7,411 matches
-
se apropie. Un sfârșit apocaliptic, care desființează vremea și vremurile, creând o stare de anarhie generală, care poate fi asemănată cu starea de haos primordial, lipsindu-i, însă, liniștea de atunci: "Mai întâi, dispar cifrele,/ În timp ce limbile pipăie/ Greoaie și oarbe cadrane,/ Nevenindu-le să creadă/ Că nu mai au ce arăta/ Ceea ce nu înseamnă nici pe departe/ Că timpul nu mai există,/ Dimpotrivă,/ Că vârtejul trecerii lui a spulberat/ Măsurile...//" (Cadran) Redimensionarea realității presupune la Ana Blandiana o încadrare a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
teza de doctorat a acesteia și redate de criticul Alex Ștefănescu: "După ce a cunoscut toată fericirea care ne poate fi dată pe pământ și după ce s-a consumat toată tragedia sa, regele Oedip continuă să trăiască sub înfățișarea unui bătrân orb, purtat de mână de către fiica sa, departe de pământul pe care a aflat și măreția și căderea. Abia acum el începe, însă, să vadă, cu adevărat, asemenea păstorului Tiresias, și abia acum cunoaște cu adevărat măreția, în forma ei cea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și pe convingerile mele estetice și etice ceea ce o recomandă și pentru publicare, și pentru montarea scenică.* Regimul vroia un om nou, murdar, dar curat...! Adică omul avea voie să n-aibă voie, să n-aibă identitate, să fie surd, orb și mut, avea voie să se prostitueze pe trotuarele partidului, dar n-avea voie să calce pe "alături"...; adică un individ femeie sau bărbat prins în automatismele unui mariaj mai mult sau mai puțin ratat, nu i se îngăduie, în numele
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
că nimeni nu vede iubirea de dincolo de... violențele mele... Costache: Eu văd, Octav, eu te-am ghicit... Tu ataci din dorința de a te ataca pe tine... Octav: Nici măcar atîta, tata... Vorba lui Mona..., exerciții... antrenamente ușoare... trageri cu gloanțe oarbe... Și, culmea falsificării, cred că lupt de-adevărat... Ha! Scheciuri comice... ridicole... Costache:...Pentru că tu vrei să ataci redute care ori sînt prea puternice, sau nu sînt deloc... Octav:...Nu te contrazici deloc, tata... Cu alte cuvinte, tu spui că
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să-l iau pe anchetat pe bandit, chiabur, burghez... ce era el (ceilalți încep să bată cu pumnii în masă, apoi cu picioarele-n podea; zgomotul produs îl făcea pe plutonier să ridice glasul, pînă la urlet) Îi puneam ochelarii orbi, îl luam de braț și-l conduceam spre biroul meu..., cu atenție, să nu se lovească de ceva... ăsta era regulamentul, iar cînd intram cu el în birou, după ce închideam ușa... (zgomotele cresc în intensitate) îi trăgeam un glonte în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
rezolvam eu la secția bărbați... da..., o chema Ilenuța cur de fier... că rădea cîte 3-4 soldați pe zi...; ei, aia lipsea în ziua aceea... și a ajuns la mine...; n-are rost să mai spun chestia cu pusul ochelarilor orbi, cu condusul..., ținînd-o de braț...; mă rog, chestia e că, ținînd-o de braț... îi atingeam sînii... și-mi plăcea..., am sărutat-o, și cînd... a intrat anchetatorul... a înhățat-o... a scos-o din birou... Așa că am rămas fără 500
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
că măcăne... Trimisul lui Dumnezeu: Lăsați-l să spună... are dreptul la mărturisire... Plutonierul: Nu-i adevărat ce v-am spus că făceam cu cei anchetați... e adevărat că de la anchetă îi primeam în camera mea, dar... le scoteam ochelarii orbi... și-i conduceam în altă încăpere... un fel de bar, ca să zic așa..., îi întrebam ce vor... o bere, o tărie, un suc... Sursa dublă:... icre negre, șampanie franțuzească... Plutonierul: O cafea, țigări... Toate astea ca o ultimă dorință. Obiectiv
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
sfârșit, cortina, actul II Începe acum. Două zile mai târziu, un inspector de poliție foarte sigur pe el intră la Andrew pentru anchetă - avec la logique tout devient clair. Doar că Andrew nu-l omorâse pe Milo, trăgând un glonte orb, iar ultimul, pentru a se răzbuna, se Întoarce travestit (de data asta masca e adevărată) În inspector de poliție, după ce, În absența stăpânului, intrase În casa lui Andrew și depusese patru indicii care să ateste presupusa crimă. Scorul a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
pierde lanțul/ pe care-l auzea mereu sunând/ în urma lui" ("Elan"). De aceea, un sentiment al târziului și al pustiului cuprinde spațiul lumii: "vid, vid, vid -/ prea mult vid în istorie/ și toate nu mor decât să te-nvețe/ supunerea oarbă și spaima./ Nici alcoolul, nici stelele/ nu mă înșală./ Produșii hazardului, împăraților/ fără coroană, vai, vai,/ Robii sunt morți/ și cadavrele lor/ putrezesc în galere." Într-un "Psalm negru" cere cu umilință să i se schimbe soarta: "Doamne, istoria... Doamne
