KorAP: Find »[drukola/base=întins & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...282 283 284 ...314 >

7,830 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

monede de aur de la Șeica Mică (jud. Sibiu), în valea Târnavei Mari, cu monede din vremea lui Justinian, îngropate după 567. O imagine a civilizației din secolul al VI-lea și a vieții populației autohtone din Transilvania este dată de întinsa așezare de la Morești (Tg. Mureș), pe valea Mureșului. Așezarea datează din perioada premergătoare și își continuă existența în secolul al VI-lea, când se așează gepizii. Diferențierea locuitorilor sub aspect economic și social este mică locuințele (bordeie) sunt sărăcăcioase, cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avari erau echipați cu zale și înarmați cu coifuri, spade, lănci, arcuri-avarii au adus în Europa scările din fier pentru șa.30 Avarii, ca popor de stepă nomad, erau mari crescători de animale, mai ales cai, aveau nevoie de pășuni întinse și spații pentru iernatul animalelor, precum stepele nord-pontice (de la Marea Neagră) și pusta panonică dintre Tisa și Dunăre. Principalul tip de locuință la avari era iurta (cortul), fiind preferate zonele joase de câmpie, bogate în surse de apă. Treptat, în cursul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de calul său și de piesele de harnașament. Avarii nu au venit în bazinul carpatic cu o civilizație gata formată, ci ea s-a cristalizat treptat din surse diferite. În componența acesteia a intrat "civilizația stepelor", răspândită pe un spațiu întins, din Asia Centrală până în estul Europei, în spațiul caucazian și nord-pontic, fiind marcată de modele persane și chineze, de influențe bizantine și germane. Istoria avarilor în Europa (cronologia epocii avare) cuprinde trei perioade: timpurie (567-670), mijlocie (670-720) și târzie (720-796). După

