7,229 matches
-
sugera posibilitatea vreunei "cristalizări", "sedimentari", "clasicizări" sau, în orice caz, "clarificări" a stării de fapt. Ineditul situației pune în imposibilitate funcționarea binomului clasicism-romantism, de aici decurgând o gamă largă de interpretări alternative care nu întârzie să apară. Ideea acestei succesiuni stilistice, mai mult sau mai putin coerentă, văzută prin "vitraliul" binomului dialectic clasic-romantic, este completată, daca nu și contracarata, de un titlu (deja citat mai sus) formulat sub forma unei interogații precum Le postmodernisme en musique: aventure néo-baroque ou Nouvelle aventure
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
postmodernist la modernismul unei lucrări precum "Le Marteau sans maître" (1954) de Pierre Boulez, un răspuns post-minimalist la o lucrare pan-serială. Însă lucrurile nu se opresc doar aici. Tehnică citarii și colajului, generalizarea tehnicii de pastișa include, însă, perioade stilistice de la care postmodernitatea nu și-ar putea revendică legitimitatea unei descendente evidente: impresionismul, romantismul, clasicismul, barocul, renașterea, precum și muzica Evului Mediu. În realitate, postmodernismul muzical în particular și postmodernitatea în general se prezintă în calitatea lor de raspuns global nu
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
prezintă în calitatea lor de raspuns global nu doar la modernitatea care le-a precedat, ci la toată istoria culturală a Occidentului (postmodernitatea) și, în egală măsură, drept concluzie cumulativa meta-istorică la toată istoria artei (și, în special, a muzicii) stilistice (postmodernismul muzical). Această imagine explică și în egală măsură justifica acea ambiguitate și confuzie care domină scrierile teoretice referitoare la postmodernismul muzical, divergență de opinii, conflictul interpretărilor și preponderenta paradoxului într-un context definibil că unul de-doxificator, deoarece fenomenul unei
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
polemizare sau de incursiune analitică pe marginea identității și categoriilor postmodernismului artistic determina într-un mod implacabil implicarea problemei canonului. Ceea ce ar rămâne, însă, de facut înaintea ceremoniei de nominalizare (a titlurilor de lucrări, a numelor de compozitori, a "etichetelor" stilistice sau a listelor canonice) ar fi identificarea unui ansamblu de coeficienți ai distorsiunii semantice care similar prafului depus pe sticlă unui geam ar împiedica vizualizarea completă a unui peisaj într-o zi senina și ar deformă imaginea însăși determinând o
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
face cu un ansamblu de fragmente "răcite"ale modernității, suspendate într-un vid conceptual și fără nici o relaționare aparentă între ele. Astfel putem explica sensul și utilitatea celebrei sintagme "anything goes". Nu există nici o specificare impusă, de ordin formal sau stilistic, referitoare la tehnicile componistice "privilegiate" sau de prim-plan (spre exemplu, pan-serialismul în cadrul celei de a treia avangardă). Ne putem aminti că Schoenberg a avut nevoie de o solidă explicitare justificativa de ordin teoretic a propriei sale revoluții pentru
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de colaj, în diverse configurații de agregare, spectrul lucrărilor obținute fiind unul extrem de larg. (c) O a treia imagine utilizabila în termeni de cheie de lectură s-ar referi la ideea că recurgând la pastișa și reciclând, practic, totalitatea istoriei stilistice a muzicii, artiștii postmoderni nu o fac sub presiunea unui sentiment de nostalgie<footnote Această calitate non-nostalgică reprezintă și ea, ca și multe alte stări ale conștiinței și sensibilității postmoerne, un efect tardiv al unei cauze anterioare, mai precis, un
