KorAP: Find »[drukola/base=obraz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...280 281 282 ...548 >

13,698 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

-i asta? Ce? în casa mea să nu găsesc eu o bucată de pâne? Nu-ți las parale? Câte parale-mi lași? Ion Rusu se întoarse cu mânie și mirare, și boldi spre fiică-sa ochii lui alburii, fioroși pe obrazul întunecat. Da’ dacă te-oi azvârli pe drumuri, ha? Dacă oi lua un par și-oi începe? Dacă ți-oi spune: Ieși! să nu te mai văd, soi rău! Du-te și-ți fă plodu-n sărăcie, în țigănie... Ha? — Lasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Sanis se întoarse domol spre fată: —Haie... Haie!... ți-a mai trecut nebuneala?... Haia se uită la tatăl său cu ochi rătăciți, arși de plâns. Păru că-l înțelege; îl văzu râzând; și o tresărire de răutate îi trecu pe obrazul chinuit. Acuși avem să facem logodna... zise Sanis cu liniște, închizând încet un ochi. De mult n-am băut eu, de mult nu m-am mai veselit... Da’ la nunta fetei mele am s-aduc talgere, și clarinet... ș-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în casă! nu mai boci pe-afară... Parcă ce folos ai acum! S-a răscolit toată ulița din pricina ta! S-aude și pân’ la fata picherului! — Nu vin! Am să mă duc după dânsul în lume! Și se văita cu obrazul bugezit de lacrimi, cu ochii roșii și umflați. O umpleau valuri de mânie, îi venea să sfarme tot în juru-i; se zbătea ca o fiară în lanțuri. Abia într-un târziu s-a liniștit, a intrat în casă și s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
n-ajungă vestea... Bătrâna se sculă târându-și în urma papucilor colțurile șalului. Se apropie de fata care tot cu fața în jos sta, toropită. O atinse cu degetele, o ținti cu priviri ascuțite: —Haie, zise ea încet, Haie... Haia întoarse obrazul răvășit. —Haie, mare pacat!... grăi baba, privind-o cu ochi rotunzi. Ce-ai făcut tu? Cum ai putut să greșești așa... Ce-ai făcut tu, Haie? Fata întoarse capul fără putere, cu ochii aiuriți, c-o spaimă sălbatică năvălită în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
gura arsă ca de fier roș abia pătrundeau răsuflări răgușite, pe când ochii aveau o sclipire fixă de nebunie. A doua zi dimineață Sanis, spăriat în cele din urmă, a dat fuga la doctor. Tânărul, vlăstar al neamului, subțirel, tras la obraz, cu privirile cercetătoare, intră zâmbind și începu a pune întrebări cu glas moale. Femeile răspundeau trudite, cu fețele ca de piatră. Iar jupitorul, în clipe de reculegere, înainte de a porni la crunta muncă a zilei, se trăsese într-un colț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bun... Da’ cum îl chiamă? —Cuconu Jor... Așa-i zice, cuconu Jor Avrămeanu... Te-i duce la curte, și-i vorbi cu el... —Bine... zise încet Niță Lepădatu. Moșneagul îl cercetă cu ochii mici și vioi. Străinul era trudit, cu obrazul plin de pulberile negre ale drumului. Privea trist în gol cu doi ochi verzi, înfundați sub frunte și sub sprâncene tufoase. Barba-i era de mult nerasă. Mustața creață, rotunjită la capete, nu-i acoperea gura. Buzele-i erau uscate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu apă după ușă, apoi se așeză la vatră, pe scăunașul ei cu trei picioare. Niță Lepădatu băgă de samă că fața i-i mai rumănă și pieptănătura mai lucie și mai linsă. Se privise în izvor și-și stropise obrazul și părul cu apă curată. —Ei, apoi acu ce-om face? întrebă drumețul oftând. —Hm! ce-i face?... apoi îi gusta ceva cu noi... că doar oameni suntem... și pe urmă ne-om lăsa până devale la curte... Eu socot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
geamlâc trecea din când în când umbra unei femei. —Asta-i madama care ține gospodăria boierului... mormăi încet moș Nastase. Umbra trecu iar. De data asta însă se opri, deschise ușa. Se arătă o femeie mică și subțirică, palidă la obraz, cu ochii foarte negri și cu nasul foarte ascuțit. Era îmbrăcată mohorât. O broboadă neagră îi ascundea părul cu îngrijire. — Ce este, moș Nastase? întrebă ea ascuțit. — Apoi am avea ceva de grăit cu boierul... —Așa? bine. Da’ pe fată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trebuință, și căciulă, și nici mâncare nu ți-a lipsi, că la noi este de unde, slavă Domnului. Și-i dormi și tu într-un bordei cu alți slujitori ai moșiei. Și poartă-te bine, căci și eu oi cunoaște la obraz. —Stăpâne, răspunse Niță domol, eu cu asta am crescut: am slujit... Cred că te-oi mulțămi... Boierul scoase o condicuță din buzunar, trecu în ea numele slugii nouă; după ce se înțeleseră asupra simbriei, trecu și simbria și celelalte îndatoriri; - închise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
