9,175 matches
-
distrugătoare în același timp. Avusesem mai mult noroc cu depășirea geloziei decât cu ștergerea din memorie a acelei după-amieze petrecute cu Ed în camera de hotel din Selsey. Dar făceam în continuare eforturi. Lisa s-a așezat în fața oglinzii, aranjându-și rochia. —De ce porți cortul ăla pe tine? am întrebat eu, întrebându-mă dacă asta cădea în afara limitelor prieteniei noastre sau nu. Purta o salopetă cadrilată absolut scandaloasă, care nici măcar nu era necesară din moment ce burta ei încă era aproape plată. Am așteptat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1939_a_3264]
-
sărut sfârcul cu evlavie și recunoștință, fără patimă răscolitoare, fără dorința posedării, ci mai degrabă cu iubirea copilului întârziat la sânul mamei. Poate pentru că trupul Laurei avea aroma frunzelor de nuc, niciodată nu am avut dorința să-i ridic poalele rochiei deasupra genunchilor, ca să-i sărut pulpa goală, când se ghemuia în mine pe lădița din dosul scrinului cu albituri. Laura nu era pentru mine, ceea ce era unguroaica din casa părintească, pe care câteodată cădeam ca o fiară, amețit de mirosul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
de faianță, rămase neclintită. În liniștea de cavou a celor câteva secunde de intensă încordare, omul de dincolo de ușă și-a dres glasul ca pentru a zice cevaă - Spânzură-te! se răsti fata înciudată, intrând cu mâinile amândouă în mânecile rochiei. Sunt unsprezece în bordel și tocmai pe mine m-ai găsit, să-mi mănânci zilele. Patul din odaia învecinată scârțâi ca un semn de suspensie între frazele ei. - De când te cunosc, mișună păduchii în sufletul meu pe care îl simt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
cască sferică de oțel, cu reflexe albăstrii jucând după mlădierile ei grațioase. Îmbrăcămintea croită și chiar de dânsa cusută după schițele pictorului, era întotdeauna simplă și neagră, cu mâneci lungi și guler înalt, strâns închis în jurul gâtului. Scurtă până la genunchi, rochia aceasta bizară îngăduia să i se vadă liniile ideale ale gambelor goale până la glezne, în acord impecabil cu picioarele micuțe, încălțate în niște pantofi fără tocuri, cu vârfurile gotice ca două pernițe mari, negre și prelungi. Niciodată nu am surprins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
femeile, indiferent dacă dinții vreuneia din ele, vor sta albi și neclintiți, fără să ia parte la actul amoros. Căci numai după actul acesta, va găsi liniștea infinită. În sfârșit, când femeia din mansardă își va netezi cu palma, mătasea rochiei mototolită în poală, să coboare singur și dacă-i va fi cu putință să scrie o carte despre viață. Poate atunci îl voi putea citi. Atacurile lui de quasi-impotent mă supără peste măsură. Fură și minte, numărându-și grijuliu paginile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
litoral scăldat de lună, Să mângâi chipuri dragi cu mâinile, Precum dezmierd cuvintele și câinele. - Ce dorești mata?! Încercai să articulez în delirul agoniei. Nu mă mai durea nimic, când ochii mei văzură Moartea. Era o doamnă binișor îmbrăcată în rochie de mătase cenușie, decoltată, cu mâneci lungi și umerii bufanți. Pe craniu purta, cochet, tricornul negru, cu pompon, al Zittei. Moartea făcu doi pași spre patul din care nu mă voi ridica niciodată singur și oasele genunchilor ei scârțâiră. - Cred
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
a născut cu semnul acesta pe care îl cunosc toți bărbații pensiunii. Intră în cameră și se interesează, ca orice gazdă pricepută dacă toți sunt satisfăcuți, sau dacă vreunul are câte o dorință neîmplinită. Pata i se vede bine prin rochia de mătase albă, întinsă ca foița, pe trupul gol. Când face „rondul” zăbovește după împrejurări, zece, douăzeci de minute la fiecare cameră. Rândul meu vine la miezul nopții. Intră în vârful picioarelor, zice „pardong” dacă sunt cu vreo femeie, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
umbrele pliurilor din pietrele de pe caldarâm, văd cum se prelinge tristețea ce mă va ucide. Autocamioanele scrâșnesc din frâne și scârțâitul lor îmi intră în creier, ca un cuțit știrb și ruginit. O curvă chioară se plimbă pe stradă în rochie de bal, cu brațele goale. Ea mătură trotuarul cu trena albă a foilor lungi, ca să nu i se vadă „icsul” picioarelor. Are, desigur, genunchii frecați unul de celălalt. Se vede asta, după cum își aruncă pașii, lateral, în mersul ei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
