872 matches
-
urmă, iar primul meu gînd se Îndrepta către Închizătoarea unui sutien. — Vorbind de lup... Mi-am ridicat privirea și iată-l. Fermín Romero de Torres, geniu și figură, Îmbrăcat În costumul său cel mai bun și cu mutra aia de trabuc răsucit intra pe ușă cu un zîmbet triumfal și cu o garoafă proaspătă la butonieră. — Dar ce faci dumneata aici, nefericitule? Nu trebuia să respecți odihna prescrisă? — Odihna se respectă singură. Eu sînt un om de acțiune. Iar dacă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Însă acelea nu erau niște volume oarecare: erau romanele lui Julián Carax publicate de editura Cabestany. Fumero le-a plătit pe femeile ușoare care ocupau apartamentul de vizavi - un duet mamă și fiică, ce se lăsau pișcate și arse cu trabucul atunci cînd clientela lîncezea, mai ales la sfîrșit de lună - ca să aibă grijă de Aldaya cît timp el era plecat la lucru. Nu avea nici un interes să-l vadă murind. Nu Încă. Francisco Javier Fumero intrase În Brigada Criminală, unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
aproape doi ani, când tocmai se inaugurase noua linie ferată N., eu (deja îmbrăcat civil), având treburi foarte importante privitoare la predarea funcției, mi-am luat bilet la clasa întâi: urc, mă așez, fumez. Adică, de fapt, fumez în continuare, trabucul mi-l aprinsesem mai înainte. Eram singur în compartiment. Fumatul nu este interzis, dar nici permis: e semipermis de obicei; mai trebuie ținut cont și de persoană. Fereastra era coborâtă. Deodată, înaintea ultimului șuierat, urcă două dame cu o cățelușă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
deschisă. Cățelușa șade pe genunchii doamnei în albastru, e mică de tot, cam cât pumnul meu, neagră, cu lăbuțele albe, o raritate, ce mai. Are zgardă de argint cu deviză. Eu - nimic. Remarc numai că doamnele par supărate, desigur din pricina trabucului. Una se holbează la mine prin lornionul de baga. Eu iar - nimic: doar nu mi se spune o vorbă! Dacă mi-ar fi spus, dacă m-ar fi prevenit, dacă m-ar fi rugat, că doar, la urma urmei, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
că doar, la urma urmei, de asta are omul limbă! Dar ele tac... Deodată, și asta s-a întâmplat, vă zic, fără cel mai mic avertisment, ca și cum și-ar fi ieșit cu desăvârșire din minți, cea în albastru îmi smulge trabucul din mână și-l aruncă pe fereastră. Trenul înaintează în viteză, eu mă uit la ea ca un tâmpit. Femeia e sălbatică; sălbatică, aflată într-o perfectă stare de sălbăticie; de altminteri, era trupeșă, durdulie, înaltă, blondă, rumenă (chiar prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
mă fulgera cu privirile. Fără să zic nimic, cu o neobișnuită politețe, cu o politețe desăvârșită, să zicem, cu cea mai rafinată politețe, întind două degete spre cățelușă, o iau delicat de ceafă și zvârr... o arunc pe fereastră după trabuc! N-a apucat decât să schelălăie! Trenul continuă să zboare... Sunteți un monstru! strigă Nastasia Filippovna, râzând și bătând din palme ca o fetiță. — Bravo, bravo! aplaudă Ferdâșcenko. Zâmbi și Ptițân, cu toate că nici lui apariția generalului nu-i făcuse plăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
acest timp. Trage o țigară. Uite ce-am aici. Scoase un pachet de țigări Player’s, Îl deschise, se aplecă, și-l oferi lui Duncan. Haide, ia, zise el scuturînd țigările. Duncan luă o țigară. Arăta la fel de groasă ca un trabuc scurt, În comparație cu țigările făcute În Închisoare. Tutunul din interior era Îndesat În foița moale și de bună calitate - și era atît de plăcut s-o ții În mînă, că o răsuci În palmă și Începu s-o simtă mai bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
care l-a făcut Matziev după ce a sosit în orășelul nostru a fost să-și pună ordonanța să-i aducă un fonograf. Îl vedeai petrecând ore întregi la fereastra camerei sale, deschisă în ciuda frigului care nu se mai îmblânzea, fumând trabucuri subțiri ca niște șireturi și punând în funcțiune la fiecare cinci minute aparatul cel zgomotos. Asculta tot timpul același cântec, cu un refren foarte cunoscut, la modă cu câțiva ani în urmă, când încă mai credeam că lumea e eternă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pune-ți pantofiorii verzi... Pantofiorii tăi cei verzi... De douăzeci, de o sută de ori pe zi, Caroline își punea încălțările ei micuțe în vreme ce colonelul își