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
relativ intensă, mai ales în unele regiuni. Numeroase așezări erau situate de-a lungul văilor cu terenuri fertile, al Dunării, din Banat până la vărsare-ele sunt presărate cu așezări și cimitire ce aparțin unor obști sătești teritoriale. Pământul bogat și pășunile întinse au oferit populației sedentare autohtone o viață neîntreruptă de agricultori și păstori (crescători de animale), apoi pescuitul în lunca râurilor și în Dunăre. Multe așezări sunt și în câmpia Olteniei și Munteniei, unde codri întinși ofereau luminișuri încăpătoare. În acele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriale. Pământul bogat și pășunile întinse au oferit populației sedentare autohtone o viață neîntreruptă de agricultori și păstori (crescători de animale), apoi pescuitul în lunca râurilor și în Dunăre. Multe așezări sunt și în câmpia Olteniei și Munteniei, unde codri întinși ofereau luminișuri încăpătoare. În acele vremuri de pericole și invazii străine, pădurile reprezentau un adăpost sigur țăranilor din obști. În zona subcarpatică din Oltenia și Muntenia, așezările erau mai rare, dar fiind locuri ferite (de primejdii) erau intens locuite. Aceeași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cimitire, ci și prin folosirea în comun a acelorași așezări și cimitire. Conviețuirea îndelungată între români și populațiile nomade, slavi mai ales, eterogene sub aspect etnic și lingvistic, s-a încheiat cu o sinteză culturală unitară (civilizație), specifică unor teritorii întinse. Superioritatea numerică, caracterul autohton și sedentar, ca și trăsăturile generale ale civilizației locale au permis românilor să asimileze, pe durata mai multor generații, în secolele IX-XI, atât populația slavă cât și etniile turanice, impunându-se prin supremația limbii române, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în prima jumătate a secolului al VI-lea. În această perioadă ei sunt amintiți pentru prima dată de izvoarele scrise, Pseudo-Caesarius, Marcellinus Comes, apoi Iordanes, care vorbește despre poporul venezilor, în zonele de la nord de izvoarele Vistulei, pe un spațiu întins, împărțiți în două ramuri, sclavini, între Vistula și Nistru, și anți, între Nipru și Nistru. În aceeași vreme, se înregistrează primele atacuri ale slavilor împotriva Imperiului, la începutul secolului al VI-lea, spre sfârșitul domniei lui Justin I (518-527). În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proclamă împărat. Granița dunăreană părăsită de armată, lipsită un timp de o apărare fermă, devine vulnerabilă, practic, limesul se prăbușește. Numeroase grupuri de slavi pătrund în masă la sud de Dunăre, unde se așează în număr mare definitiv și colonizează întinse zone din Peninsula Balcanică. Să precizăm, înainte de a derula desfășurarea evenimentelor după 602, unde erau localizate zonele geografice stăpânite de slavi, la sfârșitul secolului al VI-lea, în nordul Dunării de Jos. S-a presupus că Dauritas stăpânea în sud-estul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fiind dincolo de acesta, în Transilvania și Banat.5 Să mai precizăm că bulgarii, nomazi de stepă, erau locuitori ai spațiilor mari, cu o organizare politică și militară impunătoare. Precum odinioară sciții, hunii sau avarii, bulgarii erau întemeietori de imperii, în întinsele stepe ale Asiei Centrale. Astfel, trebuie s-o subliniem, bulgarii nomazi (proto-bulgarii) erau de neam turcic, ca și hunii cu care se înrudeau îndeaproape. Limba lor, atât cât a supraviețuit până la noi, era asemănătoare cu a ciuvașilor, neam turcic care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ce stăpânea în partea centrală a Transilvaniei, înrudit cu Ștefan, unchiul său. Împotriva acestuia pornește noul rege: "În anul 1002, conform cronicilor, fericitul rege Ștefan a prins pe ducele Gyula și l-a adus în Ungaria, iar toată țara lui, întinsă și bogată, a unit-o cu regatul ungar și se numește Erdeal". După ce l-a învins și capturat pe Gyula, regele s-a îndreptat împotriva unui alt stăpânitor local (transilvănean), Kean, "ducele bulgarilor și slavilor", care-și avea "ducatul" (voievodatul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
evul mediu desemnau un ținut după numele populației stăpânitoare". Însă Lot nuanțează mai departe: Totuși dacă textele tac despre populația din nord, ele nu tac și în privința populațiilor de limbă latină de la sudul Dunării. Ele au ocupat un spațiu mai întins decât credea Jirecek (vezi mai jos). Însă pentru Brătianu, nucleul lor se găsea în Dacia din sudul Dunării, pe văile Moravei și Timocului. Mai târziu, în timpul invaziei slavilor, după 602, populațiile acestea latine au fost împinse în Macedonia și în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
totuși dialectele abundă, sunt ca niște limbi aparte. La fel în Italia, Spania, Germania. Singurul argument valabil ar fi să se invoce observația (constatarea) că limbile aparținând unui popor mai puțin evoluat se schimbă foarte puțin, chiar pe un spațiu întins. Întrebare: nu se poate întâmpla la fel și cu o limbă a cărei evoluție s-ar fi oprit în urma unei catastrofe? În privința raporturilor dintre albaneză și română, ideea că acele cuvinte considerate a fi albaneze în română aparțin unui substrat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din Salonic, se menționează stabilirea în Panonia a unei mari populațiii de prizonieri, capturați de avari din regiunile sud-dunărene: "Captivii s-au amestecat cu bulgarii, cu avarii și cu alte neamuri, iar progeniturile lor au format un popor numeros și întins. Fiecare învăța tradițiile neamului său, conform obiceiurilor romane...Urmașii își împărtășeau unii altora amintiri legate de vechea lor patrie, cea a părinților lor și, în felul acesta, în sufletele lor se aprindea dorința de a se întoarce acolo, pentru că trecuseră

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
orientală de restul ei, iar latinii de răsărit, detașați de masa romanității, au asimilat pe slavi și s-au închegat într-un popor nou, românii. Spațiul de naștere (formare) al unui popor nu este un cuib restrâns, ci o regiune întinsă. În sud-estul Europei, la începutul evului mediu, poporul român era (și a rămas) cel mai numeros. În evul mediu, românii erau un popor de spații mari (întinse), ei nu aveau orașe, ci erau păstori și agricultori (țărani). Românii, ca popor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
român era (și a rămas) cel mai numeros. În evul mediu, românii erau un popor de spații mari (întinse), ei nu aveau orașe, ci erau păstori și agricultori (țărani). Românii, ca popor, s-au închegat pe un spațiu mult mai întins, care includea Dacia (nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un spațiu întins a cărui axă era Dunărea. Pentru români, ca și pentru migratori, Dunărea n-a fost o graniță, o limită geografică insurmontabilă. P. P. Panaitescu subliniază că pentru înțelegerea nașterii poporului român și persistenței lui pe teritoriul de formare este esențial

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
poporului român. Ei aparțineau marelui neam al tracilor, de sorginte indo-europeană. În secolele VIII-VI î. H., geto-dacii și moesii, înrudiți cu ei, s-au desprins și alcătuiau ramura nordică a tracilor, constituind populația autohtonă a spațiului carpato-dunăreano-pontic. În teritoriile întinse ocupate de geto-daci au pătruns, în decursul veacurilor, și alte etnii, cum au fost sciții iranieni (agatârșii), coloniștii greci, celții, bastarnii, sarmații (iazigi și roxolani), dar acestea n-au schimbat caracterul etnic al spațiului autohton. În secolele I î. H