lungă pentru statura lui. Pe piept, între doi nasturi de alamă încheiați, își fixase panglica neagră a crucii de fier. Din spate părea un copil îmbrăcat ofițerește, așa cum stătea la stânga doamnei Pipersberg, parcă mai voluminoasă ca de obicei, îmbrăcată în rochie de mireasă. În prima noapte a căsniciei, doamna maior Mentz, născută Pipersberg, executase „rondul”, cu întârziere. Ajunsă în camera mea, aprinse lumina electrică și-mi spuse, suspinând că nu am suflet. Că nici odată nu voi fi în stare să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
bun, la fel de brusc ca și pe celălalt, cu ani În urmă. Și atunci toate astea - Întinse un braț pentru a cuprinde Întinderea vălurită de iarbă verde și suprafața iazurilor clipind printre copaci, oamenii ieșiți la plimbare și câinii lor jucăuși, rochiile de vară pastelate și umbrelele de soare ale femeilor, hăinuțele albe și cotumele de marinar ale copiilor, pe tinerii În cămăși, aruncând de la unul la altul câte o minge de cricket, Întregul peisaj urban, animat și multicolor, care stătea dinaintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
fi dusă la teatru și Împinsă până În sală Într-un fotoliu cu rotile, pentru a urmări piesa. Henry făcea toate eforturile pentru a o ține la curent cu pregătirile, iar Într-o zi Îi aduse o mostră din materialul pentru rochiile lui Elizabeth Robins, pe care Îl alesese el Însuși. Pentru debutul trupei la Londra, Compton Închiriase Opera Comique, un teatru aproape subteran situat la capătul dinspre Aldwych al Strandului. Lui Henry numele i se păru nefericit ales și amplasamentul respingător
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
bleu și nasturi enormi de sidef, evident ideea costumierei despre care trebuia să fie Înfățișarea normală a unui milionar american, dar care Îi stârnea lui Henry părerea de rău că nu se interesase mai Îndeaproape de costumele actorilor și de rochiile doamnelor. — O să-ți spun peste patru săptămâni, zise directorul, Întotdeauna cu picioarele pe pământ. Pentru a obține succesul la Londra, ai nevoie de două lucruri: de cronici favorabile și de păreri favorabile care să treacă din gură În gură. Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
de Încântarea și măreția ocaziei și comentă Înfățișarea amețitoare a doamnelor: — N-am văzut niciodată atâtea bijuterii scumpe la un loc - și, trebuie să recunosc, nici atâția sâni dezgoliți. Propriul piept Îi era, ca de obicei, acoperit până la gât, dar rochia lungă, gri ca penele de turturică, cu o mică pelerină de catifea neagră, era elegantă, iar el Îi făcu un compliment care Îi provocă o plăcere vizibilă. Îl felicită pentru spectacol, pe care Îl văzuse la Cheltenham, În turneul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
unde ea o va găsi la sosire, mai târziu În după-amiaza aceea. Cu toate că ar fi putut foarte bine să o ducă el Însuși, În drum spre casă, așa cum se spunea că aduce ghinion ca mirele să Își vadă mireasa În rochia albă Înainte ca ea să pătrundă pe ușa bisericii, ar fi fost și pentru el un semn rău să dea ochii cu Teatrul St James, Împodobit cu afișe și pancarte pentru premiera la Guy Domville, Înainte de a sosi În seara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
În pauză. Era loja specială a lui Florence Alexander, rezervată Întotdeauna pentru ea la premiere, cu o priveliște excelentă asupra scenei și a sălii. Un decor minunat, Florence, și costume superbe, ca Întotdeauna, spuse dra Hanbury. Ai contribuit cumva la rochii? — Da, le-am dus lui Savage și Purdue niște desene din epocă, să le dau idei. Și, ca de obicei, am aprobat materialele și culorile, să fiu sigură că se asortează cu decorul. Florence Alexander, care fusese ea Însăși actriță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
sigură că se asortează cu decorul. Florence Alexander, care fusese ea Însăși actriță În tinerețe, se ocupa Îndeaproape de afacerile soțului ei. La Începutul carierei lui de director de trupă, Îl ajutase să facă economii la costurile de producție creînd rochiile actrițelor, ba chiar și cosând o parte din ele. De asemenea, supraveghea atent direcția scenică și verifica personal, Înainte de fiecare premieră, ca toată recuzita să fie la locul ei. Premierele erau Întotdeauna problematice - se puteau Întâmpla atâtea -, dar aceasta mergea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
