KorAP: Find »[drukola/base=obraz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...279 280 281 ...548 >

13,698 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

obișnuit. Calul ajunsese suflând pe culme. Îl oprii. Polixenia ieși deodată în prag. Se opri, cu mânile împreunate și lăsate în jos. Nu îndrăznea să se uite la mine. Sta cu genele plecate și privea în pământ sfioasă, rumenită la obraji. Era o femeie tânără, voinică, curățel îmbrăcată. Ridică ochii spre mine și zise încet, cu frică parcă: —Sărut mâna, cuconașule... Ochii ei mari rămăseseră pironiți asupra mea. Nu spuneau nimic, nu voiau nimica ochii ei; se uitau cu curiozitate la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în catrință de lână, strânsă tare sub sâni cu brâu îngust, cu cămașă albă ca helgea, se strecura pe ușă și trecea fără zgomot prin iarbă, spre fântână. Cozile strâns împletite și le lega totdeauna în cunună. Era albă la obraz, parcă bolnavă, cu ochii triști. Odată l-am întrebat pe pădurar: — Ce are nevastă-ta, Voineo? Ia, ce să aibă? n-are nici pe dracu! Nu știi dumneata cum îi muierea? Ș-o urmărea cu ochii lui mici ca două

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
fie aici lucru curat? La un han vechi și mare cât o cetate, nu-s lucrurile curate niciodată... Să vedem ce are să zică ciocoiul? că eu de temut nu mă tem... Cum păși lângă prag, ușa grea se deschise și obrazul bărbos al hangiului i se puse dinaintea ochilor. Auzi glas gros: Mă rog, dumneata pleci la vreme așa de târzie? —Plec, zice Petrișor Dămian, mă duc să spun boierului cum a fost... —Faci rău că pleci la vreme de noapte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de la Cornul Caprei văzu că obloanele odăii aceleia mari sunt închise. Focul ardea în vatră, și hangiul sta c-o friptură înaintea focului. Dacă ți-i foame, iaca, frige-ți și tu un pui!... vorbi Mogoș, fără să-și întoarcă obrazul bărbos. Petrișor găsi o frigare; un pui sta pe o măsuță în lumină; îl puse în țapă, se apropie liniștit de jar, rezemă țigla de o cărămidă și începu să învârtă. Bine, vorbi Petrișor, da’ aici nu este una Anița

