7,663 matches
-
mai da niciodată românismului. Pentru această matcă bătea atunci un ceas unic, care nu se mai repetă: niciodată! Acest "niciodată" e de fapt semnificația ultimă a dramei ce s-a petrecut atunci" (p. 234). Cu toate că pierderea acestei ocazii a activat instinctul românesc de boicot al istoriei, după acest moment duhul românismului nu s-a mai putut retracta gasteropodic în cochilia sa. Românismul a fost aspirat în istorie, însă într-un spațiu interstițial al ritmurilor istorice, nici în torentul vijelios al marii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
cnezate, unele cu un voevod, având armamentul lor. Dintre acești voevozi se va ridica unul, apoi altul, cari vor începe să adune țările românești. Dar opera lor nu se va îndeplini decât peste 700 de ani" (Floru, 1923, p. 40). Instinctul unității va fi principiul motor care va propulsa destinul istoric românesc spre unificarea politică desăvârșită în 1918. Unitatea de destin istoric a neamului românesc se cuplează cu ideea unei unități fondatoare. Am văzut că o idee similară a fost avansată
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
chestiune politică, o unire în persoana unui domn sau a unei familii și nu ideea unirii naționale (Tafrali, 1935, p. 378). Câteva pagini mai încolo, "duhul național[ist]" (Kogălniceanu, 1946, p. 646) [1843] subordonează "spiritul critic". Același Tafrali vorbește despre "instinctul național" care i-a împins pe "mai toți Românii" înspre a forma o "singură politică" în timpul Primului Război Mondial, "aceea a liberării fraților subjugați pentru a crea o Românie unită" (Tafrali, 1935, p. 405). Instinctul național a împlinit destinul istoric al neamului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
subordonează "spiritul critic". Același Tafrali vorbește despre "instinctul național" care i-a împins pe "mai toți Românii" înspre a forma o "singură politică" în timpul Primului Război Mondial, "aceea a liberării fraților subjugați pentru a crea o Românie unită" (Tafrali, 1935, p. 405). Instinctul național a împlinit destinul istoric al neamului românesc: "România Mare, visul de o mie de ani al tuturor Românilor, era înfăptuită" (Tafrali, 1935, p. 424). Apoi, deși se specifică explicit că "ideea unirii [...] nu se naște decât în secolul al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în Transilvania, la Alba Iulia, Mihai Viteazul a început procesul de colonizare românească a Ardealulul maghiarizat. Aceasta este interpretarea lui I. Floru (1923), care, în manualul său, semnalează: "odată cu Mihai Viteazul, un început de romanizare a Ardealului înstrăinat" (p. 120). "Instinctul național" care pulsa în Mihai s-a concretizat astfel nu în unificarea politică (vremelnică și sortită eșecului datorită lipsei conștiinței naționale în epocă), ci prin unificarea eclezială. Înființarea Mitropoliei Ortodoxe a reprezentat fundamentul instituțional pentru desăvârșirea unității sufletești a românilor
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
aceleași coordonate stabilite în perioada anterioară. Alături de tema unității, motivul independenței capătă o importanță sporită. În fapt, întreaga istorie națională este concepută a fi funcție de oscilațiile independenței politice: "Istoria națională arată etapele străbătute pentru realizare, întâi pe baza unor obscure instincte, apoi pe acea a sentimentelor, călăuzite de luminile rațiunii, a neatârnării unui popor" (Patrașcanu, 1937, p. III). Istoria românilor devine așadar istoria luptei de neatârnare. După ce G.R. Melidon (1876) a reperat un "instinct al unirii" (p. 5), iar I. Floru
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pentru realizare, întâi pe baza unor obscure instincte, apoi pe acea a sentimentelor, călăuzite de luminile rațiunii, a neatârnării unui popor" (Patrașcanu, 1937, p. III). Istoria românilor devine așadar istoria luptei de neatârnare. După ce G.R. Melidon (1876) a reperat un "instinct al unirii" (p. 5), iar I. Floru (1923) a identificat un "instinct național" ca forța propulsantă a istoriei românilor, D.D. Patrașcanu (1937) izolează un "instinct al neatârnării" ca principiul motor al istoriei naționale. După cum am arătat în secțiunile anterioare în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
sentimentelor, călăuzite de luminile rațiunii, a neatârnării unui popor" (Patrașcanu, 1937, p. III). Istoria românilor devine așadar istoria luptei de neatârnare. După ce G.R. Melidon (1876) a reperat un "instinct al unirii" (p. 5), iar I. Floru (1923) a identificat un "instinct național" ca forța propulsantă a istoriei românilor, D.D. Patrașcanu (1937) izolează un "instinct al neatârnării" ca principiul motor al istoriei naționale. După cum am arătat în secțiunile anterioare în care am urmărit articularea și evoluția ideii de independență în memoria națională
