7,466 matches
-
că un cuvînt este o construcție mentală dispensabilă, așa cum spațiul francofon este o construcție mentală a Franței, așa cum orientalismul a fost inventat în Occident. Și totuși e dependent și fascinat de verb, ca orice alt scriitor, și aspiră, în mod paradoxal, la tăcere, mutiplicînd cuvintele, spărgînd fiecare gest cotidian în mii de cioburi sonore, cum ar fi reproducerea etichetelor de la o serie de produse elvețiene, redate în trei limbi. Desigur, scriitura sa ne duce inevitabil cu gîndul la Noul Roman, la
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
aproape neobservate, deși numărul lor nu e deloc neglijabil, cît despre poezie sau teatru, ce să mai vorbim?! Literatura contemporană pare să fi devenit sinonimă cu romanul, celelalte genuri trecînd drept epifenomene ce-i servesc acestuia de ecran valorizator, deși, paradoxal, și scriitorii, și cititorii, și criticii sunt conștienți de efemeritatea acestuia, de faptul că mai bine de 9/10 din producția romanescă a unui an este uitată și îngropată înainte de începutul anului următor. Departe sunt secolele cînd romanul era doar
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
fiecare dintre noi, ci s-o traducă. Datoria și sarcina unui scriitor sunt cele ale unui traducător." (Marcel Proust, Le Temps retrouvé) Nimeni nu neagă fulgurația inspirației, unicitatea stilistică a unui mare scriitor, sau originalitatea așezării cuvîntului în formă. Dar, paradoxal poate, tocmai acest resort incontestabil al creației e cel care operează legătura subterană, racordarea la fluxul universal al cunoașterii, a cărui curgere neîncetată nu e accesibilă decît într-o stare de grație. Așa cum au subliniat în repetate rînduri Claude Lévi-Strauss
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
a doamnei Raluca Bădoi (Cluj), filosofia lui Emmanuel Lévinas, deși în mod evident legată organic de problema transcendenței, nu a fost privită din perspectiva novatoare și dinamică a transdisciplinarității. De altfel, abor darea lui Lévinas pe linia subiectului poate părea paradoxală, subiectul situîndu-se de partea Eu-lui, adică a lui Același, a Identității, or filosoful francez frizează o etică în întregime axată pe Altul, deci o heteronomie absolută ce descentrează complet subiectul. Simptomatic în acest sens e și faptul că, plecînd de la
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
privește privind și trăind" și o "gîndire ca existență", solidară cu "existența individuală pentru care este în același timp secreția și principiul de pîrguire interioară". Iar această pîrguire se însoțește de o formă de risipire identitară a spațiului care urmărește, paradoxal, reconfigurarea unității originare. Rătăcitor într-o lume în metamorfoză, Fondane resimțea această spațializare ca afectivă, căci orice loc de identitate a unui subiect este un spațiu simbolic, oniric, angoasant sau securizant. Nu e vorba de spațiul fizicii și geografiei, dimensional
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
putem pudoare și deriziune postmoderne! să iubim pentru totdeauna. E deja mare lucru dacă reușim s-o facem mult timp, longtemps. Dar pentru a ajunge acolo, trebuie să forțăm mîna utopiilor, să eliberăm viața, moartea, ființa de lanțurile social"libertare". Paradoxal, șocant și nespus de frumos. "Romanul francez moare, e criză!", se proclamă pentru a cîta oară? în mediile literare suspuse, ce deplîng absența suflului, osteneala prăfuită a condeielor. Din fericire, mai sunt și autori care nu-l vor lăsa niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
hard, are același rezultat: stingerea ființei, tăcerea vocii sacre dinlăuntru, sugrumarea spiritului critic și a voinței de acțiune, moartea cuvîntului care desemnează o realitate și naște rea vorbelor care trimit în buclă la ele însele... Hervé Bel e o ființă paradoxală. Un promițător cadru parizian (născut în 1961), cu serioase studii de drept și economie, lucrînd într-una din cele mai mari bănci franceze, foarte apreciat la locul de muncă și mulțumit de activitatea sa, pe care nu o găsește deloc
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Între cele două locuințe, între cele două familii, se țes mii de fire iubitoare, dar acceptarea homosexualității fiului face ca intimitatea să părăsească stingheră orizontul familiei biologice, deplasîndu-se spre solidaritatea familiei fictive, amicale, cea care devine progresiv singura adevărată, deși, paradoxal, îl ajută să se întoarcă mai senin spre cea rămasă în urmă. Asemenea multor fii rătăcitori, fără a urma neapărat "blestemul" livresc al lui Sartre, care considera că orice relație paternă e ratată, Mathieu Lindon învață să-și iubească și
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