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Altfel spus, o lehamite față de oricare tip de structură metanarativă și față de narativismul însuși ca principiu de articulare a discursului. Alegerile sunt făcute în favoarea unei totalități de fragmente istorice statice, "încremenite" sau în egală măsură în favoarea unei pluralități de micro-istorii stilistice, ambele semnificații acceptate în disponibilitatea și ofertanta lor necondiționată precum și în favoarea unui vagabondaj neimplicat prin depozitele supraîncărcate ale istoriei muzicale, însă într-un mod ludic și ironic deopotrivă. (2) O a doua idee prin care intenționăm îndepărtarea ambiguității și confuziei
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
programului ideologic și estetic a serialismului integral este contracarata, surprinzător, printr-o strategie similară - prin formularea unor programe (sau manifeste) ideologice-estetice alternative care au ca scop afișarea dezacordului radical față de orientarea dominantă. La fel de modernista este și atitudinea afișării unei titulaturi stilistice - stocastism, minimalism, aleatorism/intuitivism, evident, în intenția de a se prezenta într-un mod concurențial solid, însă tot prin similitudine și nu pur și simplu printr-o indiferență deconstructivă, doar aceasta putând să-i prezinte drept compozitori cu adevarat postmoderni
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
pe care citatul o exercita la Schnittke. Însăși juxtapunerea sau chiar sincronia materialului original cu inserția străină nu reprezintă o simplă alăturare, ci din contră, un factor generator de tensiune sugestiva (intertextuală), discursiva (citatul stând drept semn pentru întregul câmpul stilistic originar cu sintaxa lui specifică) și procesuală (determinând aglomerări sau rarefieri, accelerări sau încetiniri de ordin narativ). Altfel spus, estetică polistilistică nu comportă detașarea (estetică și structurală) funcțională necesară pentru a se potrivi definiției postmoderne, ci dovedește în fiecare lucrare
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
despre construirea unei polifonii narative cu valorizarea citatelor nu în calitatea lor de inserții mimetice sau ca elemente ale unui joc intertextual (că la Berio) însoțite de doză implicită de ironie ca semn devalorizant sau re-semnificant. La Schnittke fenomenul compresiei stilistice ajunge în punctul culminant și final deopotrivă în întreaga istorie stilistica a muzicii occidentale, punând în balanță o legitimă interogație cu privire la utilitatea stilului și soarta acestuia în muzică generațiilor viitoare de muzicieni. Însă asumarea programatica a tehnicii polistilistice, dar și
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
idei și referințe care într-un mod cumulat și univoc determina o singură concluzie: chiar dacă minimalismul ar putea fi imaginat drept propunere pentru un stil privilegiat (the mainstream of music) și în calitate de o următoare etapă în evoluția unei noi "drame stilistice", minimalismul este tot mai des văzut că și finiș Terrae musicologicae, ca și un ultim nou stil identificabil în istoria muzicii. În opinia lui Michael Nyman<footnote Michael Nyman, Experimental Music: Cage and Beyond (Music în the Twentieth Century), Cambridge
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
it."), în: Robert Fink, Idem. footnote> și (b) problemă stării post-stilistice că o caracteristică definitorie a gândirii muzicale în postmodernitate. (3) Un al treilea coeficient al ambiguității și confuziei îl reprezintă modul în care postmodernitatea se relevă deja printre constituentele stilistice ale celei de a treia avangarde. Drept exemplu relevant al acestei emergente poate servi, din nou, multcitata parte a treia din Sinfonia (1968) lui Luciano Berio. Putem constată emergentă unui proto-postmodernism deja în creația lui Charles Ives, prin implicarea tehnicii
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
muzical ar mai putea reprezenta un concept aplicabil în gândirea și practicile muzicale postmoderne, dat fiind statutul său evident metanarativ. Aceeași soartă, în virtutea suspiciunii și ironiei postmoderne, ar trebui s-o împărtășească și substructurile canonice precum stilul (ieșirea din tiparele stilistice), genul (implozia și hibridizarea tipologiilor de gen), formele (metisajul tipologiilor de forma), sistemele de organizare sonoră (invalidarea modelelor tradiționale de sisteme de organizare tonala și sintactica) și suspendarea accepțiunii tradiționale a sunetului muzical (prin diversificarea tehnicilor de sinteză sonoră). În