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Istoria românilor devine așadar istoria luptei de neatârnare. După ce G.R. Melidon (1876) a reperat un "instinct al unirii" (p. 5), iar I. Floru (1923) a identificat un "instinct național" ca forța propulsantă a istoriei românilor, D.D. Patrașcanu (1937) izolează un "instinct al neatârnării" ca principiul motor al istoriei naționale. După cum am arătat în secțiunile anterioare în care am urmărit articularea și evoluția ideii de independență în memoria națională românească, aceasta este intim sudată de întemeierea statalității. Basarab, devenit ulterior demontării mitului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
economică necesară unui stat centralizat. Nu se desvoltase suficient o piață internă pe întreg teritoriul Țărilor Române" (Roller, 1952, p. 180). Dacă istoricii interbelici diagnosticau cauza eșecului unirii de la 1600 în lipsa "conștiinței naționale" ori a "unității sufletești", deși exista un "instinct al unirii", istoriografia comunistă identifică drept cauză absența "pieței interne" și a economiei integrate. Evidentă în această analiză este concepția stalinistă a națiunii, preluată din broșura Marxismul și chestiunea națională, în care I.V. Stalin precizează ca o caracteristică necesară a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Poporul român [...] a dat dovadă [...] de un adînc sentiment al unității, deși multă vreme a fost scindat din punct de vedere politic" (Hurezeanu et al., 1988, p. 10). Imediat după retragerea aureliană, acțiunile (proto)românilor au fost ghidate de acel "instinct de unire" descoperit de R.G. Melidon: În ceasurile de mare primejdie, cnezatele au căutat să se unească între ele. Odată unite, nu s-au mai despărțit. Căci ținta lor, idealul lor era să formeze un stat mare, cuprinzînd tot poporul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
să se unească între ele. Odată unite, nu s-au mai despărțit. Căci ținta lor, idealul lor era să formeze un stat mare, cuprinzînd tot poporul și tot pămîntul românesc" (Almaș și Fotescu, 1986, pp. 24-25). În versiunea național-comunistă, teza instinctului românesc de unire este reformulată în teza evoluției istorice inexorabile spre unitate statală: "situate de o parte și de alta a Carpaților, voievodatele, odată cu dezvoltarea societății, devin tot mai puternice și mai întinse, evoluînd spre voievodatul unic" (Daicoviciu et al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
pentru o strategie a reformelor în pași mărunți. Însă chiar și aceștia au fost deliberat împleticiți de noua elită postcomunistă, astfel că ieșirea românească din comunism s-a dovedit a fi marcată nu doar de lentoare, ci chiar tărăgănată de instinctul conservator al elitei politice. În miezul evenimentelor tulburătoare din decembrie 1989, garnitura membrilor revizioniști ai PCR, marginalizați în cadrul structurilor centrale partinice, s-au organizat în Frontul Salvării Naționale (FSN), reușind să se erijeze ca portavocea politică a revoluției. Istoriografia recentă
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
gărzi istoriografice păstrează retorica tradițională a unității chiar și în răspărul direcției oficiale stabilitate de autoritățile statale. În contrast, direcția reflexivă-europenistă cât și cea postmodernă îmbrățișează apelul la diversitate lansat de programa școlară. O atenție specială este acordată nu atât "instinctului de unitate" al românilor - după rețeta tradițională -, cât mai ales diversității etnice și culturale existente pe teritoriul românesc. Pedagogia bărnuțiană a xenofobiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea este inversată într-o celebrare a diversității: departe de a fi o
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
răutatea femeii. Aceste opinii erau adunate în adevărate florilegii în perioada medievală, bărbații le foloseau drept arme pentru subordonarea și claustrarea femeilor. Târgoveața din Bath se opune oricărei ordini, constrângeri sau autorități, atacă tradiția ce o forța să-și nege instinctele, este cu siguranță o feministă convinsă. Devine o adevărată eretică în încercarea de a-și impune punctul de vedere, știe să se apere. Pledoaria ei se îndreaptă împotriva acelor atacuri care priveau feminitatea și rolul ei ca pe ceva negativ
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
este că, în patru din povestirile rostite de ea, le apostrofează pe femeile rele și needucate, credule și insensibile, și manifestă o îngăduință vizibilă față de cele istețe, chiar dacă sunt adulterine, și ne apare mai mult decât tolerantă cu tinerii și instinctele care îi domină. Pampinea rămâne, de-a lungul întregii opere, „întruchiparea echilibrului însuși”177. „Cea cu părul bălai, întruchiparea eului liber”178, Fiammetta, spiritul ludic al Decameronului, aduce în prima povestire pe care o rostește, un nou elogiu înțelepciunii feminine
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
