele existențiale, făcând posibilă permanenta reîntoarcere la starea dintâi a creației. IV. AERUL Simbol al elevației spirituale și liant gnoseologic dintre pământ și cer, aerul reprezintă forța

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
și la nivelul meta-textualității, prin intermediul unui arhicod format din cod ontologic, cod semantic și cod gnoseologic. Arhicodul, ca sistem de semnificație, construiește un spațiu poetic procesual, specific fiecărei imagini. Astfel, codul gnoseologic, specific meta-imaginii, formează co-textul, ca manifestare a imaginarului ritualic; codul ontologic pune în valoare, la nivelul textului propriu-zis, semnificația arhetipală, constantă. Liantul discursiv dintre text și co-text se stabilește prin intermediul codului semantic reprezentat de metaforă care contextualizează semnificațiile originare. Astfel, contextul este cadrul semantic în care semnificația primară devine

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
trei "semne poetice nucleare": "cosmosul antropomorf", "omul-cosmos", "ghemul vieții". II.3.1. COSMOSUL ANTROPOMORF Supus cunoașterii, omul tradițional "a îmblânzit" universul, făcându-l părtaș la propriul destin. "Suflarea de viață", din care a prins chip lutul primordial, a fost transpusă, ritualic, în trupul materiei din care era plămădit traiul de zi cu zi și care s-a lăsat transfigurat de pecetea umanului. Soarta unui om, îngăduită de istoria universului, fie că este vorba de naștere, de nuntă sau de înmormântare, s-

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
de imagine, în felul următor: I. APA Cunoașterea primordială a pus în mișcare universul prin metamorfoză, fața lumii luând chip uman și suflare de viață. Povestea vieții a fost, la început, o îmblânzire a forțelor universului, printr-o adresare directă, ritualică, prin cuvântul rostit în ritmul cosmosului, ca descântec. Descântecul se supune unor reguli prestabilite: nu se poate descânta când e lună nouă și nu poate fi rostit duminica; în general, unele descântece se fac numai în zile de post, luni

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
în general, unele descântece se fac numai în zile de post, luni, miercuri și vineri, "până a nu răsări soarele".56 La români, unele descântece se bazează doar pe forța simbolică a cuvintelor, altele, însă, au nevoie de diferite obiecte ritualice: apă neîncepută, agheazmă, cruce, plante (ex. alun, cimbru, busuioc), animale (ex. câine, cocoș, corn de cerb), insecte, alimente (ex. aluat, borș, făină, sare, mămăligă), lucruri uzuale (ac, argint viu, cărbune, cuțit, furcă, fus).57 În Bucovina, apa antropomorfă participă direct

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
umblătoare, / eu mișc lacul, / lacul mișcă racul, / racul mișcă dracul, / dracul mișcă norocul; / să mă ia băiat frumos, / harnic și sfătos; / pe unde va merge, / la mine va trece, / pe unde-a umbla, / pe mine m-a cata."76 "Căutarea" ritualică a ursitei, din orația de nuntă, are loc în prezența elementului cosmic ce devine "însemn" al destinului: "Noi pe cal am încălecat / Și-nspre dumneavoastră am plecat. / Și am venit pe brâul pământului, / Pe vârtejul vântului, / Pe cursul izvoarelor, / Pe mirosul

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
o vară-ntreagă / Cu mândruța lângă mine, / Las` să mă spună frunza / Că ea mi-o ținut umbra, / Las` să mă spună pământul / Că el mi-o fost așternutul."113 Invocația retorică a elementelor arhetipale, învestite metaforic, creează un spațiu ritualic universal în care ființa umană se desăvârșește prin puterea cuvântului, vocativul și imperativul transformând spațiul poetic în rugă către sensurile primordiale ale existenței: "Sfinte Soare, / Sfinte domn mare, / Sfântă lună și Sfinte stele, / Dați-mi bucuriile mele; Să fiu cuminte

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
De gând / Și vrând / Ca să se proslăvescă / Fapta cea dumnezeiască / Întinzând / Pe Adam din țarină / Cu cuvânt și cu suflare, / Dup-a sa asemănare."139 În orația de nuntă predomină această percepție a umanului ca microcosm, care face posibilă desfășurarea ritualică a evenimentului propriu-zis. Fiecare moment al ceremonialului nupțial formează cadrul ontologic al devenirii umanului. Astfel, "pețirea" presupune un ritual al "căutării" în care umanul suferă o transfigurare a identității proprii: Noi suntem trimiși domnești, / Sfetnici mari, împărătești. Tânărul nostru-mpărat

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
În timpul primăverii / Și ca toamna cea bogată / Și de toate-ndestulată."165 Aceeași contopire ființială dintre om și cosmos o întâlnim și în ceremonialul de trecere. Aici, cosmicul devine o metaforă a umanului, metamorfoza fiind posibilă în urma facerii și desfacerii legăturilor ritualice: "A nostru tânăr împărat / Fiind foarte însetat / La un izvor s-a aplecat / Și setea și-a `stâmpărat.../ Dar când s-a sculat în picioare / A zărit lângă o floare / O urmă de căprioară, / Ce s-a prefăcut în floare