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile ilirice și dunărene, inclusiv Dacia. În spațiul întinsei romanități răsăritene s-au configurat două zone teritoriale: una vest balcanică, având ca substrat etnic pe iliri, unde s-a născut limba dalmată (azi dispărută), iar cealaltă carpato-dunăreană, cu substrat etnic pe daco-geți. În această zonă, romanizarea a dat naștere

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a realităților economice de pe teritoriul românesc, în aceste secole, este necesară cunoașterea rețelei demografice. Odată cu dispariția statului avar (796-803), în urma loviturilor date de franci și bulgari, se ajungea la o nouă situație politică, care avea drept rezultat creșterea demografică pe întinse spații geografice, investigațiile arheologice atestă sporul de populație. Până la începutul secolului al X-lea, marile invazii pustiitoare ale arabilor (sarazini), normanzilor și ungurilor au luat sfârșitt, ceea ce a dus la stabilitatea societății europene și creșterea populației ei. Către Anul 1000

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la sud, Crișul Alb, la nord, și Țara Hațegului, la est. Centrul voievodatului era orașul de pe Mureș (urbs Morisena) Cenad, un oraș-cetate, un "grad" (gorod). Ahtum era urmaș al lui Glad. Țara Transilvaniei ("Terra Ultrasilvana"), stăpânită de Gyula, era mai întinsă decât voievodatul lui Gelu, fiind cuprinsă între Poarta Meseșului și Mureșul mijlociu, și avea reședința la Bălgrad-Alba Iulia, un oraș-cetate. În aceste țări-voievodate, existau mai multe cetăți, centre militare, dar și economice: Cluj, Țeligrad (Blandiana), Bălgrad (Alba Iulia), Morești, Moigrad

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aveau un caracter statal în curs de maturizare. Faptul că lipsea o formă politică-administrativă centralizatoare, o autoritate statală la scara întregii țări sau a provinciilor istorice nu este o dovadă a inexistenței statului, ca structură politică. Astfel, țări și voievodate întinse ce depășeau ca suprafață 4000-5000 km2 erau veritabile state medievale, iar de-aici și până la statele de sine-stătătoare nu mai era mult.26 Organizarea bisericească în secolele X-XIII Existența acesteia susținea stratificarea social-politică, conturată în secolul al X-lea. În preajma

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a înființat o Școală episcopală pentru cler, care marchează începutul învățământului în limba latină la noi.29 Viața bisericească a românilor sud-dunăreni În sudul Dunării, în secolul al X-lea (976), este menționată o numeroasă populație românească (vlahii) pe o întinsă suprafață, de la Marea Egee la Dunăre, și de la Marea Neagră la Adriatica. Izvoarele istorice fac referire și la viața bisericească a vlahilor. În anii 1019-1020, împăratul Vasile II a reorganizat biserica bulgară sub forma Arhiepiscopiei de Ohrida, ce includea 31 de episcopii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dăbâca, reședința voievodului Gelou, unde s-au descoperit fundațiile mai multor biserici, cea mai veche fiind din piatră (biserică voievodală), datând, probabil, din secolul al IX-lea, înainte de cucerirea maghiară. S-au aflat aici urme de locuire pe o suprafață întinsă, morminte, ceramică smălțuită, monede și o cruce din bronz, toate de factură bizantină, ceea ce denotă legăturile politice, economice și bisericești ale românilor cu Bizanțul. Toate aceste elemente pe care le deținem ne fac să presupunem că aici exista o episcopie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de papă în martie 1228. Teodoric a cerut ca noua episcopie a cumanilor să atârne direct de scaunul papal. Reședința acestei dieceze era Milcovia, un târg aflat pe Milcov, în sud-vestul Moldovei. A fost zidită o biserică episcopală, înzestrată cu întinse stăpâniri. Dar noua episcopie nu va dăinui mult, fiind distrusă de mongoli, în timpul marii invazii din 1241. Conform izvoarelor dominicane, au fost uciși atunci 90 de călugări, printre ei și episcopul Teodoric, după această dată nu mai știm nimic despre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai sus. În secolele care au precedat întemeierea statului medieval, au existat și la est de Carpați formațiuni politice românești. Nu știm numele acestora, dimensiunile și situarea geografică, dar românii (blahii) trăiau în sate și orașe, în unități teritoriale mai întinse, cnezate și voievodate, în tot spațiul carpato-nistrean. Cronicarul polon Dlugosz face referire la "Țara Șepenițului", un voievodat situat în nordul Moldovei, în partea sudică a regatului polon, iar D. Cantemir, în Descriptio Moldaviae, vorbește despre trei ținuturi vechi ale Moldovei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]