11,506 matches
-
va începe abia atunci adevărata cursă „contra cronometru” împotriva propriilor certitudini sau prejudecăți 59. Propun trei volete complementare. Mai întâi, voi traduce fragmentele sinoptice, dând alăturat textul original și voi discuta câțiva termeni esențiali din punct de vedere filologic și teologic. Partea a doua va fi rezervată interpretării fragmentelor în context restrâns (evanghelic) și lărgit (biblic). Partea a treia va fi consacrată câtorva soluții patristice. I Matei 12,31-32 „Blasfemia împotriva duhului”: exact, „blasfemia duhului”, cu genitiv obiectiv. Duhul este cel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mea”. La fel și pentru „cu el” de mai jos. τ „împotriva Fiului”: exact, „la adresa Fiului”, dar negativ, cuvânt de hulă. La fel pentru „împotriva Sfântului Duh”. * Fragmentele au ca tematică principală păcatul și iertarea. Înainte de a intra în dezbaterea teologică propriu-zisă, se impune o incursiune de ordin filologic, fără a pune însă total între paranteze teologia. Mă voi opri asupra câtorva termeni-cheie. Hamartanein Contexte precreștine • Sensul inițial este acela de „a greși ținta”; în Iliada există un compus, aphamartano (5
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
apar trei expresii echivalente: „degetul lui Dumnezeu” (Ex. 8,15); „mâna lui Dumnezeu” (Ex. 3,20); „brațul lui Dumnezeu” (Is. 63,12). Semnificația logion-ului: lectură intertextuală La un prim nivel de lectură, conflictul Isus-farisei trimite la conflictul Moise-Faraon, dar sensul teologic diferă 61. Într-adevăr, atât Isus, cât și Moise fac minuni. Fariseii și egiptenii (în speță Faraon) rămân încremeniți pe pozițiile lor. Refuzul, obstinația, încăpățânarea desfid evidența miracolului. În cazul egiptenilor, Dumnezeu este cel care le împietrește deliberat inimile; în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ei înșiși se fac vinovați de împietrire. Pe de altă parte, în episodul vetero-testamentar, minunile sunt săvârșite prin „degetul lui Dumnezeu”; în episodul neotestamentar, de „duhul” lui Dumnezeu (pentru Luca: „degetul lui Dumnezeu”). Deosebirea majoră constă în „calitatea” (în sensul teologic) a acestor minuni. În Egipt, Dumnezeu aruncă plăgi nimicitoare asupra lui Faraon, împietrindu-i mereu inima, ca-ntr-un joc sadic „de-a v-ați ascunselea”. Minunile lui Iahve sunt „negative”, „patetic-demonstrative”, de ordin punitiv, realizate împotriva unei populații străine
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă Acesta nu era de la Dumnezeu, nu putea să facă nimic. Scurt și atotcuprinzător! III Origen Interpretarea logion-ului se află în De principiis 1,1,3. Iată contextul teologic: Dumnezeu-Tatăl este „atoatețiitorul”, adică El penetrează toate entitățile universului, atât ființele animate, cât și inanimatele, atât pe cele raționale, cât și pe cele iraționale (alogoi). Puterea (dynamis) Fiului, în schimb, nu atinge decât ființele raționale, catehumeni și păgâni, fără discriminare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
căi, așadar poate dobândi mântuirea. Păcatul iremisibil nu-i privește și nu-i afectează decât pe cei care, până în clipa morții, se încăpățânează să se opună Duhului. Deznădejdea, cum se vede și în acest caz, nu face parte din arsenalul teologic al marelui african. Reflecții finale Păcatul împotriva Duhului ridică spinoasa problemă a iremisibilității. Unele păcate nu pot fi iertate, și aceasta în ciuda afirmației lui Isus cum că toată lumea este chemată la mântuire. Interpretările patristice pun accentul pe două aspecte: unul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
polemicii antiariene. Aceștia se dovedesc urmași ai fariseilor din evanghelie, întrucât neagă divinitatea lui Isus. De partea cealaltă, un Ambrozie sau un Augustin își construiesc reflecția în jurul argumentului penitențial. Dacă iertare nu e, atunci pocăința nu-și are nici un fundament teologic. Novațian devalorizează pocăința în favoarea botezului (așa cum făcuse înaintea sa Tertulian). În opinia sa, lapsi-i (cei care s-au lepădat de Isus în timpul persecuțiilor) nu se mai pot mântui. Ei au maculat botezul, pocăința nu are nici o valoare. Lor li se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
but not least, denigratorii au tendința să minimalizeze ori chiar să anuleze caracterul variat, policrom al scrierilor apocrife. Sub eticheta „apocrife” sunt înghesuite forțat, cu bune sau rele intenții, texte nu numai de origini culturale diferite, dar și cu mize teologice radical diferite. Un text gnostic precum Evanghelia lui Iuda, elaborat probabil în cadrul sectei cainite, nu poate fi pus în nici un caz alături de Protoevanghelia lui Iacob sau de Pseudo-Evanghelia lui Matei, două produse ale creștinismului popular, „curate” din punct de vedere
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
