KorAP: Find »[drukola/base=argumenta & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...282 283 284 ...298 >

7,432 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

unei modalități de legare a intereselor particulare de realizarea obiectivelor globale, și nu numai de cea a subobiectivelor. John Galbraith (1982) oferă un alt exemplu de preeminență a finalităților unui grup socioprofesional în dinamica întreprinderii americane actuale. Orientarea întreprinderii americane, argumentează economistul american, nu este determinată, în primul rând, de interesul general al colectivității, nici de cel al beneficiarilor direcți ai produselor întreprinderii (clienții) sau de cel al posesorilor de capital, cum se întâmplă în întreprinderea capitalistă clasică, ci de interesele

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
serie de cercetări recente aduc argumente mai concrete în favoarea acestei idei. Ele scot în evidență faptul că unele modalități de organizare a producției exprimă logica contextului social particular: nu rațiunea maximizării eficienței muncii, ci logica luptei de clasă. Stephen Marglin argumentează că la începuturile revoluției industriale, capitaliștii erau motivați mai mult de dorința de a-i controla pe muncitori, decât de a crește productivitatea muncii lor. Analiza istorică pe care o întreprinde sociologul american sugerează faptul că, în acel moment tehnologic

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
calificată, săsporească specializarea și diviziunea muncii, nu pentru a crește productivitatea, ci, în primul rând, pentru a spori controlul asupra muncitorilor (Form, 1980). Pe aceeași linie, analizând condițiile schimbării tehnologiei în industria metalurgică occidentală de la sfârșitul secolului trecut, Kenneth Stone argumentează că justificarea ei nu trebuie căutată în logica creșterii eficienței, ci în cea a luptei dintre patronat și muncitori. Vechea organizare a muncii presupunea muncitori cu o înaltă calificare profesională care, chiar prin acest fapt, aveau o poziție puternică înnegocierile

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
pe principiul muncii simplificate și care a dus la o diviziune extremă a muncii, nu reprezintă o etapă necesară în logica evoluției tehnologiei. Ea a fost impusă mai degrabă de logica unui anumit tip de organizare socială. L.E. Davis (1971) argumentează, de pildă, că succesul taylorismului în America începutului de secol trebuie explicat prin necesități sociale, și nu tehnologice: integrarea rapidă, într-un proces de producție modern, a unei mase mari de imigranți nedisciplinați, extrem de inegali din punctul de vedere al

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
democratice de organizare. Prin funcționarea sa, ea va tinde să transfere aceste structuri asupra întregii societăți, să exercite o presiune mai generală spre democrație. De aici și incompatibilitatea structurală dintre subsistemul științei și structurile dictatoriale, opresive de organizare socială, așa cum argumentează Edward Shils în analiza sa asupra sistemelor politice din țările lumii a treia (Shils, 1968). Armata, dimpotrivă, difuzează structuri mai degrabă autoritare (a se vedea regimurile militare). Mai mult, fiecare subsistem presează în sensul accentuării structurii sistemului în care el

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
o atitudine negativă față de ea; prin acțiunea lor, vor căuta să o înlocuiască cu o altă formă de organizare. Aparent deci, opțiunea pentru o formă de organizare socială sau alta depinde de atitudinea membrilor colectivității față de aceasta. Marx și Engels argumentează însă că această relație este derivată, determinată de o altă relație, obiectivă de această dată. Relația dintre condițiile obiective și forma de organizare socială. Forma de organizare (în exemplul luat, feudalismul) este determinată de tipul condițiilor în care se desfășoară

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
obiectiv sau subiectiv, aduce o contribuție la explicarea unui fenomen social. Câtă contribuție aduce el în ansamblul tuturor factorilor determinați este o întrebare care de abia în momentul actual începe să se pună. În acest capitol mă voi mărgini să argumentez doar faptul că este necesar să considerăm conștiința ca unul dintre factorii ce au o contribuție independentă la explicarea fenomenelor sociale, schițând, totodată, câteva direcții în care ar putea fi considerată o asemenea contribuție. Ipoteza dezvoltată aici este că această

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în care au fost descompuse. Un obiectiv slab operaționabil, vag definit, chiar considerat important, rămâne într-o mare măsură nerealizat. Desigur că pentru a avea o explicație completă este nevoie să luăm în considerare și alți factori. În fine, autorii argumentează teza că una dintre sursele puterii în organizații o reprezintă pozițiile a căror funcție o constituie reducerea incertitudinii. Teoria lui Michel Crozier (1964) a birocrației se fundează tocmai pe invocarea unui asemenea factor de tip cognitiv. Pentru a explica caracteristicile