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
ales frumos veșmânt; / De te-ai face pe-a meu gând, / Ai fi floare, nu pământ."180 Comparația destinului uman cu viața codrului se dovedește a fi răsplata pentru orice împlinire pământească. În cântecul de joc, forța sugestivă a imperativului ritualic dezleagă umanul de viețuirea pământeană, tocmai pentru a-l transpune în plan cosmic: Cine-o făcut horile, / Aibă ochii ca florile, / Și fața ca zorile, / Că hora-i de stâmpărare, / La omu cu supărare, / Că și eu când mă supăr

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Ardă-i focul de părinți / C-au despărțit doi iubiți!"186 În ceremonialul de trecere, de la anul cel vechi la anul cel nou, omul este prezent ca microcosm, mai ales în colinde, această transfigurare fiind realizată în urma coexistenței sacru-profan, spațiul ritualic devenind transcendent: "Omule pomule, / Nu te milui, / Nu te jelui, / Bucură-te, bucură / Că rădăcina ta, / Murind în pământ, / A prins în cer, / Și lutul tău / S-a încurat / De unde-a venit, / În vis liniștit. Bucurați-vă, bucurați, / Și voi

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Cât e lumea și pământul, / Nu te ia cine ți-e gândul, / Ci te ia cine ți-e partea / Și-ți mănâncă sănătatea."209 Pătrunderea într-un alt spațiu social, ca trecere înspre altă etapă a vieții, presupune "ruptura", "sciziunea" ritualică între formele temporale ale existenței umane: " Ia-ți mireasă, ziua bună, / De la soare, de la lună, / De la tată, de la mamă, / De la câți ți-au fost de-o seamă, / De la frați, de la surori, / De la grădina cu flori, / De la fete și flăcăi, / De la

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
236 Dansul circular, însoțit de recitativul tematic, are rolul de a înstăpâni și de a îmblânzi datul sorții. Fracționarea versurilor din cadrul liniei melodice simbolizează tocmai acest du-te-vino ființial al propriei meniri, dialogul recitativ având rolul de primum movens care consacră ritualic destinul: Hai bădiță, hai de mână, / Să-nvârtim hora română, / Hora dragă, bat-o vina, / Mândru joc din Bucovina! Hora și cu cântecu / Îi tot una cu omu! / Cine cântă și horește, / Viața și-o înveselește, / Cine joacă horile / Aibă

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
spațialitatea, pe orizontală: Astfel, imaginea, specifică discursului mitic, în devenirea sa de la arhetip la mit, trece prin trei stadii existențiale: * Imaginea a-temporală și a-spațială, ca formă originară de manifestare a cunoașterii, prin rit; * Imaginea spațiu-timp care creează cadrul ritualic al universaliilor ontologice; * Imaginea cronotop 29 Imaginea a-temporală și a-spațială reprezintă nucleul constant al discursului mitic, având drept scop recuperarea universului primordial, prin rit. Acest tip de imagine poate fi reprezentată prin cerc30, simbolizând "eterna reîntoarcere" la starea

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
legăturile cu timpul și cu spațiul, convertind evenimentul profan la sacru, prin năzuința cunoașterii. Deschiderea spre universalul din lucruri, dezvăluit de imaginea spațiu-timp, poate fi înfățișată de spirală care semnifică pactul ontologic cu timpul și cu spațiul: Prin "rostirea" cuvântului ritualic, fie că este descânt, cânt sau poveste, și prin "rostuire", ca așezare în rostul timpului și al spațiului, prin intermediul ceremonialului, imaginea-cronotop capătă multiple fețe, sub puterea destinului artistic, devenind o imagine de tip fractal care făurește universul creației: III.2

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
CATEGORII CRONOMORFE III.2.1. DIHOTOMII OPERAȚIONALE CALENDARUL Veșnica primenire a spațiului și a timpului, prin coparticiparea la acel praesentum continuum arhetipal, se poate realiza prin alternanțele operaționale continuitate / discontinuitate, naștere / moarte / renaștere care devin complementare în cadrul discursului mitic. Ruptura ritualică, având rolul unei frângeri ontologice a ordinii cosmice, presupune, de fapt, abolirea timpului și a spațiului prin conștientizarea "temporalității" și a "spațialității", ca forme de recuperare a primordialului: "spațiul în dimensiunea căruia trăiește țăranul român nu apare ca fenomen linear

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
romană, exista un calendar solar, stabilit în funcție de împărțirea timpului pe săptămâni, astfel că întotdeauna prima zi a anului trebuia să cadă în prima zi a unei săptămâni. În paralel, plecând de la mitul despre moartea și învierea naturii, exista un calendar ritualic. În urma interpretării complexului arhitectonic dacic de la Sarmisegetusa, s-a constatat că sistemul calendaristic dacic, civil și ritualic, era unul din cele mai exacte ale vremii. Astfel, calendarul era structurat pe o perioadă ciclică de 13 ani, anii fiind de patru

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
anului trebuia să cadă în prima zi a unei săptămâni. În paralel, plecând de la mitul despre moartea și învierea naturii, exista un calendar ritualic. În urma interpretării complexului arhitectonic dacic de la Sarmisegetusa, s-a constatat că sistemul calendaristic dacic, civil și ritualic, era unul din cele mai exacte ale vremii. Astfel, calendarul era structurat pe o perioadă ciclică de 13 ani, anii fiind de patru tipuri, în funcție de numărul de zile: 364, 365, 366, 367 de zile. În calendarul civil, un an dacic

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]