-l conține fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic, iudeo-ebionit, popular), sunt importante, întrucât toate ajută la conturarea unei lumi altfel inexistentă pentru noi. Legitimitatea științifică nu rimează însă cu aprobarea teologică. Un creștin își poate satisface curiozitatea științifică studiind un text gnostic, precum Pistis Sophia, dar, în același timp, regula fidei, dublată de propriul angajament spiritual, îi impune respingerea lui la nivelul doctrinei. Nu la fel stau lucrurile cu apocrifele de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
secolele al II-lea și al III-lea, constituie o mină de informații despre imaginarul și tipul de credință practicat de anumite comunități creștine din Asia Mică, Palestina sau Egipt. Între o evanghelie gnostică sethiană, care impune o nouă viziune teologică despre lume, un nou scenariu soteriologic și un text de factură populară diferența este uriașă. Rețeta „de fabricație” a apocrifelor populare (denumirea aceasta nu acoperă tot spectrul, dar mi se pare cea mai adecvată pentru dezamorsarea falselor tensiuni) seamănă cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
istoria creștinismului antic și atât. Restul e distracție inutilă pentru dânsul. M-am îngrozit, dar, în fața unei asemenea decizii radicale și ferme, orice argument devenea din capul locului inoperant. Ce pierdem așadar ignorând scrierile apocrife creștine ale Antichității? Pe plan teologic, poate „nu mare lucru”. Cam ce s-ar fi pierdut dacă vremurile ar fi șters 50% dintre icoanele mânăstirilor din Bucovina. Pe plan uman și cultural, foarte mult. Pe plan uman, cum aceste texte există, cum ele sunt publicate și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Acesta coboară pentru a doua oară în iad, dar acum nu pentru a-i elibera pe „locatari”, ci pentru a le acorda un „răgaz” (refrigerium) de o zi: duminica. Nu intru în amănunte despre originea și caracterul acestei disputate chestiuni teologice; am făcut-o în altă parte 88. Aici am dorit numai să apropii fragmentul despre Iuda din Călătoria lui Brendan de sursa lui directă, dar în general necunoscută, Apocalipsa lui Pavel, sursă fără de care fragmentul respectiv nu poate fi înțeles
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în altă parte 88. Aici am dorit numai să apropii fragmentul despre Iuda din Călătoria lui Brendan de sursa lui directă, dar în general necunoscută, Apocalipsa lui Pavel, sursă fără de care fragmentul respectiv nu poate fi înțeles în toată adâncimea teologică. * Opresc aici șirul exemplelor, care pot fi oricând multiplicate, lăsându-vă pe dumneavoastră să trageți concluzia cuvenită. Dacă nu avem nimic de pierdut ignorând apocrifele, atunci textul meu n-a avut nici un rost și munca mea a fost zadarnică. Dacă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
făcută prin alăturarea Apocalipsei de alte texte, anterioare sau contemporane. Scopul fixat a delimitat, într-un fel, compartimentele studiului: în primele pagini voi circumscrie genul apocaliptic, operațiune fără de care n-ar fi posibilă nici o apreciere ulterioară, de ordin filozofic sau teologic. Sprijinindu-mă pe criteriile definiției, voi purcede, în etapa a doua, la descrierea câtorva texte apocaliptice intertestamentare, încercând să scot în evidență, pe de o parte, ineditul relatărilor, iar pe de altă parte, recurența unor teme. Apoi va urma sinteza
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ineditul relatărilor, iar pe de altă parte, recurența unor teme. Apoi va urma sinteza. Genul apocaliptic, odată definit și exemplificat din abundență, va putea fi caracterizat atât din punct de vedere formal (stil, rețetă literară etc.), cât și substanțial: mesaj teologic, atmosferă ideologică și substrat istoric. După aceste „preliminarii”, voi aborda Apocalipsa lui Ioan. Cititorul va constata foarte repede un lucru: antrenamentul, contactul susținut cu literatura apocaliptică creează o familiaritate atât de profundă cu acest gen literar, încât abordarea textului ioaneic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pagini. De asemenea, am lăsat deoparte Păstorul lui Herma, considerându-l un text cât de cât cunoscut. Literatura „intertestamentară”92 creează o atmosferă aparte. În această atmosferă se înscrie și Apocalipsa lui Ioan, cu structura, elementele narative, stilul și conținutul teologic specifice. După un prim parcurs inițiatic, „de obișnuire”, vom poposi pe țărmul Patmosului eliberați de stresul ineditului, dezinhibați, exersați în vertijuri cosmice. II Cartea lui Enoh (versiunea etiopiană) Din ciclul lui Enoh, m-am oprit la versiunea etiopiană, cea mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
părți: primele trei sunt dialoguri între Ezdra și Dumnezeu prin intermediul îngerului Uriel; următoarele trei sunt viziuni; ultima reprezintă o ars apocalyptica, întrucât conține toate elementele definitorii ale genului. Nu mă voi opri aici decât asupra episoadelor apocaliptice, lăsând descrierea conținutului teologic pentru capitolul de sinteză. Să spun totuși că textul pare să fi fost zămislit în siajul mișcării eseniene. O dovedesc coincidența mai multor expresii („inimă rea”; „Fiul”, denumirea pentru Mesia), precum și a multor teme: locul de excepție pe care-l