frământau ciudat în bătaia flăcărilor. Se alăturară de un foc. Simțeau mirosul mămăligii. Un cazan mare cu fiertură de carne de oaie scotea aburi deși. Muncitorii așteptau cina. Erau oameni de toate felurile, felurit îmbrăcați. Erau figuri blânde, balane; erau obrazuri întunecoase, cu ochi scăpărători. Erau straie albe, ca pe malul Moldovei, erau straie mohorâte ca ale locuitorilor câmpiei. Pălării largi de pâslă, clopote de paie împletite, cusute cu ață roșie, căciuli roase de vechime, roșii de ploi îndelungate și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
până în sară în trăsurica-i ușoară cu cai mărunți, suia dealuri, cobora văi, acuma era la pluguri, acuma la stâni, acuma la vite, pe urmă la coșere. Întreba, certa, se supăra, se domolea - și pornea înainte în trăsurica lui. Pe obrazul lui smolit și în ochii lui vii, era o dorință mare, ș-o voință: să muncească din răsputeri și să facă avere. „Vorba lui moș Nastase, se gândea Niță: ce-i trebuie lui atâta pământ ș-atâta bănet?“ Într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu horboțele la mâneci și la guler, că pieptănătura i-i strânsă și lucie și cosițele groase îs așezate în cunună. Acuma parcă-i părea mai năltuță decât întăia oară, și mijlocul mai strâns de bârneața roșie. Ridică privirile spre obrazul ei pălit de arșița verii; ea îndreptă ochii căprii în altă parte. —Zaharul ista miroase a busuioc... vorbi Niță și umplu ulcica cu apă. Fata începu a râde, ochii i se micșurară și-i luciră. —Hm! așa-i, încuviință moș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
într-un pacat! Iaca harapnicul. Iaca, pune-ți gluga-n cap, că te plouă. Suie-te pe Alba și du-te la bordeie. Și pe mine n-ai să mă mai vezi!... Ce spui tu, mă? pufni Faliboga vânăt la obraz. De ce n-ai dat cu buzduganul? Eu credeam că nu-i la tine. Credeam că te-ai dus fără buzdugan la fata lui Tentea. —Bade Sandule, lasă-mă... Eu n-am inima dumnitale... Își trase pe ochi gluga, și stătu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
clădite piei peste piei de oi, și opinci - ș-un miros greu de seu. Stăteau pe podina uscată, între cojoace, și pe ușa larg deschisă în două părți se vedeau depărtările nedeslușite și fumurii. Isailă, țigan bătrân și pleșuv, cu obrazul negru și cu mustața și barba albă, sfătuia încet, stând grecește și împungând repede cu acul în pielea de oaie. —Eu, flăcăule, zicea el, am fost rob la cuconu Iordache, tatăl boierului ist tânăr. Da’ ședeam pe atuncea în colo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Acuma mergem. Da’ tu nu mergi? întrebă călugărița pe fată. Marghiolița se trase îndărăt și zise pripit: Nu, eu mă duc acasă... M-a fi așteptând tătuca... —Bine, da’ vezi de mai dă pe la curte... Madama își întoarse spre lumină obrazul palid și ochii negri și ieși cu mișcări mlădioase. Moș Isailă încărcă în spate blănile de vulpe și se luă după ea rar, plecat din șale. „Hm! mormăi el... am să mă duc să întreb și pe Faliboga... Pe urmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tresări. S-auzeau afară pași. Străbătu înlăuntru și glasul subțire al călugăriței. Apoi glasul mai slăbit: — Moș Isailă, nu sta, du-te înainte, că te ajung... Fata se desfăcu de lângă Lepădatu, își trase iar broboada pe ochi și peste gură; obrazul i se întunecă de ură. Șopti pripit: „Să vii, bădică...“ Și se strecură afară. Lepădatu rămase singur, amețit. Se cinchi jos iar, între blănile de oaie, lângă clitul de opinci. Încercă să lucreze cu custura și cu țăpușa, dar n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sprâncenele puțin încruntate. —De ce zici tu vorba asta, Sandule? —Hei, Iano, hulubița asta-i pasere de târguri - ș-are să desfacă pe boier de pustietățile noastre... Iana nu răspunse; își aținti ochii arzători asupra săniei care venea domol acuma; privi lung obrazul trandafiriu învăluit în blănuri al cucoanei celei tinere; după aceea se trase în dosul lui Faliboga și se învăli mai bine în cojocu-i de berbec. Om vedea și noi ce drac a mai ieși de-aici, șopti ea încet. Sania

