7,855 matches
-
acesteia, adoptate, spre transparența și precizarea cunoașterii și înțelegerii, de către studiile generale de istorie a ideilor, europene și extra-europene. Dar ele conțin și limita până la care a putut ajunge Wikander. La Wikander: „În remarcabila sa lucrare despre mitologiile memoriei și uitării, profesorul Eliade subliniază faptul că în Grecia există două evaluări ale memoriei. În primul rând, aceea care se referă la evenimentele primordiale (cosmogonie, teogonie, genealogie) și, în al doilea rând, memoria vieții, adică a evenimentelor istorice și personale. Iar el
Întotdeauna Orientul. Corespondența Mircea Eliade – Stig Wikander (1948-1977) by Mircea Eliade, Stig Wikander () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2332_a_3657]
-
teogonie, genealogie) și, în al doilea rând, memoria vieții, adică a evenimentelor istorice și personale. Iar el adaugă: «Doar evenimentele care au avut loc în trecutul fabulos merită a fi cunoscute»”5. La Eliade însă: „Dar «mitologia memoriei și a uitării» se modifică îmbogățindu-se cu o semnificație eshatologică, atunci când se precizează o doctrină a transmigrațiunii. Importantă nu mai este cunoașterea trecutului primordial, ci seria de vieți personale anterioare”1. „În India ca și în Persia nu avem de-a face
Întotdeauna Orientul. Corespondența Mircea Eliade – Stig Wikander (1948-1977) by Mircea Eliade, Stig Wikander () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2332_a_3657]
-
Ethnographica, s-a rătăcit. Prin urmare, trebuie căutat la poșta din Paris. Adresa a fost corectă, cu excepția faptului că scrisesem „11, rue Duchesme”, iar volumul a fost trimis înainte de Crăciun, ceea ce explică poate că poșta franceză l-a lăsat în uitare. Am primit o copie „oficială” a unei alte cărți care are să vă ofere poate câte ceva de interes și vă trimit această carte la Ascona - compensație pentru cartea pierdută. Cu ocazia întâlnirii de la Paris, am discutat cu prea puțin profit raportul
Întotdeauna Orientul. Corespondența Mircea Eliade – Stig Wikander (1948-1977) by Mircea Eliade, Stig Wikander () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2332_a_3657]
-
va ieși din "Închisoarea noastră cea de toate zilele" și va păși "direct în libertate"? (Convorbiri literare, nr. 10, octombrie, 1997) O CARTE NEAGRĂ A LITERATURII Cum afirma d-na Monica Lovinescu, într-un interviu din "22" (nr. 12/1998): "Uitarea stă la temelia tuturor bolilor tranziției" și, în continuare: "Uităm-iertăm. De fapt, nu putem ierta ceea ce am uitat... De altminteri, tocmai pentru că uităm fără condiții, nici nu ni se cere iertare". Tot în acest dialog se remarcă: "memoriile și mărturiile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
aberantă repetare, difuzate în mass-media zi de zi, ceas de ceas, de "sacerdoții" noii religii, nu au provocat, nu au indus în rîndul "enoriașilor" fervoarea, ci greața și plictisul. Dacă această maculatură imundă e normal că va intra în noaptea uitării, rămîne în urmă "compromiterea imaginii scriitorului" față de cititorii săi. Cum semnalează Eugen Negrici, în Scurtul istoric al propagandei prin poezie (Cursul scurt!), de la finele culegerii sale: "Așa cum, pentru a fi stăpînit și slugărit în voie, țăranului i s-a luat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
Stere (1956), Nicolae Iorga (1957) etc. Pe toți cei evocați, Pamfil Șeicaru i-a cunoscut îndeaproape, a fost cu ei, mai mult sau mai puțin, prieten, evocările sînt pline de amănunte și fapte care altfel ar fi căzut în noaptea uitării, pierdute pentru totdeauna. Între cele mai reușite portrete, pline de admirație, nostalgie, colorat afectiv, dar nu lipsit de exactitate psihologică și caracterială, este al lui Nicolae Iorga, căruia i-a fost apropiat. Merită redată o scurtă întîmplare care îl definește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
în tot acest nesfîrșit exil, Virgil Ierunca nu și-a pierdut, ca mulți alții, nici o clipă credința că va veni ziua sfîrșitului, cînd comunismul se va prăbuși. Criticul din volumul Subiect și predicat (1993) a urmărit cu obstinație să umilească uitarea, memoria fiind mereu sub spectrul obnubilării, în inconștientul colectiv, acesta fiind mereu dispus, ajutat și de cei interesați, a trece în umbră toate atrocitățile cărora le-au căzut victime atîția din cei care și-au păstrat demnitatea. Autorul se vrea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
