KorAP: Find »[drukola/base=superputere & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...27 28 29 ...41 >

1,014 matches

Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386

sfârșitul celui de-al doilea război mondial au existat trei puteri considerate învingătoare (SUA, Marea Britanie și URSS), doar două controlau într-o manieră covârșitoare capacitățile economice, politice și militare ale momentului. Factorii care au alimentat tensiunea crescândă dintre cele două superputeri declanșând „războiul rece” au fost: fundamentalul caracter ideologic al confruntării „pașnice” dintre cei doi poli - care, fiecare în parte, adoptă ideologii incompatibile în esență. Într-adevăr, între SUA și URSS a existat o alianță în timpul celui de-al doilea război

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
un avantaj comparativ față de URSS, prin dezvoltarea încă din timpul celui de-al doilea război mondial a armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în 1949, când Rusia își construiește și ea propria armă nucleară. În al patrulea rând, cele două superputeri își împart întregul glob pământesc în sfere de influență. Prin intermediul politicii de „îngrădire” (containment) a Statelor Unite și a uneia de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice, cele două superputeri ajung să-și delimiteze sferele de influență la nivel global, ajungând „să

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
construiește și ea propria armă nucleară. În al patrulea rând, cele două superputeri își împart întregul glob pământesc în sfere de influență. Prin intermediul politicii de „îngrădire” (containment) a Statelor Unite și a uneia de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice, cele două superputeri ajung să-și delimiteze sferele de influență la nivel global, ajungând „să aibă granițe comune”. Astfel că, din acest moment, nu se mai pune problema câștigării de noi teritorii, ci de convertirea lor la propria parte. Acest lucru face ca

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
sferele de influență la nivel global, ajungând „să aibă granițe comune”. Astfel că, din acest moment, nu se mai pune problema câștigării de noi teritorii, ci de convertirea lor la propria parte. Acest lucru face ca tensiunile dintre cele două superputeri să crească treptat, iar „războiul rece” să treacă prin perioade succesive de „încălzire” și „răcire” - este vorba de patru etape: Prima etapă a „războiului rece” ține de debutul acestuia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945-1946. Două

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
aibă succes trebuia să se extindă la nivel global. Legitimarea acțiunilor americane continua să se centreze asupra dezinteresului Statelor Unite din punct de vedere strategic în teritoriile în care interveneau, susținându-se lupta pentru apărarea principiului universal al democrației. Cele două superputeri își consolidează în această perioadă legitimitatea de a interveni pe teritoriul unor terți pentru a apăra o balanța de putere existentă (și configurată de politica de îngrădire), declarându-se informal păstrătorii acesteia. Particularitatea esențială a acestei perioade și a întregului

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
unor terți pentru a apăra o balanța de putere existentă (și configurată de politica de îngrădire), declarându-se informal păstrătorii acesteia. Particularitatea esențială a acestei perioade și a întregului „război rece” în ansamblu este tocmai faptul că între cele două superputeri nu există o ciocnire militară directă propriu-zisă. De asemenea, nu există confruntări - nici măcar indirecte - între cei doi poli sistemici pe teritoriul vreunuia dintre ei. Confruntările se petrec pe teritoriul unor terți și prin intermediul acestora. Războiul din Coreea și, mai târziu

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
și prin intermediul acestora. Războiul din Coreea și, mai târziu, războiul din Vietnam sunt exemple elocvente ale acestei particularități. De obicei, aceste confruntări sunt situate la periferia sistemului internațional, de regulă în zonele în care sferele de influență ale celor două superputeri se întâlnesc sau în zonele strategic vizate de ambele state: Cuba, Asia de Sud-Est etc. „Criza rachetelor” din Cuba a fost cea care a determinat iminența unei ciocniri directe între cele două superputeri. Posibilitatea atât de clară a unei ciocniri cu potențiale

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
zonele în care sferele de influență ale celor două superputeri se întâlnesc sau în zonele strategic vizate de ambele state: Cuba, Asia de Sud-Est etc. „Criza rachetelor” din Cuba a fost cea care a determinat iminența unei ciocniri directe între cele două superputeri. Posibilitatea atât de clară a unei ciocniri cu potențiale efecte catastrofice pentru întregul sistem internațional a conferit o perspectivă diferită asupra confruntării de ambele părți ale balanței, ducând la o înțelegere extrem de serioasă între cele două superputeri - absența intervenției reciproce