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ușurel în loc... — Pentru mine lanurile de grâu sunt tot ce poate fi mai frumos... zise Avrămeanu... Iaca și Faliboga, urmă el zărind pe vătaf. Ia vină-ncoace, Sandule... Faliboga se înfățișă, drept, și căută să-și îndulcească pe cât putea asprimea obrazului. —Sărutăm dreapta, stăpână... grăi el cu sfială, și întinse spre domniță laba-i neagră. Dă-i mâna, să ți-o sărute... șopti Avrămeanu tot în franțuzește. Faliboga ridică ochii spre el. Apoi sărută mânuța înmănușată. — Toate merg bine, Sandule? întrebă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în loc. Calul depăna mărunt din picioare; ajunse la curte, se opri. Din săniuță coborî un târgovăț scurt și pântecos. Era îmbrăcat c-o blăniță de berbec; de sub căciula naltă și ascuțită, dintre palele late ale gulerului, ieși la iveală un obraz mare, stacojiu. Ochii mititei cercetară împrejuru-i. Care a băgat de samă la cal și la lăicere?... întrebă el c-o voce gâlgâită de om gras, cu gâtul scurt. Își scoase mănușile groase de lână c-un singur deget, își înălță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cea desculță n-a știut să găsească vorbe de mulțămire, numai s-a făcut roșie și și-a plecat ochii spre degetele picioarelor; iar boierul, râzând ușurel, a apucat-o de gușă ș-a lovit-o încetinel cu palma peste obraji... Când s-a arătat prin odăile de dindos, Cristina, fata pândarului, cu fusta ei înfoiată și cu ciuboțele galbene, a băgat-o numaidecât în samă Alexa, vechilul cel bărbos al lui Canta. Și dintrodată a părut a o vedea pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
moale sta pe brădetul neclintit deasupra și pe cărări era numai un pospai subțire. Nu s-auzea nici un sunet: munte și codru parcă muriseră. Așa merseră multă vreme suind tăcuți până ce băgară de samă că lumina leșietică le punea pe obrazuri ca niște măști palide. Bătrânul se opri. Măi Dăvidel, zise el râzând, să mai stăm o leacă. E greu cu încheieturi ruginite. Și nu știu ce am, ori mi se pare mie, da’ n-am apucat așa codrul niciodată în zilele mele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
strângea cornul cu care buciumase. Ce este, uncheșule? strigă Dăvidel Boghean. —Măi băiete, răspunse rar și greu bătrânul. Scapără ș-aprinde o lumină. Mi-e frig, nu mi-i bine... Ce ai, uncheșule? N-am nimica. Mi-a venit vremea. Obrazul moșneagului parcă era de ceară albă, sub căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche și-i cuprinse fruntea, mânile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brâu scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ș-aprinse un fir de iască. Adună un mănuncheș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
el însuși, atunci care drac putea să fie, în pustia dintre Prelunci și Valea Mare? Din fundul cheilor, unde și-a rupt cale în stânci apa Frumoasei și pe unde umblă drumul oamenilor, până aici - nu se vede cu anii obraz de străin. Afară de paznicii de vânat, nimene n-are pe aici trecătoare. Iar de la alvia Frumoasei, depărtare de ceasuri tot la deal pe acel drum, nu se află așezări statornice; numai niște stâni la două zile distanță de pășunile Pătrului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se înfioară în toată ființa de plăcere. A venit la el din pâclă, adulmecându-i calea, Vidra, cățelușa lui de vânat, care caută urma cerbilor vulnerați. —Tu ești, Vidra? — Eu sunt, schiaună capauca, aburcându-se până la șoldul lui și căutându-i obrazul, cu botu-i fin și ascuțit. — Da, da, zice Culi; suie până sus și mă cunoaște. Cine ți-a dat drumul, ca să vii după mine? Pe lângă unele cusururi, maica asta a mea are și înțelepciune destulă. Văzând asemenea ceață, te-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Cățeaua a dat glas asupra luminii de la casa de vânătoare. E acolo împrejmuirea de răzlogi peste care pășește, și stogul de fân din vara trecută. A ajuns. Grăbește pasul. Când se scutură în pridvor de umezeala zăpezii, i se aprind obrajii și-i bat flăcări în tâmple. Îndată ce a pus mâna pe clampă, nana Floarea i-a deschis. —Buna vremea, mamă. —Bună să-ți fie inima, băiete. Intră. — Ce s-a întâmplat? —Vai de mine! ce vrei să se întâmple? Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]