mai degrabă una fotografic-antropologică, scrutînd cu detașare anii aceia de redescoperire a libertății, rapid răsturnată în pierderea inocenței, goană după glorie și imagine, vertij obscen al aparențelor. Pe acest fundal, Jayne Mainsfield și-a trăit efemera perioadă de vis hollywoodian, paradoxal amestec de celebritate și cinică umilire, fiind deja fizic epuizată la 34 ani, după ce nu mai jucase decît în vreo cîteva filmulețe dezastruoase începînd cu 1959 [...], dinozaur al anilor "dumb blonde" (1955-1958), transformată de perucile înfoiate în pseudo-travesti și în
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
raiul pășunilor verzi pe care zburdă oi grase și vesele, ci e o țară dură, săracă, îndîrjită, dar demnă, răbdătoare și, uneori, cîntătoare. Fericit cel ce poate ierta, mai fericit încă, cel ce poate uita... Prin distanțarea romanescă și obiectivarea paradoxală a unui destin, prin subiectivitatea extremă a propriei creații, Chalandon a reușit, probabil, să ierte. Nu și să uite. Romanul său nu e o lecție de viață, ci o tentativă de a descîlci complicatul mecanism al trădării și sincerității, al
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și Horia-Roman Patapievici. Abordările, foarte variate ca stil și tematică, au reușit să evidențieze o alchimie cu totul specială între două orizonturi, două culturi, două limbi diferite, rezultanta fiind o expresie unică a unui pesimism jubilatoriu și a unei formule paradoxale care, departe de a închide gîndirea într-un impas, oferă soluția unei cunoașteri complexe și fertile. Dar vedetele Salonului din acest an au fost două extreme geografice: literatura nordică, prezentă prin circa patruzeci de autori din Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
la editura pariziană Robert Laffont (2012), în colecția "Bouquins" coordonată de Jean-Luc Barré, unul din cei mai avizați biografi ai scriitorului, ce reunește peste 860 de scrisori (dintre care o sută inedite), prezentate și adnotate de nora romancierului, Caroline Mauriac. Paradoxal, poate, grăbiții noștri contemporani, care nu se mai dedau unor practici revolute cum ar fi redactarea de scrisori sau jurnale, au dezvoltat în contrapartidă o rară apetență pentru acest gen de pătrundere în intimitatea unei personalități. Parcă nicicînd nu s-
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Gemenii), primul volum din trilogia care i-a adus faima și recunoașterea internațională, transformînd-o într-o voce controversată, dar puternică și greu de ocolit în spațiul literar francofon. Atitudinea însăși a autoarei față de scriitură, față de stil, față de limba franceză e paradoxală și adesea năucitoare. A afirmat în repetate rînduri că detestă termenul de "stil", recunoscînd în același timp că și-a scris și rescris de nenumărate ori frazele, epurîndu-le tot mai mult, golindu-le de orice descriere inutilă, căutînd cu înverșurare
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
relativ puțin cunoscut cititorului român. Poate mai degrabă cinefililor, căci filmul 37,20C dimineața, al lui J.-J.Beineix, realizat în 1986 după romanul eponim al lui Djian, cu sulfuroasa și Beatrice Dalle în rolul principal, i-a adus acestuia, paradoxal, recunoașterea și notorietatea internațională ca scriitor. Un talent imens, de altminteri, stupefiant prin virtuozitatea și sofisticarea "scenariilor" narative căci Djian scrie cinematografic -, a montajului, a compoziției de ansamblu, fascinantă și fluidă, aparent dezinvoltă, de fapt extrem de structurată și mînuită cu
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
nota dominantă a reprezentării trupului la cei trei autori asupra cărora se oprește cu predilecție (Toussaint, Redonnet, Chevillard) este una negativ-destructivă, Lidia Cotea demonstrează strălucit că are distanța critică necesară pentru a-l percepe și analiza în toată substanța sa paradoxală de închidere și deschidere, de limitare a eului și interfață cu lumea, de fatalitate, dar și de cataliza tor al imaginarului. Dincolo de identificarea unui prototip de raportare la corp, tributar unei anumite viziuni despre lume, autoarea se apleacă și, ba
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și imposibilele noastre Lumea nu este decît fructul unei viziuni despre lume. Teoria posibilelor și imposibilelor postulează că omul este creator de lume prin intermediul reprezentărilor și al imaginației sale, iar istoria omenirii este povestea acestei pluralități ireductibile a lumilor. Însă, paradoxal, științele umane nu iau omul în serios, ci ajung dimpotrivă la marginalizarea lui, subliniind constrîngerile exterioare și structurile deterministe. Suntem, oare, condamnați la această lume? Singurul nostru viitor este, oare globalizarea, în sensul războiului economic? Insistînd asupra complexității lumii și
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