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
între cele două superputeri. Posibilitatea atât de clară a unei ciocniri cu potențiale efecte catastrofice pentru întregul sistem internațional a conferit o perspectivă diferită asupra confruntării de ambele părți ale balanței, ducând la o înțelegere extrem de serioasă între cele două superputeri - absența intervenției reciproce în sfera de influență a celeilalte. Această înțelegere este marcată de acordul Statelor Unite de a nu interveni în Cuba și de a-și retrage rachetele din Turcia, contra promisiunii Uniunii Sovietice de a-și retrage rachetele din

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
fiind caracterizată de o încercare politică de cooperare între cei doi poli sistemici. Astfel că în intervalul cuprins aproximativ între 1968 și 1978 se produce o destindere a relațiilor SUA-URSS. În această perioadă nu mai există crize între cele două superputeri, nici chiar crize indirecte, conduse prin intermediul terților. Odată cu semnarea tratatelor SALT I și SALT II (Strategic Arms Limitation Treaty) - bazate pe o logică a cooperării în privința reducerii armamentului nuclear, precum și odată cu „momentul Helsinki” (1975), când are loc Conferința pentru Securitate

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
Cooperare în Europa (care a generat CSCE, renumit ulterior OSCE), se observă o schimbare a tonului relațiilor dintre SUA și URSS ambele state sunt dispuse să-și facă unele concesii minime una celeilalte. Astfel, în 1975, la Helsinki, cele două superputeri rezolvă problema granițelor în Europa, recunoscându-și fiecare, în mod formal, sferele de influență europene. Însă această relativă relaxare a relațiilor ruso-americane nu a mers niciodată atât de departe încât să se ajungă la un acord de coexistență pașnică. În

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
în cele din urmă să facă implozie, prăbușindu-se sub greutatea propriului sistem -, doctrina lui Richard Nixon (președinte în perioada 1969-1974) nu mai face din schimbarea societății sovietice o precondiție a negocierilor. Cu toate acestea însă, relațiile dintre cele două superputeri revin la un trend ascendent din punctul de vedere al violenței odată cu izbucnirea războiului din Afghanistan, după ce URSS atacă și invadează Afghanistanul în iarna anului 1979. Momentul marchează începutul celei de-a patra și ultima etapă a „războiului rece”. Începând

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
invadează Afghanistanul în iarna anului 1979. Momentul marchează începutul celei de-a patra și ultima etapă a „războiului rece”. Începând cu ultima parte a anilor ’70 și până la sfârșitul „războiului rece” se produce o retensionare a relațiilor dintre cele două superputeri, cunoscută și sub numele de al doilea „război rece”. Această ultima etapă este marcată doar de o singură criză: războiul din Afghanistan. Se revine astfel la desfășurarea indirectă a conflictului între cele două superputeri, prin intermediul terților. Acest lucru a condus

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
retensionare a relațiilor dintre cele două superputeri, cunoscută și sub numele de al doilea „război rece”. Această ultima etapă este marcată doar de o singură criză: războiul din Afghanistan. Se revine astfel la desfășurarea indirectă a conflictului între cele două superputeri, prin intermediul terților. Acest lucru a condus în mod necesar la tensionarea relațiilor politice și militare dintre cele două state. Deja la sfârșitul anilor ’70 URSS deținea un avantaj în privința armelor convenționale (în condițiile în care echilibrul nuclear tindea să se

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
a face față cheltuielilor uriașe generate de menținerea imperiului (Kennedy, 1990). Sfârșitul „războiului rece” a condus la crearea unui mediu internațional ce se întâlnea pentru prima dată în istorie la nivel sistemic: unipolarismul. În sistemul internațional exista acum o singură superputere, cu interese globale și capacitate militară aptă să le susțină. Această situație există și în zilele noastre la nivel sistemic, deși în decursul anilor ’90 sistemul suferă o serie de schimbări importante. Sistemul Internațional după sfârșitul „războiului rece” În primul

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
o serie de schimbări importante. Sistemul Internațional după sfârșitul „războiului rece” În primul rând, principiul de ordonare al sistemului este unul unipolar, ceea ce face ca balanța de putere la nivel sistemic să dispară după sfârșitul „războiului rece”. SUA constituie singura superputere la nivel mondial, iar poziția sa nu este contestată de nici un alt stat. În plus, în anii ’90, avem de-a face cu un proces intens de fragmentare a sistemului internațional, ceea ce conduce încă o dată la creșterea numărului membrilor sistemului

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
sistemului îi constrânge pe toți și determină direct acțiunile fiecăruia, fără a putea fi schimbată de unul sau altul dintre actori. Utilizând al treilea nivel de analiză, atentatul de la 11 septembrie, spre exemplu, s-ar explica prin existența unei singure superputeri în sistem - SUA (variabila independentă) -, judecând după distribuția capabilităților, ceea ce cauzează frustrări și tendințe antihegemonice, de echilibrare, din partea multor altor actori statali și nonstatali (variabila dependentă). La același nivel, se cuvine remarcată ca explicație și actuala răspândire difuză și incontrolabilă