fuma cu un aer elegant, cu o mână moale și inele pe fiecare deget, trabucurile fetide, iar ochii săi negri alunecau pe acoperișurile din jur. Păstrez și astăzi în minte cântecul acela și scrâșnetul dinților. Când auzeam cântecul colonelului - încă ne gândeam cu toții la Belle de jour, ne imaginam chipul bestiei care o ucisese -, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Am păstrat articolul ca pe o dovadă. O dovadă pentru nu știu ce. Și am ieșit din casă. Nu m-am mai întors acolo niciodată. Viața nu suportă întoarcerile. M-am gândit din nou la Matziev, la mustața lui subțire, pomădată, la trabucurile lui răsucite, la fonograful care cânta întruna aceeași șansonetă. Și el se pierduse prin vreme până la urmă, cu tot echipamentul lui, odată ce Cazul fusese rezolvat, rezolvat din punctul lor de vedere. Continuase, fără îndoială, să o trambaleze pe Caroline din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
cu piureul de mazăre, iar chipul judecătorului ieși din cețuri, precum și cel al tovarășului său. Era Matziev. Continua să râdă, și judecătorul odată cu el, de parcă noi nici nu existam, de parcă nu eram la trei pași de ei. Militarul trăgea din trabuc. Judecătorul se ținea de burtă. Apoi cei doi lăsară râsul să se stingă încet, fără să se grăbească prea tare. S-a lăsat tăcerea, care dură și ea, și de abia acum Mierck ne fixă cu ochii lui mari și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
să se grăbească prea tare. S-a lăsat tăcerea, care dură și ea, și de abia acum Mierck ne fixă cu ochii lui mari și verzi, ochi de pește, iar militarul făcu la fel, dar păstră în colțul buzelor, odată cu trabucul, un zâmbet subțire și disprețuitor care făcu din noi în două secunde un fel de rude cu viermișorii. Așadar, despre ce-i vorba? întrebă judecătorul, pe un ton agasat, cercetând totodată chipul lui Josăphine de parcă ar fi avut înaintea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
practica, de care nu avea de ce să-i fie rușine. Mierck o înțepă din nou: — Ce spui de asta! Trăiește pe spinarea animalelor. Și se porni pe un râset fals, exagerat și excesiv, iar Matziev, care trăgea în continuare din trabuc de parcă destinul lumii depindea de asta, se puse și el pe râs. Am pus mâna pe cea a lui Josăphine și am început să vorbesc. Am spus, pe scurt și cu toate detaliile, ceea ce-mi povestise ea cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
lăsă capul în pământ, suspină lung și își privi mâinile umflate de frig și de muncă. Îmbătrânise cu douăzeci de ani în zece minute. A urmat un moment de repliere, ca după o partidă de cărți. Matziev își aprinse alt trabuc și făcu vreo câțiva pași. Mierck se lăsă pe spatele fotoliului, își băgă degetele mari în buzunarele vestei sale care acoperea burta aceea ca un balon. Nu știam ce să fac. Eram pe punctul de a deschide gura, când Mierck
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Vaca! Ești sigur că a crăpat? — Sigur. Cu atât mai bine! Dacă iadul există, probabil că acolo se află! Sper că a avut timp să-și vadă moartea și că a suferit câteva ore... Și celălalt, împuțitul ăla care fuma trabuc a murit? — Nu știu nimic despre el. Poate că a murit. Sau poate că nu. Josăphine și cu mine am rămas multă vreme așa, cercetând împreună urzelile vieților noastre. Vorbind astfel despre clipele de demult, ne iluzionam că nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
să fie mutate în fața șemineului din biroul primarului două fotolii mari, să fie adus vin și ceva gustări, adică provizii de brânzeturi și de pâine albă. Primarul o trimise pe Louisette să caute ce era mai bun. Matziev scoase un trabuc. Mierck își privi ceasul și pufni. Primarul rămase în picioare, fără să știe prea bine ce are de făcut. Judecătorul îi făcu un semn din cap, pe care îl înțelese ca un ordin de a merge să-i caute pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
știu să trag, chiar și caporalul meu râde de mine: „Le Floc, îmi zice, tu n-ai putea nimeri nici o vacă“, deci nu e sigur, poate că n-am ucis pe nimeni. Colonelul se apropie de ei. Trage adânc din trabuc. Le suflă fumul în nas. Cel mic tușește. Celălalt nu protestează. — Ați ucis o fetiță, o fetiță de zece ani... Cel mic tresare: — Ce? Ce? Ce? Se pare că a repetat întrebarea de cel puțin douăzeci de ori, făcând salturi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