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
într-un mod neperturbat de nici o fragmentare, contestației fiind supusă doar exclusivitatea, supremația și universalitatea lor în calitate de metanarațiuni muzicale și nu specificul organizării tehnicilor sau limbajului muzical. Tot astfel, spre exemplu, nu poate fi vorba despre un abandon a tipologiilor stilistice, ci doar de o reformulare recuperativă în substanță ei - revenirea de la stilurile gândirii organice (tradiția tonala și atonala) înspre stilurile gândirii retorice, însă la un cu totul alt nivel substanțial decât cel existent în perioada Barocului muzical. Ceea ce dintr-o
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Schnittke începe scrierea Simfoniei nr. 1 (1969-1972), iar Jean-François Lyotard finalizează Raportul său în 1979. Perioadă incipientă, de emergentă a postmodernismului muzical și de identificare "sinonimală" a acestuia cu disoluția treptată a trăsăturilor ultimei avangarde (anii '50-'60). Repartizarea câmpului stilistic, grosso modo, între (a) muzică stocastica (I. Xenakis), (b) orientarea polistilistică (A. Schnittke) și (c) minimalismul american (Ph. Glass & Co.), anii '70 reprezentând consacrarea și clasicizarea minimalismului că "trend" internațional. Emergentă postmodernismului prin creația unor artiști că Laurie Andreson (performance
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
lui John Adams prin respingerea serialismului și a conceptualismului post-Cage-ean<footnote Robert Fink, pag. 544. footnote> și aderarea la principiile orientării minimaliste. Activitatea danezului Louis Andriessen: experimentarea tehnicii de collage în Anachronie I și ÎI (1966-69), fuziunea mai multor referințe stilistice - Stravinski, jazz, tradiția boogie-woogie - în On Jimmy Yancey (1973) și Workers Union (1975) și orientarea înspre post-minimalismul euro-american în Hoketus (1975-77). Intrarea în scenă a genului de operă postmodernă prin lucrarea lui Henri Pousseur - Votre Faust (1969) cu o “culminație
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Cecenia), proliferarea terorismului internațional. Emergentă noii ordini mondiale. Deceniul "Anything goes". Formularea ideii de ieșire din istoria stilistica a muzicii occidentale (Leonard Meyer, John Adams, Michael Nyman, Kyle Gann, Rhys Chatham, Robert Fink), aceasta fiind văzută că succesiune de concepții stilistice organizate în imaginea unei progresii liniare. Iminentă unor posibilități alternative de definire a fenomenului muzical precum parametrismul sau/și stilematismul (termenii ne aparțin - O.G.) că oglindire a stării fragmentate a câmpului activităților muzicale savante. Criteriul accesibilității că "arbitru" în
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
și software (echipament electronic de mixaj și generare timbrala, compoziția "computerizată", expansiunea genurilor muzicii electronice - albume de muzică electronică experimentală - Aphex Twin, Chemical Brothers, Amon Tobin, emulații minimaliste precum genul muzicii drum'n'base sau dubstep) permite operarea cu grefe stilistice și crearea imaginii de "palimpsest" muzical prin paletă tot mai diversificata în materie de sinteză. Generalizarea metisajului între muzică electronică, principiul minimalist-repetitiv și genurile muzicii comerciale de masă (hip-hop, techno, rap etc.), incluzând multiple posibilități alternative în generarea de genuri
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
secundă reprezintă o abordare care rupe cu convingerile estetice fundamentale ale postmodernității. În primul rând, cu credința că un material modern, nou, inovativ nu mai este posibil și toate tipologiile de material (muzical - n.n.), cu referire la contextul lor istoric, stilistic sau funcțional, este în egală măsură utilizabil, și din această cauză un stil auto-consistent definit prin referință la prezent nu este posibilă și, în egală măsură, nedorită."<footnote Mahnkopf, Idem., pag. 7. footnote>. În continuarea textului, Klaus-Steffen Mahnkopf prezintă lista