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
abilitate scăzută de a lua în considerare, într-o explicație complexă unitară, atât factorii obiectivi, cât și cei subiectivi care prezidează dinamica fenomenelor sociale. Capitolul de față nu și-a propus să umple acest gol. El s-a limitat să argumenteze faptul că, alături de factorii obiectivi, conștiința își aduce o contribuție independentă la determinarea fenomenelor sociale. Scurtă concluzie: structurile explicației sociologicetc "Scurtă concluzie\: structurile explicației sociologice" Consider că sunt necesare două concluzii în legătură cu analiza structurilor sociologiei explicative. În primul rând, cu privire la

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
că interesele particulare, specifice diferitelor categorii sociale șisubsisteme, sunt satisfăcute automat prin satisfacerea intereselor generale. Cel mai adesea însă, interesul general comun nu este dat înainte și independent de interesele particulare, ci se construiește prin considerarea și armonizarea acestora. Teza argumentată în această lucrare este că sociologia, ca răspuns la diversitatea internă a societății actuale, tinde să se dezvolte în două maniere distincte, dar complementare: ca o sociologie angajată (partizană) și ca o sociologie echidistantă. Sociologia angajată. Fiecare parte componentă a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ale dezvoltării întregii colectivități. În acest sens general, știința (sociologia) nu mai este principial incompatibilă cu ideologia. Dimpotrivă, în cazul clasei muncitoare, ideologia este necesar să se fundeze pe știință: este o ideologie științifică. În acest caz, cerințele obiectivității, după cum argumenta Lenin, nu mai sunt incompatibile, ci chiar coincid cuangajarea socială. Avem deci o ideologie mistificator-justificativă (care promovează interese sociale particulare, opuse structural altor interese) și o ideologie obiectivă, științifică, nu mai puțin însă angajată, care promovează interese concordante cu cerințele

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
de interese nu sunt soluționate prin forță și manipulare, ci prin dialog și negociere, prin cooperare, pe cât posibil. Ne putem însă întreba în ce condiții este posibilă o asemenea societate. Punctul de vedere marxist, sprijinit puternic de evidența societății actuale, argumentează că, într-o societate bazată pe antagonism, democrația este vulnerabilă, fragilă, neputând structural renunța la coerciție și manipulare. O sociologie cu adevărat echidistantă este, în consecință, exclusă dintr-o asemenea societate. Ea apare mai mult ca o stare-limită spre care

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
obiective/nivel de aspirații (deci calitatea percepută a vieții) să fie cel puțin constant în raport cu nivelul de școlaritate, dacă nu chiar mai favorabil grupurilor socioprofesionale cu un nivel mai ridicat de școlaritate. • Teoria stimulării performanțelor. Teoria funcționalistă a stratificării sociale argumentează că pentru stimularea unor performanțe ridicate în profesiile înalt calificate, care prezintă o mare importanță pentru colectivitate, ocupanții acestora trebuie stimulați cu condiții de viață mai bune. Din această teorie decurge necesitatea unui nivel al calității vieții mai ridicat pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
necesar să se formuleze câteva concluzii înlegătură cu relația dintre sociologie și colectivitate. Într-o societate diferențiată,sociologia nu poate face abstracție de această diferențiere. Asupra sa se exercită continuu presiunile claselor și grupurilor sociale. Și acest lucru, așa cum a argumentat Marx, este normal. Chiar și în aceste condiții, este posibilă promovarea idealului obiectivității științifice. Poziția echidistantă, cât și angajarea deschisă reprezintă mai mult un ideal. Ele nu sunt însă o aspirație abstractă, inoperantă, ci un obiectiv realizabil printr-un efort

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
sens. Prin anii ’30, sociologia industrială occidentală a propus o mulțime deargumente în favoarea ideii că există o convergență între productivitatea muncii și satisfacția muncii; mai mult, satisfacția muncii, s-a spus, reprezintă o sursă importantă a productivității. Analizele ulterioare au argumentat că relația nu este atât de clară și netă după cum le plăcea sociologilor să creadă pe atunci. Cum am putea interpreta sociologic această „iluzie” a sociologilor? Ar putea ea să reprezinte o formă „mascată” a opțiunii umaniste a sociologiei, o

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
reprezintă o adaptare a sociologiei la mecanismele tradiționale de schimbare socială și abandonarea explorării alternativelor de organizare. În fine, este necesar să examinăm relația dintre alternative și structura de interese a colectivității. În primul paragraf al acestui capitol s-a argumentat că orice mod de organizare socială afectează interesele claselor și grupurilor sociale existente în respectiva colectivitate. Marx a elaborat pe larg o asemenea perspectivă de analiză. Este necesar să adăugăm însă la ea alte câteva considerente. Interesele claselor și grupurilor