spectatori. Sala fu cuprinsă de o epidemie de tușituri, mult mai puternice decât Înainte, semn sigur de nerăbdare și neatenție. Actorii le auziră, desigur, timorați. Doamna Edward Saker, În special, dădea semne de nervozitate În rolul dnei Domville. Purta o rochie complicată, cu crinolină, În care erau combinate materiale cu modele diferite, Împodobită cu numeroase volane, ciucuri și zorzoane, plus o pălărie cu totul extraordinară. Elizabeth presupuse că trebuie să fi fost copiată după vreo ilustrație veche, dar nu mai văzuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
putere pentru a asista la un spectacol. Dar, spunea ea Într-unul din ultimele paragrafe ale jurnalului, din septembrie 1891: „Voi fi văzut un fragment din Americanul, căci Henry mi-a adus acum câteva zile o mostră din materialul pentru rochia de bal a lui Madame de Cintré, pe care l-a ales Împreună cu dna Compton“. Citind, Îi dădură lacrimile. Singura consolare, limitată, pe care o avea de pe urma jurnalului era că Alice nu rostea nici un cuvânt de critică la adresa lui, personal; dimpotrivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
care locuiseră cândva în Danzig-Schidlitz, unul dintre camarazii mei de baracă, originar din Silezia Superioară s-a însurat. Mireasa era localnică și văduvă. Blondina zglobie stă în fața ochilor mei, stridentă, cu capul plin de bigudiuri. Pe urmă o văd în rochia de mireasă din mătase albă de parașută, care a fost procurată în schimbul câtorva saci de câte o sută de kile de sare. Împreună cu un alt ortac - ca și mine, băiat la cuple - a trebuit să fac pe martorul, fiindcă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
văd tabloul cu ochiul-boului pictat de mine, văd mobilele de curând achiziționate, bucată cu bucată. Văd comoda din dormitorul părinților, pe care se află o fotografie înrămată a surorii mele: râzând, așa e fotografiată, își arată gropițele și poartă o rochie înflorată. Acum îl aud pe tata: „Cu perioada de încercare, ei îi zic Postulat, a terminat deja. E novice acum micuța noastră Marjell. O cheamă sora Raffaela...“ Există o fotografie cu ea și în chip de călugăriță. Încadrat în alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
în care acum era atârnată fusta de mohair a Annei. Deschis, el povestea despre „bile albe, care dorm în buzunare“ și visează molii și despre „gura-leului și alte flori care prezintă pericol de incendiu“, despre „toamna care se transformă în rochie...“ Și astfel a devenit realitate basmul despre care nu se știe cine l-a scris: A fost odată un sculptor căruia, pe lângă altele și ocazional, îi veneau în minte poezii, printre care se număra și Șifonier deschis. Atunci când, pentru o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
sub supravegherea severei madame Nora, în vreme ce eu scriam, dar eram cu o ureche pe direcția gemenilor. Când și când venea prietenul Höllerer, mâzgălea cu cerneală violetă cărți poștale ilustrate pe care le trimitea în toată lumea și-i cumpăra Annei o rochie pe care noi am numit-o rochia Höllerer. De la Paris am călătorit în primăvara lui 1958 prin Varșovia până la Gdańsk, ca să caut acolo urme ale orașului meu pierdut. Ședeam în biblioteca orășenească rămasă intactă și mă vedeam pe mine ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
scriam, dar eram cu o ureche pe direcția gemenilor. Când și când venea prietenul Höllerer, mâzgălea cu cerneală violetă cărți poștale ilustrate pe care le trimitea în toată lumea și-i cumpăra Annei o rochie pe care noi am numit-o rochia Höllerer. De la Paris am călătorit în primăvara lui 1958 prin Varșovia până la Gdańsk, ca să caut acolo urme ale orașului meu pierdut. Ședeam în biblioteca orășenească rămasă intactă și mă vedeam pe mine ca băiat de paisprezece ani șezând în biblioteca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
jumătate din sosul clocotit de friptură în poala nefericită a vreunui client) și să-mi șuiere ceva de genul: Tipul ăla pe care-l servești nu e cum-îlcheamă din trupa aia? La care eu replicam, poate: —Care tip? Ăla cu rochia de piele? (Amintiți-vă că asta se întâmpla în anii ’80). — Nu, șuiera ea, ăla blond, cu rasta, ăla care e dat cu ruj Chanel. Nu e cântărețul ăla? —Ăăăă, el e? mă bâlbâiam eu, simțindu-mă demodată și proastă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
mine. Era mult prea prețios ca să renunț pur și simplu. N-ar fi contat nici măcar dacă aș fi fost invitată de căpitanul echipei de fotbal să merg cu el la balul de absolvire, dacă aș fi putut să-mi port rochia cea nouă, să pășesc cu capul sus și să-mi salvez mândria. Eu tot trebuia să-l recâștig pe James. M-am chinuit să mă dau jos din pat, luptându-mă cu kilometrii de material din care era compusă cămașa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]