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
epocă precum Ars Antiqua, Ars Nova, Renașterea, Barocul, Clasicismul și Romantismul au devenit concepte familiare. Blume a argumentat convingător în ceea ce privește coerentă interioară a Clasicismului și Romantismului drept o singură perioadă stilistica, iar aceste epoci ajung să depindă, deci, de schimbări stilistice semnificative sau radicale (care au loc - O.G.) la intervale de aproximativ 150 de ani [...]”, (în: New Grove Dictionary of Music and Musicians, 2006). Periodizarea propusă reflectă, cu o minimă aproximare, succesiunea etapelor stilistice începând cel puțin din Renaștere. Astfel
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
ajung să depindă, deci, de schimbări stilistice semnificative sau radicale (care au loc - O.G.) la intervale de aproximativ 150 de ani [...]”, (în: New Grove Dictionary of Music and Musicians, 2006). Periodizarea propusă reflectă, cu o minimă aproximare, succesiunea etapelor stilistice începând cel puțin din Renaștere. Astfel, pornind de la anul 1450, data aproximativă a începutului Renașterii (că schimbare în planul mai multor paradigme - de la teo- la antropocentrism, de la geo- la heliocentrism, articularea valorilor umanismului și raționalismului, relevarea tot mai puternică a
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
poeziei optzeciste. Nimic nu este mai străin viziunii lui Radu R. Șerban asupra poeziei decât banalul, cenușiul cotidian, trăirea soft, intertextualitatea ironică, aluziile culturale transparente, coborârea limbajului poetic la nivelul străzii, viziunea în cheie minoră asupra lumii și echivalențele ei stilistice. Adică, exact elementele care conferă identitate liricii pionierilor postmodernismului românesc. Deși, a fost mai mult decât familiarizat cu literatura postmodernă (s-a ocupat, printre primii la noi, de traducerea unor autori considerați stâlpi ai prozei postmoderne, precum John Barth sau
Sinele si lumea by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/10114_a_11439]
-
mulțumeau simplele „dezvăluiri”, ridicări ale cortinei care îngăduiau să pătrunzi în intimitatea unui autor. Acum sunt și mai pretențios: vreau ca jurnalul să fie bine scris. Dacă se poate, la nivelul lui Mircea Cărtărescu. Adică, să fie compus la altitudinea stilistică și ideatică a unui roman. Să fie rotund, să aibă sens și să nu mizeze doar pe expresivitatea fragmentarismului. Câte din jurnalele contemporane răspund acestei pretenții? Prea puține. Publicarea confesiunilor, aproape în priză directă, nu mai e demult o modă
Jurnal cu The Boss by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/2810_a_4135]
-
îndeobște cunoscute, care separă valul lunedist al optzecismului de cel „nouăzecist” (ghilimelele subliniază caracterul discutabil al etichetei). N-am de gând să tranșez chestiunea aici. Spun doar lucruri știute: aproape de-o vârstă cu optzeciștii și beneficiind clar de reformele stilistice ale acestora (Viorel Padina fiindu-i, într-un fel, precursor), Cristian Popescu a fost în permanență contrapus, cu sau fără voia lui, poeților din Cenaclul de Luni. Extrem de talentat el însuși, autorul Cuvântului înainte a fost exploatat necritic mai ales
O carte tristă, plină de umor by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/2811_a_4136]
-
lexicale amintesc de primul Mușina, cel din Cinci și cel din Strada Castelului 104, mereu dispus să închidă realitatea în liste fantaste. Așadar, deși sunt poeme în proză (gen nemaiexersat de Alexandru Mușina până acum), acestea îi trădează imediat amprenta stilistică. Ceea ce demonstrează odată în plus două lucruri, cumva contigue: că poeții generației optzeci nu reprezintă nici pe departe o masă informă, arondată unui singur tipar mental și lingvistic; și că până și cel mai proteic dintre membrii Cenaclului de Luni
O carte tristă, plină de umor by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/2811_a_4136]