matricea sa ființială, eliberîndu-l de o condiționare trupească. Cioranul român își transpunea viața în cuvinte; Cioranul francez viețuiește în cuvînt, trece de la cuvînt la trăire, ridică expresia la demnitatea de experiență originară, lăsînd să se dezvolte acea sămînță de ironie paradoxală, universală, infinită și instabilă, și atunci, scriitura înălțată la rangul de "principiu autonom, devine destin" (Ispita de a exista). Cioran a izbutit, în cele din urmă, o desprindere de real, nu în sensul detașării budiste pe care a admirat-o
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și fanatismul său ames tecat cu luciditate, înzecite de un aer aparent boem, de sponta neitatea și dezinvoltura limbii române. Adultul parizian le regăsește cumva în magnifica impertinență a scăpărărilor sale ironice, în pasi unea sa pentru formulele corozive și paradoxale, în arta sa de a întreține echivocul, pe fond de incurabilă nostalgie a apropierii de divinitate. Pîrîul impetuos al munților transilvani s-a preschimbat în canal rafinat, seducător și ucigaș, însă cruzimea temperată de fer voarea anatemelor, enormitățile exasperante, contradicțiile
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
percepuți ca atare, încleștarea lor e fără ieșire și lupta se eternizează. Se ajunge astfel la o formă de pasivitate, de resemnare, de așteptare, sau, pentru spiritele mai vioaie și mai chinuite, la căutarea unui "altceva". Aici intervin salutar gîndirea paradoxală și necesitatea terțului inclus, ca soluție, fie și provizorie, dat fiind că negația, în rolul său de opoziție esențială, e mult mai supusă uzurii decît suspendarea judecății: "Vine un moment cînd negația însăși își pierde întreaga strălucire și, deteriorată, se
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
mai frig!), cîte grade vor fi mîine?"). Crescut în dinamica acestor antinomii ce irigă atît folclorul încă productiv, așa cum spuneam -, cît și imaginarul cultivat, Cioran este, poate, el însuși înșelat de această portiță de ieșire gnoseo logico-lingvistică care este expresia paradoxală: "Doar gîndul la Dumnezeu mă mai ține în picioare", iar ceva mai departe, "Gîndul la Dumnezeu nu servește decît pentru a muri" (AG). Se pare, de altfel, că gîndirea unui concept fundamental înlocuiește trăirea, energia cuvîntului formulat sau doar imaginat
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
dizolva în Dumnezeu, și această posibilitate pe care mi-o acord mie însumi mă face mai indulgent cu sarcasmele mele. Omul poate trăi fără rugăciune, dar nu și fără posibilitatea rugăciunii... Infernul este rugăciunea interzisă. (C) Exercițiul gîndirii și expresiei paradoxale la Cioran ar trebui clar delimitat de teritoriul exercițiilor de stil, căci cioburile de viață, de idei, de viziuni, adunate și obligate să coabiteze în interiorul paradoxului nu fac decît să indice o unitate superioară, o coerență regăsită pe un alt
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
plural și complex. În cazurile discutate, printre materializările imaginarului creativ al celor doi autori, vom reține un fel de dublă punere în abis. Ar fi vorba, pentru Cioran, de o fărîmițare conștientă, aproape biologică, a eu-lui, care regă sește o paradoxală unitate în oglinda celuilalt, în adoptarea, sub formă de portret, a unui veșmînt străin, pe care subconștientul îl recu noaște ca fiind al său. În ce-l privește pe Maxime Roussy, proiecția eu-lui este narativă ; recurgerea la o identitate fictivă
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
mea să fie revigorantă" (CC) ; sau, "C.N. a mai spus că de la mine nu poți învăța, ci dezînvăța" (C). Culmea autoficțiunii cioraniene este probabil atinsă în momentele în care se preface că se îndoiește de propria judecată de sine, volută paradoxală care antrezează în deriziunea sa și pune cititorul în gardă împotriva oricărei hermeneutici abuzive: "Sunt oare un sceptic? Sunt oare un penitent? Nu o voi ști niciodată și e cu atît mai bine." (S) În același timp, este insidios mobilizat
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
sale [...] mai presus de toate, prețuiam la el latura incisivă, crispată, "inumană", exploziile și ricanările sale, umorul său sfîșiat, vocația sa de convulsionar și de gentleman. (Michaux ou la passion de l'exhaustif) Și pentru a nu-și contraria gîndirea paradoxală, se grăbește să noteze în Caietele sale: Nu trebuie să scriu despre autorii cu care am afinități. Este indecent. Înseamnă a vorbi despre sine într-un mod abia deghizat. Dar jocul acesta nu păcălește pe nimeni. (C) Nici Maxime Roussy
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
o sferă a scriiturii eu-rilor, iar cuvîntul său se eliberează într-o altă logică a comunicării, cea a ființei în exil, care trăiește în verb experiența finitudinii moderne... Lenea la Cioran Destinul unui mare scriitor în conștiința publicului e adesea paradoxal; pe măsură ce devine o voce tot mai puternică în spațiul intelectual, e tot mai puțin citit și tot mai mult citat... Și, desigur, tot mai atacat, admirația antrenînd după sine o aproape egală înverșunare asupra celui mai mic con de umbră
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]