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
teorii înrudite între ele doar prin asumpții metodologice și gnoseologice. Explicarea sociologică a apariției unei școli distincte a relațiilor internaționale în lumea britanică ține, fără îndoială, de poziția diferită a țărilor Commonwealth-ului, în ierarhia de putere internațională, față de cele două superputeri, mai ales în anii ’60-’70. Ea se construiește în același timp peste o tradiție imperială, dar și academică, îndelungată și particulară, cu norme, cutume, practici diplomatice, medii academice, modalități de reflecție socio-politică și teorii politice consacrate. Pentru autorii proveniți

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
de această tradiție, lumea relațiilor internaționale era și este în bună măsură diferită față de percepția autorilor americani ai relațiilor internaționale, în mare parte marcați decisiv sau chiar formați în perioada celui de-al doilea război mondial, și de aceea de superputere, în mijlocul „războiului rece”. Printre cele mai importante nume ale raționalismului se numără Hedley Bull, probabil cel mai celebru autor al acestui curent, Martin Wight, R. J. Vincent, Adam Watson. Raționalismul sau Școala engleză a relațiilor internaționale Școala engleză a relațiilor

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
provoacă teoriile dominante ale momentului (începutul anilor 1980), realismul și liberalismul, și se folosește în acest scop de noțiunea de „hegemonie” a lui Gramsci, aplicând-o domeniului internațional. Realismul epocii nu face decât să constate „războiul rece” dintre cele două superputeri și să-l accepte ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor, perpetuând în același timp hegemonia celor doi mari actori asupra restului lumii. Pe de altă parte, liberalismul, cu permanentul său apel la comerțul liber, nu face decât să

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
de cercetare neoliberal s-a conturat, începând cu anii ’80, pe fondul nevoii de reconsiderare și reconfigurare a teoretizărilor liberale și instituționaliste, a căror influență intrase într-un aparent declin. Evoluțiile din politica internațională, în primul rând deteriorarea raporturilor între superputeri în primii ani ai administrației Reagan - se vorbea despre un nou „război rece”, izbucnit odată cu lansarea Inițiativei de Apărare Strategică („războiul stelelor”) - păreau a justifica adoptarea unei viziuni realiste asupra lumii. Conflictul (nu cooperarea) se impunea ca temă dominantă de

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
câștigurilor relative îi aparține lui Duncan Snidal, care pune în discuție argumentul neorealist, potrivit căruia căutarea câștigurilor relative reduce serios șansele cooperării internaționale. Acest argument ar fi relevant cu precădere în condițiile unei bipolarități stricte a sistemului internațional, în care superputerile ar tinde să se preocupe exclusiv de câștiguri relative. Pe măsură ce sistemul se îndepărtează de acest model, evoluând către multipolarism, problema câștigurilor relative își pierde din importanță, iar neorealiștii comit o eroare atunci când extrapolează concluziile primului caz la al doilea (Snidal

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
cu care interacționează îi recunosc această identitate și acționează, la rândul lor, în consecință. Pentru a extrage doar valoarea academică dintr-o dezbatere care nu face obiectul prezentului capitol, se discută mult, în ultimii ani, despre rolul Chinei ca viitoare superputere la nivel mondial. Adoptând premisele constructiviste, China va fi o superputere în momentul în care se autodefinește ca atare, își asumă un rol în consecință pe plan global, iar această identitate îi este recunoscută în interacțiunile cu ceilalți actori internaționali

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
lor, în consecință. Pentru a extrage doar valoarea academică dintr-o dezbatere care nu face obiectul prezentului capitol, se discută mult, în ultimii ani, despre rolul Chinei ca viitoare superputere la nivel mondial. Adoptând premisele constructiviste, China va fi o superputere în momentul în care se autodefinește ca atare, își asumă un rol în consecință pe plan global, iar această identitate îi este recunoscută în interacțiunile cu ceilalți actori internaționali. O altă fațetă a aceluiași principiu al interacțiunilor ca producătoare de

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
care există, ca indivizi sau grupuri. Una dintre cele mai importante modalități prin care sistemul internațional construiește actorii este influențarea decisivă a proceselor prin care actorii își definesc interesele. Într-un sistem internațional ghidat de principii (neo)realiste, un stat superputere își va defini interesul în anumite coordonate. Un sistem internațional ghidat de principii neoliberale va determina o definire diferită a interesului național. În procesele de atribuire a identităților și definire a intereselor, actorii internaționali sunt ghidați de anumite reguli. În

[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]