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și vița, și îngerul. De aceea îi interzice lui Adam să se apropie de fructul socotit, încă de la origine, spurcat. Pentru a se răzbuna, diavolul îl duce în ispită pe Adam cu rodul viei. Interpolarea creștină vizează rezolvarea unui paradox teologic: dacă vița-de-vie a fost blestemată de către Dumnezeu, atunci de ce vinul se folosește în Biserică (aluzie la taina euharistiei)? Iată răspunsul îngerului! În timpul potopului, toată viața a fost distrusă și în primul rând cele patru sute nouă mii de uriași născuți din
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
trilogie care mai cuprinde un Testament al lui Isaac și un Testament al lui Iacob 109. Dincolo de aparenta lor înrudire (formală, structurală, toate trei aparținând aceluiași gen literar), între prima scriere și ultimele două există o deosebire fundamentală, de ordin teologic. Testamentul lui Abraham aparține fără îndoială curentului literaturii apocaliptice 110, în vreme ce Testamentele lui Isaac și Iacob aparțin literaturii parenetice, moralizatoare. Cât despre locul de origine și data alcătuirii textului, lucrurile sunt destul de complicate și fiecare editor propune o nouă teorie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de contextul real pe care îl reflectă textele noastre. Una dintre obsesiile lor majore, așa cum am văzut, o constituie nedumerirea în fața dezastrelor, a umilințelor îndurate de poporul ales, din partea unor nații idolatre, „cu binecuvântarea lui Iahve”. Cum se poate justifica teologic o asemenea „asburditate”? Ajungem astfel la o altă trăsătură a literaturii apocaliptice, și anume determinismul compensatoriu. Dumnezeu conduce lumea după un plan bine întocmit, dar neștiut de nimeni în afara Lui. Când Ezdra se lamentează că nu înțelege nimic din ceea ce
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în cele din urmă printre canonice merge mână în mână cu recunoașterea fără ezitare și plină de recunoștință a moștenirii iudaice. Faptul că iudaismul însuși, reprezentat de scrierile intertestamentare, a fost profund influențat de modele păgâne, de o anumită tematică teologică și filozofică păgână rămâne o afirmație de bun-simț, incontestabilă (firește, fiecare aspect al acestei influențe merită discutat și nuanțat). Aceasta nu zdruncină sub nici o formă legătura ombilicală dintre ultima scriere din Noul Testament și corpusul apocaliptic intertestamentar. Câteva reflecții finale Iudaismul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Daniel a fost cooptată în canon datorită pasajelor exegetice care urmează după fiecare vis sau viziune extatică. O viziune fără interpretare poate deveni primejdioasă pentru neinițiați. și nu numai atât. Argumentul cel mai tare al rabinilor este de natură teologică: ascensiunile de-a lungul cerurilor suprapuse, până la fața lui Dumnezeu, riscă dacă nu să anuleze, cel puțin să relativizeze caracterul absolut transcendent al divinității. Conform literaturii apocaliptice, există câteva personaje privilegiate, care pot „sparge”, metaforic vorbind, „învelișul” divinității și pot
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Nu exclude totuși posibilitatea ca anumite spirite venerate de păgâni, așa cum ar fi silvanii și faunii, să fie capabile de asemenea practici contra naturii. Dar se ferește să le judece. În ultimă instanță, în ochii săi, această chestiune de ordin teologic își găsește o soluție dintre cele mai rezonabile, dacă este abordată din punct de vedere filologic. Într-adevăr, spune el, numele de înger, în sensul său grecesc de „mesager” sau „trimis”, este atribuit și anumitor personaje virtuoase din Noul Testament, cum
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
concluzie, comentariul episcopului Hipponei se caracterizează atât printr-o mare doză de realism, cât și printr-un foarte subtil sens metafizic. Interpretarea lui seamănă cu aceea propusă de avva Serenus, înscriindu-se totuși într-un cadru mai vast, al viziunii teologice și soteriologice din De Civitate Dei. Seth și Cain devin astfel personaje-cheie în epopeea mântuirii, simbolurile a două entități, în același timp metafizice și istorice, care se vor împleti neîncetat până la sfârșitul oamenilor pe pământ. Concluzii A venit momentul să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
secole (până în secolul II d.Hr.) și nu poate fi situată într-o singură regiune 174. Cercetătorii contemporani au scos în evidență caracterul dacă nu revoluționar, cel puțin îndrăzneț al versiunii „celor șaptezeci”. Termenii grecești folosiți pentru echivalarea unor termeni teologici ebraici atestă o voință profundă de subminare a autorității rabinice, devenită sufocantă. Cert este că, îmbrăcându-se în veșmântul limbii grecești, gândirea iudaică a câștigat în amplitudine, evitând riscul unei închideri sterilizante în sine. Odată cu traducerea Sfintelor Scripturi într-o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]