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
a societății concrete în care activează, o știință a națiunii, cum îi plăcea lui Dimitrie Gusti să se exprime (Gusti, 1965). Caracterul pronunțat colectiv al cercetării și verificării. În științele sociale, cercetătorul sau specialistul izolat are, așa cum am încercat să argumentez mai înainte, o credibilitate semnificativ mai scăzută decât în științele naturii. El reprezintă chiar, în anumite situații, un pericol. O asemenea afirmație poate părea ciudată. Este necesar de aceea să fie susținută mai pe larg. Există câteva tipuri de pericole

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
se referă la determinarea structurilor organizaționale optime, în funcție de diferite condiții particulare în care funcționează o întreprindere: în raport cu tehnologia (Woodward, 1965) sau cu tipul de mediu economic și tehnologic (Burns și Stalker, 1961). Astfel, într-un mediu economic și tehnologic dinamic, argumentează aceștia din urmă, „modelul organic” de organizare este cel mai eficient, în timp ce într-un mediu înalt stabil, „modelul mecanic” este mai adecvat. În raport deci de tipul de tehnologie sau de mediu în care acționează o organizație, sociologul va recomanda

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în legătură cu organizarea politică a acestei societăți. Reconstrucția teoretică a sistemului politic în cauză pornește de la o teorie a organizării sociale și politice a societăților aflate pe o treaptă similară de dezvoltare, ce se constituie în condiții particulare. Henri H. Stahl argumentează pe larg, într-un mod care mi se parte a fi deosebit de interesant, funcția pe care o poate avea retrodicția (reconstrucția teoretică) în reconstituirea de ansamblu a unei realități trecute despre care avem informații empirice extrem de fragmentare și nesigure. Este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în care cele două mari opțiuni au fost mai mult sau mai puțin egal probabile. Un eveniment oarecare, o întâmplare, o decizie subiectivă au fost suficiente pentru a declanșa un șir de evenimente distincte. Nu este cred nevoie de a argumenta mai mult în favoarea acestei teze. Sunt împrejurări în care evenimentul poate fi creator de structură, împingând dezvoltarea socială într-o direcție distinctă. În cibernetică, schema feedbackului pozitiv sugerează tocmai o asemenea posibilitate. Ea explică mecanismele prin care apariția unei diferențe

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
are un caracter fărâmițat, atunci proprietatea privată va reprezenta baza organizării sociale, cu toate consecințele sale. O asemenea ipoteză exclude deci importanța condițiilor inițiale. Un caz tipic pentru probarea acestor ipoteze îl constituie evoluția feudalismului românesc. Henri H. Stahl a argumentat pe larg teoria „statului de substituție” în geneza instituțiilor feudale românești (Stahl, 1969, 1972, 1977). Această teorie are implicații extrem de importante pentru înțelegerea procesului complex de stratificare socială de la noi. Prima sa consecință este că procesul de stratificare are o

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
unor asemenea criterii. Din acest motiv, este necesar să se treacă în revistă diferitele criterii propuse în legătură cu evoluția și progresul. Filosofia secolului al XVIII-lea a formulat pentru prima oară un criteriu al progresului social: raționalitatea. După cum am încercat să argumentez mai înainte, raționalitatea ca atare nu a fost o invenție a filosofiei moderne. Anticii au recurs în mod sistematic la ea. Ceea ce caracteriza însă raționalitatea filosofiei antice era lipsa ei concretă de progresivitate. Rațiunea putea să fie sau nu corectă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
perspective se fundează pe același model de raționalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt de regulă considerate a fi totodată și descriptive, fiind utilizate în explicarea și predicția comportamentului decizional real. În fapt, o asemenea presupoziție, după cum voi încerca să argumentez, nu este corectă. Cunoștințele acumulate în prezent tind să indice faptul că există mai multe moduri distincte de raționalitate, în funcție de condițiile în care au loc procesele raționale. În mod special, cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile impun modalități sensibil diferite de

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
are, în virtutea cunoștințelor de care dispunem în momentul luării deciziei, probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluția cea mai bună. Acumularea de noi cunoștințe poate, desigur, duce la schimbarea deciziei. În acest sens, Mircea Malița și Cornel Zidăroiu (1980) argumentau că obiectivul teoriei matematice a deciziei este asigurarea luării unei decizii „consistente, coerente în raport cu cunoștințele pe oare le avem la un moment dat”, și nu neapărat de a identifica soluția cea mai bună în mod efectiv. Cum putem evalua modelul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cunoștințelor de care dispune la un moment dat. În finalul fiecărei secvențe decizionale, decidentul poate afirma: aceasta este în mod cert decizia cea mai bună pe care o puteam lua la nivelul cunoștințelor de care dispun. Or, așa cum se va argumenta în continuare, tocmai o asemenea presupoziție este înalt discutabilă. În fine, presupozițiile mai particulare ale modelului analitic cu privire la fazele procesului de decizie apar, la o analiză mai atentă, nerealiste. Problema de soluționat prin decizie nu este dată, ci este ea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]