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
unui trecut îndepărtat, manifestat în formule clasice sau în prețiozități de vibrație barocă. Marin Mincu face trimiteri la Macedonski 2 " Agonizează crinii în cetate/ Și muzici pun pe tâmple o paloare/ Și pene ard în albul în lingoare,/ În ochii orbi visând singurătate." Ceea ce rămâne din poezia lui Horia Zilieru este această redescoperire sau redezvăluire în contextul poeziei actuale a motivelor folclorice, precum și a motivelor cuprinse în lirica tradiționaliștilor, într-un transfer parcă de sugestii originale, de diversificare a lirismului prin
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
părul lung și negru, e tandră, capricioasă, dulce și amară. Lipsesc din acest volum elementele oculte, bocetele, stampele și goblenurile medievale, poetul se îndepărtează de universul caracteristic poeziei lui. "Hăitașii sunt plecați de mult de acasă/ Prin pământuri pletoase și oarbe ei zac/ în cimitire cu forme ovale, cu burta jivinei/ Înainte s-arunce în lume urlet divin". Cetatea cu lăutari și menestreli, Ierusalimul, drumul spre hagialâc, spre perfecțiune trece prin umilință, în volumul "Balcanice" (1970): "Cu orbii, vom cerși călare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în poartă cu frigul." Pe poet îl strigă pământul Maramureșului, pentru că zac în el osemintele strămoșilor. Sentimentul dezrădăcinării este atât de puternic, încât îi hărțuiește existența: "E strigătul pământului sub rod/ în chiot amețind cu zloată,/ prin care neuitarea câine orb/ ne-adulmecă, ne caută, ne latră". Ceramica regăsită exprimă incertitudinea poetului care caută prin umbra sfântă de ulcele sufletul celui bătut de dor, sufletul răzbunat. "Ca lutul, viitorului din blidul feței mele,/ întinde apă proaspătă la călători!" Fântâna, care apare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sublinia permanenta noastră neliniște izvorâtă din aspirația continuă de libertate. O lume de imagini (reamintește ca tehnică de Ilarie Voronca din "Brățara nopților") ne dezvăluie poemul "Lacrimile". Dezolarea este generată de potopul de lacrimi ce cuprinde universul; și plânsul este orb, de rouă, de flacără, este râu: "Se-ntunecă doar cine nu a plâns, n-a râs cu-adevărat". Nostalgiile îl poartă spre ținuturi-limită în care sălășluiesc tatăl Dumnezeu și Dumnezeu mama, liniștea și tăcerea. Poetul construiește metafore urzite din interferări
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cărui ritm se transformă, ca la cei vechi, în melos. Cezar Baltag "Comuna de aur", E. S. P. L. A., 1960; "Vis planetar", E. P. L., 1964; "Răsfrângeri", E. P. L., 1966; "Monada", E. P. L., 1968, "Odihnă în țipăt", Editura Tineretului, 1969; "Șah orb", Editura Eminescu, 1971; "Madona din dud", Editura Eminescu, 1973. Poezia lui Cezar Baltag, concentrată în idei și imagini, oraculară, uneori excesiv intelectuală, alunecă uneori în plasma unor sentimente pe care nu le refuză, cum nu refuză nici "muzica" nici "vagul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
volumul "Trenos"1968) este limbaj, este metaforă, lăsându-ne pe noi să-i dezvăluim sensul sau să-i dăm sens, pentru că poezia urca treptele albe de piatră, urcă în locurile inimii spre poarta întunericului. Întâlnim în poezia lui pe "Marele orb" care guvernează lumea, ce sălășluiește într-un univers pustiu; fragmente de real și imaginar sunt surprinse în stare de imponderabilitate. Cosmios, măsurătorul timpului, este invocat ca sentiment al morții potențat de teribila așteptare: "Vedem doar gurile lor strâmbându-se rar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
încă trează; mă apropiai de patul/ de nuc în care cândva ai fost femeie/ cu trup de flori de vișin, iar eu am fost bărbatul." Feericul straniu, fantasticul este de tip poesc: "Mă apropiai cu totul, uitând legile mele/ și orb întinsei mâna și căutai fierbinte/ ceea ce pierdusem; în albele dantele/ zăcea o grămăjoară de albe oseminte." Crengile de vișin, lumina lunii, covorul năpădit de ierburi, moluște lipicioase printre sticle de parfum, ca viziune și trăire, sunt o consecință a sensibilității
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
demn de o poezie angajată este glasul colectivității: " Cât de foanfă, de surdă și de rablagită vă este lira/ Trece timpul pe lângă voi ca un fulger,/ ca un blestem cuvenit/ și urechea voastră nu-l aude/ și ochii voștri rămân orbi mai departe,/ poeților, căzuți din timp ca frunzele pomilor moarte". Întreaga existență, cea domestică, a străzii, a colectivității, devine sursă de poezie și, cum spunea însuși poetul, sentimentele lui se identifică cu universul. Poezia înseamnă protest împotriva a tot ce