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
plete revărsate pe umeri, ieși îndată, plecându-și grumazul, ca să nu se pălească cu capul de pragul de sus. —Poronciți, cucoane! Cu coada harapnicului, stăpânul își dădu la o parte gluga care-i acoperea capul, și ochii luciră încruntați pe obrazul smead. Ia-ți pușca și vină după mine! grăi el cu hotărâre. Chihaia se întoarse grabnic, intră în tindă, dădu cubrațul la o parte pe cineva care i se pusese în cale, și căută prin unghere torba, cornul, pușca și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
opri, în cumpănă, cu capu-ntors spreea: Las-o acasă! zise stăpânul. Omul își strânse sumanul la piept și ieși în drum cu baltagul și cu pușca. Ce este, cucoane Coste? —Mă-ntrebi ce este? izbucni îndârjit boierul și își acoperi obrazul cu gluga. Tu știi să te hodinești la foc; haidăii ceilalți, iar nu fac nimica - și trebuie să mă vestească străinii că intră hoți în pădure. Ba pot să-i văd și eu ziua-n amiaza mare, cum mă pradă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și omul, hoțul, îndemna încă în sumanu-i roșcat la jugul boilor nemișcați, până la genunchi în băltoagă - când boierul îl ajunse și-l luă în pieptul calului. Vii la furat, păgânule? Da’ ce, intri-n pădurea tătâni-tu? Omul întoarse un obraz pământiu, c-o barbă rară, cu doi ochi rotunzi și spăimântați. Strigă răgușit: —Cucoane Coste! nu mă mai zdrobi și dumneata! Dar boierul întoarse calul și izbi pe om spre roatele carului și spre lobdele încărcate. Dădu de două ori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
car, uimit: —Tu erai, mă Ile? - Ce este? - Cucoane, aista-i Ile Covataru... Da’ ce are? Nu vezi ce are? strigă stăpânul. Văd că a îngenunchiat și dă ochii peste cap... Amândoi se uitau la om. Clipea din ochi și obrazul i se încrețea; dintr-o durere grea din trup parcă-i ieșeau picăturile de sânge și vorbele: Am îndrăznit și eu, da’ iaca, Dumnezeu mă bate... Pe urmă își încleștă dinții și se lăsă în apa drumului. Boierul sta neclintit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lumânărica de ceară; bolnavul o cuprinse strâns cu mâna dreaptă, apoi șopti foarte încet: —De-acu rămâne femeia... Cine plânge? - Să-i duci boii și carul... —Bine... Omul avu o zguduire, apoi rămase cu ochii ațintiți în sus, în bagdadie. Obrazul pământiu, ochii triști, i se cufundară ca într-o fumegare: ziua se întuneca încet-încet. —Iertați-mă... șopti el și oftă o dată adânc. De lângă foc, palid, boierul avu o întrebare înceată, tulburată: —Ce-i de făcut? Lumina din mâna întinsă se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
drum. Dintr-o locuință ies dimineața și două familii, și trei. Bărbații își încep goana după pâne, femeile ofilite încep a se purta de colo-colo cu sugacii în brațe, pe când copii nenumărați cu ochi frumoși și cu părul creț, cu obrazul plin de murdării, îmbrăcați în zdrențe, își pornesc traiul pe insulele mai uscate ale uliții. De-acolo pornesc cotiugarii cu straiele ninse de făină, cu lemnăria hodorogită pe cele patru roate. Și triștii cai schilozi abia înaintează în hamurile rupte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din locul ei, din cerdacul dărăpănat. Întreba cu voce ascuțită: —Haie, unde te duci, Haie? — Mă duc până la Tudorița! striga repede fata și apuca la vale, pe cărarea zbicită. Tudorița era fata picherului Ion Rusu, un om cărunt, negru la obraz, fornăit și lăudăros. Acest Ion Rusu, cu un cortel mare de doc, cu straiele-i ponosite, cu o pălărie cenușie de pâslă în cap, bătea drumuri lungi, de la canton la canton, de la crâșmă la crâșmă, și-și lăsa gospodăria în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
băiatului; iar el o asculta când c-un zâmbet, când c-o încruntare din sprâncene; și din vreme în vreme își oprea ochii ca de păcură asupra ovreicei. Haia își pleca genele, privea în pământ; apoi iar cerca să vadă obrazul celui din fața ei, și ridică pleoapele cu sfială. Tudorița se ridică și-și petrecu prietinul pe dindos, până în hudiță; apoi îndată se întoarse râzând, vorbind: — Ce stai, dragă, așa? Până acu nu l-ai văzut niciodată? — Nu, nu-l cunosc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu greu, despre altceva, apoi Haia se sculă să se ducă acasă. Tudorița o apucă de mână. Da’ să nu spui la nimeni. Auzi?... Nu. Nu te teme. Nu spun la nimeni... Ș-acasă pe când tată-său slab, cu pielea obrazului roșie și tăbăcită, sta culcat în colțu-i obișnuit, lângă sobă, pe când Rifca scărmăna pene de gâscă în mijlocul casei, Haia se gândea la descoperirea pe care o făcuse. Căuta să-și aducă aminte de înfățișarea lui Ștefan Bucșan, de șoaptele Tudoriței