paterne care nu îi acceptă iubirea pentru Guiscardo, tânăr cu reale calități, dar cu o origine nedemnă, după standardele medievale. În apărarea iubirii proprii, femeia dă dovadă de dârzenie, îndrăzneală, fermitate, face o pledoarie pentru 72 împlinirea firească prin acest instinct uman ce nu ar trebui negat și drapat inutil, își cunoaște bine firea și nu înțelege duritatea unui părinte care pune mai presus de fericirea ei normele sociale. Discursul Ghismondei îi reliefează gândirea emancipată, liberă de cutume, democratizarea viziunii asupra
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
șapte femei și a trei bărbați, timp de două săptămâni, pe dealurile de lângă Florența.”231 Ciuma devine o metaforă a pasiunii care nu poate fi stăvilită, iar tinerii au știut să evite și necruțătoarea boală, dar să-și controleze și instinctele firești, omenești, cultivând o aristocrație spirituală, distinsă. O altă doamnă elevată, deși nu poate fi considerată o donna angelicata, apare în romanul boccaccesc Elegia madonnei Fiammetta (1343 1344), considerat și un minunat poem în proză 232. Fiammetta nu este aceeași
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
în „English Language Notes”, vol. 22, nr. 3, March 1985, p. 12. 281 S. H. Rigby, op. cit., p. 146. 96 extrase din Vechiul Testament, mai ales în ceea ce privește porunca rostită în cartea Genezei „Mergeți și vă înmulțiți!”282 . Pentru nevasta din Bath instinctul biologic primează cu siguranță asupra celui spiritual: „Dar una știu și bună - Cel de Sus/ Să creștem și să ne nmulțim ne-a spus./ Așa mă taie capul și pe mine!”283 Este interesant, dacă vom urmări derularea acestei lungi
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
taie capul și pe mine!”283 Este interesant, dacă vom urmări derularea acestei lungi confesiuni din Prolog, că cele cinci căsnicii ale sale nu au dat urmași, așadar sterilitatea a marcat viața femeii, atât de înclinată în satisfacerea poftelor și instinctelor personale. Mereu încearcă să se disculpe pentru dorințele ei, aducând ca argumente exemple celebre: „și Solmon ținu mai multe doamne!/ Păi unde n-am eu parte, dragă Doamne,/ Să mă înfrupt măcar pe jumătate/ Cât el cu prospături...”284 Târgoveața
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
toată această defăimare, se vede oarecum deconspirată, pentru că și ea reprezenta un model al nevestei rele ce ar fi putut figura în cartea lui Jankin, de aceea face gestul brutal al ruperii filelor. Este în această atitudine o răzbunare a instinctului împotriva științei, din nou un act malefic din partea personajului feminin: „Ci eu nu dam o frunză de curechi/ Pe-asemeni vorbe și zicale vechi”394 Incidentul, deși va avea unele urmări - femeia va primi o palmă ce-i va cauza
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
Povestirilor din Canterbury, descoperim aceeași pendulare a personajelor între tendința de a opta pentru o imagine angelică, exemplară, a idealității și a perfecțiunii morale sau de a se înscrie în sfera trăirilor celor mai umane, de a da frâu liber instinctelor, adică ceea ce am catalogat ca făcând parte din dimensiunea maleficului. Lumea medievală, așa cum reiese zugrăvită de marii artiști ai cuvântulu, care au fost Giovanni Boccaccio și Geoffrey Chaucer, este naivă și avidă de miracole 505, crede în Dumnezeu, în sfinți
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
bănui pentru a respecta tendința moralizatoare a epocii, acceptă lumea așa cum este. Conștientizează faptul că sunt neputincioase în fața neprevăzutului destin, și de aceea tânjesc imediat și chiar doresc să-și împlinească pasiunile și dorințele. Apărarea împotriva sorții și aliatul contra instinctelor este inteligența proprie. Mulți cititori au 528 Victor șlovski, op. cit., p. 66. (trad. n.) 529 Ibidem. 144 văzut în această operă o glorificare conștientizată a abilității umane.”530 Suntem de acord cu remarca potrivit căreia în opera lui Boccaccio „nu
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
a și atrage victimele feminine, păcătoșii în sutană dau dovadă și de viclenie. Un călugăr tânăr (și epitetul este important, deoarece naratorul se dovedește în fața tinereții mult mai tolerant, considerând-o o vârstă a dragostei, când totul este permis, când instinctelor de nestăvilit trebuie să li se plătească un tribut), din povestirea a patra a primei zile, păcătuiește cu o fetișcană „frumoasă și fragedă ca o floare”534 în incinta mănăstirii și este surprins de stareț, care, deși se dovedește rigorist
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
pe seama starețului care săvârșise minunea. Ignoranță, infantilism, de unde vine și puterea de manipulare pe care o pot exercita cei vicleni. Masca este mereu înșelătoare, iar aparențele duc de fiecare dată în eroare. Uneori chiar gradele de rudenie sunt eludate, deoarece instinctul devine mai puternic decât rațiunea (VII. 3): călugărul Rinaldo, „băiat frumos și de neam bun”545 (din nou atribute pe care nu le găsim proprii vocației monahale), se îndrăgostește de madonna Agnese, „o frumusețe de femeie, nevasta unui bogătaș”546
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]