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
vid" are sentimentul golului în istorie, al destinului singular: Voi pleca deși lăsând moștenire o lungă/ trenă de sânge, de zgură, de fum..." pentru că " Vid, vid, prea mult vid în istorie/ și toate nu vor să te învețe decât supunere oarbă și spaimă." Volumul marchează un nou început în lirica lui Baconsky, și se va impune în sfera literaturii prin reliefarea unui personaj ciudat, contradictoriu; poetul, ca un adevărat dandy, își urmărește gesturile în oglindă, reproducându-ne un întreg conținut sufletesc
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
materiei. Despre aventura existențială a inteligentei, despre universul dezmărginit, despre setea de absolut, precum și despre încercarea de sacralizare a universului cu pornirile spre sensurile primare, aflăm în poemul "Gemenii". Ochiul "Marelui Regizor" este similar cu "Marele anonim" și cu "Marele Orb" din "Fântâna somnambulă". Ca și la Marin Sorescu și la alți poeți contemporani, apare lumea ca teatru. Poetul își imaginează lumea ca o imensă scenă în care actorii joacă "piesa de alb și de frig". Menționează și timpul când vor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
frământările spirituale, însemnând mai mult decât sabia ce-i amenință existența. Poetul reînvie ideea lui Panait Cerna: omul e dator să se călească în contact cu loviturile vieții: "Să învățăm să plângem/ Altfel pierim de lacrimi,/ Altfel cădem în golul orb/ și mai murim odată din neîndemânare, ca și la cel dintâi potop." Poemul "Calul, fiul Troiei" exaltă primatul necesității generatoare de idei. Se ridică deodată o voce fără gură,/ Un creier fără craniu, un sânge fără corp:/ Să învățăm noi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dintâi potop." Poemul "Calul, fiul Troiei" exaltă primatul necesității generatoare de idei. Se ridică deodată o voce fără gură,/ Un creier fără craniu, un sânge fără corp:/ Să învățăm noi lucruri cu care să ne înfrângă/ Un cal de pildă orb". Omul parcurge experiența poverii înfrângerii, alimentând parcă hotărârea destinului în limitele livrescului. "Și-n clipa când cetatea nu mai avea putere/ Iar zidurile sale sunară parca moi/ Din Troia fu acela care lansa ideea/ Înfrângerii prin calul troian, nu prin
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Ideea ne amintește de "Memento mori" al lui Eminescu. Ca și altădată, poetul se îndoiește de posibilitatea cunoașterii absolute, însă trăirile le realizează la temperaturi înalte. Lirica se angajează într-o dezbatere teribilă a condiției umane. Se sacralizează universul, Marele Orb este răspândit în lumea din jur: "El pare duh pentru că nu-și arată corpul", dar pământul se înfiorează de prezența lui. Dumnezeu își răspândește sămânța: "Doamne, unde arunci sămânța ta,/ Doamne, eu sunt aici la ei și văd,/ prin mine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
tău prin ei în cel de-al doilea. Bătrânețea este în primul rând o stare de spirit; doar că stările spiritului depind de cele ale organismului. Bătrânețea este trecerea subtilă de la speranța mută în ceea ce-o să fim la nostalgia oarbă pentru ceea ce am fost. În aceeași colecție au mai apărut (selectiv): • Cioran. Vitalitatea renunțării, Emil Stan • Contemplatorul solitar, Dan Stanca • Convorbiri euharistice (vol. 1), Dorin Popa • Datoria împlinită, Mihai Pricop • Despre muncă și alte eseuri, Mihai Pricop • Din alchimia unei
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
iar voința cu atitudinea activă orientată către bine și dreptate. Prin natura sa, caracterizată prin unitatea contrastelor, persoanei umane Îi este oferită capacitatea de a opta. Prin aceasta, ea se dovedește a nu fi irațională. Ea nu este o ființă oarbă, supusă dominant sau exclusiv pulsiunilor primare ale inconștientului. Persoana se poate opune, cu rațiunea sa, cu liberul arbitru, răului și păcatului, se poate autocontrola și autoforma, dezvoltându-se continuu și Înfățișându-se ca o ființă a progresului. Să Încercăm acum
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
în aer clar ca pete de cerneală”7). Dar, mai tîrziu, invocarea lor se face dramatic: „Și cînd se va întoarce pămîntul în pămînt./ (...)/ Din zarea depărtată răsar-un stol de corbi,/ Să ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi”8). în lirica de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prezența corbilor se îndesește. îi întîlnim la socialiști (D. Th. Neculuță, Ion Păun Pincio, Traian Demetrescu), la semănătoriști (Șt. O. Iosif, G.Tutoveanu, Ecaterina M. Sadoveanu), la
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]