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Îmi era dor să te văd!... zise repede Haia. Apoi se așeză lângă fereastră. Așteptă o clipă; se întoarse după aceea spre Tudorița. Astăzi a fost pe-aici? —Cine?... Fata lui Sanis nu răspunse. O roșață ușoară îi năvăli în obraji. Cine? întrebă a doua oară Tudorița. Ștefan?... N-a fost. Poate să vie mai pe urmă... Haia se alătură de prietina ei. Rosti cu glas moale: —Tare te rog, spune-mi și mie... Ce să-ți spun?... —Spune-mi ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să fac acolo?... Îndată ce-am scăpat de ei - am așteptat o leacă să se facă sară, și întins la tine am venit... Nu te-a văzut nimeni?... Nu m-a văzut.... Tudorița îl mângâia încet cu mâna stângă pe obrajii bruni, în strălucire. —Uite ce obraz moale ai, zicea ea. Parcă-s niște obraji de fată... De ce te uiți așa la mine... Și el râdea arătându-și dinții albi și ascuțiți, și se pleca domol spre ea, cu o sărutare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scăpat de ei - am așteptat o leacă să se facă sară, și întins la tine am venit... Nu te-a văzut nimeni?... Nu m-a văzut.... Tudorița îl mângâia încet cu mâna stângă pe obrajii bruni, în strălucire. —Uite ce obraz moale ai, zicea ea. Parcă-s niște obraji de fată... De ce te uiți așa la mine... Și el râdea arătându-și dinții albi și ascuțiți, și se pleca domol spre ea, cu o sărutare pătimașă. Tudorița lui Rusu, orfană de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se facă sară, și întins la tine am venit... Nu te-a văzut nimeni?... Nu m-a văzut.... Tudorița îl mângâia încet cu mâna stângă pe obrajii bruni, în strălucire. —Uite ce obraz moale ai, zicea ea. Parcă-s niște obraji de fată... De ce te uiți așa la mine... Și el râdea arătându-și dinții albi și ascuțiți, și se pleca domol spre ea, cu o sărutare pătimașă. Tudorița lui Rusu, orfană de mamă, crescuse singură prin străini, fără dragostea tatălui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-ar lepăda cortelul și pălăria și ar începe să urle, căutând undeva un par ca să-i rupă spinarea... Își făcea visuri în singurătatea căsuței ei și aștepta. Iar Ion Rusu venea din când în când, prăfuit și negru la obraz, ars de soare și de vânturi, umbla prin casă împiedicându-se de lăvicere și întrebând rar, pe nas, cu gândul aiurea: Ce mai faci tu, Tudoriță? —Bine, tată... cu nacazurile... —Ei, lasă, Tudoriță, lasă... Iaca, ține... câțiva lei... mi-au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
arăta cum a văzut ea, cum s-a uitat în toate serile, și dădea amănunte cumetrelor, care ascultau cu ochi lucitori, în serile acelea calde de vară. Apoi Reiza, naltă, uscată, numai pielea și ciolanele, își întorcea spre maghernița ei obrazul prelung și uscat, și pornea, clămpănindu-și papucii; iar celelalte vecine ale ei o urmau, vorbind tărăgănat, cu pruncii adormiți la sân. Vestea se răspândise și-n alte mahalale, în zilele când feciorul cel mic al feredeuarului, cu șapca lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
parcă o spionau până în toate cutele îmbrăcămintei. Și toate vecinele încete, când ieșeau ca să-și culeagă de prin pulbere ori din marginea băltoagelor, odraslele târâtoare, aveau și-nspre dânsa o privire de înțeles, o privire ascuțită, care deștepta parcă o clipă obrazurile ofilite. Haia lui Sanis venea acu mai rar în odăița curată, în care ascultase povestirile triste de dragoste. Și când venea, avea o însuflețire ciudată, aducând vești de prin alte părți ale târgului, despre greșala unei fete, despre despărțenia unei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ca ceara, și-i ardeau ochii. — Ce este? ce ai? întrebă Haia, țintind-o. —N-am nimic, dragă; mi-i rău... Mi-a venit așa, o amețeală... Fata lui Sanis tăcu iar și rămase privind cu luare-aminte, cu curiozitate, la obrazul bolnavei, pătat ușor în umerii obrajilor și pe frunte. Ce te uiți așa la mine? zise deodată Tudorița, ridicându-se în picioare. În glas i se deșteptase un fior de mânie. —Poate te superi? întrebă Haia arătându-și dinții. —Haie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Ce este? ce ai? întrebă Haia, țintind-o. —N-am nimic, dragă; mi-i rău... Mi-a venit așa, o amețeală... Fata lui Sanis tăcu iar și rămase privind cu luare-aminte, cu curiozitate, la obrazul bolnavei, pătat ușor în umerii obrajilor și pe frunte. Ce te uiți așa la mine? zise deodată Tudorița, ridicându-se în picioare. În glas i se deșteptase un fior de mânie. —Poate te superi? întrebă Haia arătându-și dinții. —Haie! strigă deodată Tudorița privind-o țintă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acasă... ș-acuma-i însărcinată...“ Domnu picher cetise până la sfârșit hârtia, și simțise că i se ridică în cap sângele. Acuma, aproape de casă, iar o cetea, o cetea până la sfârșit, frază încurcată după frază încurcată, și își ștergea de sudoare obrazul întunecat. Se uită în juru-i. Băiatul desculț și cu capul gol nu era nicăieri. De la ferestre îl priveau cum trece nevestele mahalalei. Zări și chipul fetei lui Leiba Sanis, dar numai o clipă - mai curând doi ochi înfocați și iscoditori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Așa? Vra să zică-i adevărat? E adevărat?... Și cu ochii spărioși, crescuți pe fața întunecoasă, Ion Rusu se prăbuși asupra copilei. Începu s-o trântească cu capul de părete, o dată, de două ori; apoi o izbea cu palma peste obraji și peste ochi urlând. Fata dădu drumul la trei țipete prelungi, sfâșietoare, apoi amuți, pe când sângele îi năboia pe ochi și pe gură. Glasuri și tropote porniră dintrodată pe afară, capete de femei se arătară la geamuri, cineva zgâlțâi clampa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
locului. Cunoscuse pe Ștefan Bucșan care venea domol la vale, drept prin mijlocul uliții. Venea fluierând încet un cântec, și din când în când focul țigării pe care o ducea în răstimpuri la buze, îi arunca o lucire fugară pe obraji. Înainte de a ocoli colțul, în hudiță, azvârli țigara. Apoi se opri plecându-și capul cercetător. Haia făcuse doi pași spre el. —Cine-i? întrebă el cu glas înăbușit. — Domnule Ștefan... Domnule Bucșan... eu sunt... nu mă cunoști?... Haia Sanis!... Aha

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]