drept și vorbește clar. Judecătorul bea smântână. Ai crede că scena a fost repetată și gândită în detaliu. Micul breton plânge și îi curg mucii, își zgâlțâie umerii întorcând capul în toate părțile, fără încetare. Matziev se înfășoară în fumul trabucului său. Judecătorul îi spune primarului: — Sunteți martor la mărturisire. Primarul nu e martor, e uluit de ce se întâmplă. Își dă seama că muncitorului nu-i pasă de judecător. Își dă seama că Mierck își dă seama. Și, în fine, își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
și apoi, dar ea nu-și mai aducea aminte exact, o dulcegărie a colonelui la adresa ei, care-l făcu să râdă pe judecător. Ea așeză farfuriile, șervetele, paharele și tacâmurile pe o masă rotundă și-i servi. Colonelul își aruncă trabucul în șemineu și se așeză primul, după ce o-ntrebase cum o cheamă. „Louisette“, răspunse ea. Atunci colonelul îi spusese: „Un prenume tare frumos pentru o fată frumoasă“. Iar Louisette zâmbise și luase de bune complimentele, fără să-și dea seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Stelele erau una dintre pasiunile judecătorului. „Ne consolează în legătură cu oamenii, sunt atât de pure“. Sunt cuvintele sale. Despiaux auzea totul, cuvintele și clănțănitul din dinți al prizonierului, ce semăna cu zgomotul unei pietre lovite de un zid. Matziev scoase un trabuc, vru să-i dea unul și judecătorului, care îl refuză. Pentru câteva momente, ținură în continuare discursuri despre astre, despre lună, mișcarea planetelor, cu capul întors spre bolta îndepărtată. Apoi, ca și cum ar fi fost înțepați cu un ac, se întoarseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Erau trei ore de când stătea în frig. Și nu orice fel de frig. El unul avusese tot timpul să se uite la stele, înainte ca pleoapele să i se lipească de tot din cauza lacrimilor care-i înghețaseră. Colonelul îi plimbă trabucul pe sub nas, de mai multe ori, punându-i întruna aceeași întrebare. Flăcăul nici măcar nu mai răspundea, gemea. La capătul unui scurt moment, gemetele au ajuns să-l enerveze pe colonel. — Ești om sau animal? îi urlă în ureche. Nici o reacție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de mai multe ori, punându-i întruna aceeași întrebare. Flăcăul nici măcar nu mai răspundea, gemea. La capătul unui scurt moment, gemetele au ajuns să-l enerveze pe colonel. — Ești om sau animal? îi urlă în ureche. Nici o reacție. Matziev aruncă trabucul în zăpadă, îl împinse pe prizonier, care era încă legat de copac, și îl zgâlțâi. Mierck privea spectacolul suflând în pumni. Matziev dădu drumul trupului tremurător al micului breton, după care se uită în stânga și în dreapta, parcă pentru a găsi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
se înroși și țipă furios: — Cum? Îndrăzniți să-mi dați ordine? Mie? — Duceți-vă dracului, îi răspunsei. Mierck era să se prăbușească de uimire. Matziev s-a uitat la mine de sus, nu a zis nimic, și-a aprins un trabuc, apoi a scuturat îndelung chibritul, chiar și după ce acesta se stinsese. Pe stradă era soare. Mă simțeam puțin amețit și mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu cineva, cu cineva de încredere, care simțea la fel ca mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
de lei și ne livra „marfă”. Arată exact precum Colombo din serialul ononim de parcă ar fi fost frați, doar ochii îi erau fără defect de vedere și puțin ascuțiți că de vulpoi. Același loden alb, aceeași statura, acelasi mers, acelasi trabuc între dinții din colțul gurii. Am impresia că era chiar puțin studiată fizionomia lui pentru a fi copia fidelă a detectivului din film În rest, era un băiat foarte de treabă. Observase că eu mă cam feream să fiu văzută
AGENT SECRET, LAURA by LUMINI?A S?NDULACHE () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83482_a_84807]
-
simt bine fiind tineri și care sunt ei înșiși pe la patruzeci de ani, când au deja la activ mai multe funcții de director fără putere executivă și, nemaiavând griji financiare, își petrec timpul relaxându-se în cluburile lor, fumându-și trabucul și agățând dame. Și tu lucrezi tot aici? am întrebat politicos. — Da. La departamentul comercial. Am o voce puternică, nu ai observat? Ajută. Râse puternic. Nu l-ai fi putut deosebi de nechezatul unui cal. Credeam că cei care lucrează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]