ecou, nimeni n-a fost judecat și condamnat și e greu de crezut că vom asista în următorii ani la o astfel de, să recunoaștem, incredibilă întîmplare. Reîntors în Occident, după eșecul demersurilor sale, Vladimir Bukovski, remarcînd în Rusia o "uitare net freudiană, asociată cu pierderea conștiinței morale", constată cu amărăciune: "Viața în Rusia pare să plece din nou de la zero, fără regrete, nici remușcări, fără cel mai mic efort de a regîndi experiența suferită. Dacă vinovații nici nu simt nevoia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
morți decît nazismul, a zdrobit mai profund sufletele și spiritele decît nazismul, a distrus mai fundamental societatea decît nazismul, a ruinat viața a zeci, sute de milioane de persoane (...). Și imediat s-a luat hotărîrea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvînt, nazismul apare azi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se consideră responsabil". Cum singură recunoaște, Monica Lovinescu nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
nazismul apare azi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se consideră responsabil". Cum singură recunoaște, Monica Lovinescu nu-i dotată pentru uitare. Ca o Casandră ne cheamă la neuitare, la implicare, la aflarea adevărului, pentru a nu repeta Răul prin care am trecut. Îndemnîndu-ne a nu ne pierde memoria, prin Diagonalele sale, marea conștiință civică care este Monica Lovinescu pledează pentru urgența
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
tras la răspundere pentru faptele sale abominabile.) Experimentul de la Pitești se va răspîndi și în alte închisori din România, pentru a se stinge, la ordinul stăpînirii, în august 1952. Două au fost motivele, în opinia lui Virgil Ierunca, pentru care uitarea și tăcerea au cuprins aceste incredibile fapte: "Mai întîi, cenzura oficială a funcționat cu atît mai drastic, cu cît procesul cu țapi ispășitori înscenat de comuniști n-a putut să fie destul de bine pus la punct spre a se desfășura
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
busolă care nu greșește niciodată: învățătura marxist-leninistă. Partidul ne-a făcut stăpînii unei metode științifice de creație: metoda realismului socialist. Partidul ne-a învățat încă din anii ilegalității să iubim, să prețuim comoara literaturii sovietice. Partidul a scos de sub colbul uitării tezaurul literaturii noastre clasice". Se alătură lui Zaharia Stancu și se declară la rîndu-i vîndut comunismului și nu doar el, ci toți: Dacă a-ți iubi cu o patimă sfîntă patria, dacă a avea încredere în destinul istoric al proletariatului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
nu pieirea lui. Greu, dacă nu imposibil, este pentru noi a ierta, a ne ierta pe noi și între noi. Una după alta sînt tălmăcite treptele iertării. "Greșiților noștri le iertăm greu, sau dacă iertăm, nu uităm. (Și iertare fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinți). Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. (Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
numai omul realizează că timpul este trinar. Omul da; Românul ba" (Tărîmul Gheenei a apărut în 1993). Și, peste o pagină, Paul Goma subliniază un adevăr care, la scară națională, se încearcă a fi obscurizat, denaturat, desconsiderat, marginalizat pînă la uitare de către cei interesați, mai exact foștii călăi și cei care i-au instrumentat: "Închisoarea comunistă a fost o Gheenă; un Infern; O Casă a Morților iar printre cei care au vărsat sudoare și lacrimi și sînge și pișat, acolo au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
autorul Pavilionului canceroșilor seamănă întocmai celei din România de astăzi, și va fi cumplit să trăim într-o astfel de Țară! Tot mai slab se aude glasul victimelor comunismului, ca un ecou tot mai îndepărtat, ca dintr-un hău al uitării, asiduu cultivat de cei interesați. Valurile Lethei par a acoperi urechile și ochii celor care prin lege sînt chemați să îndrepte și condamne fărădelegea, crimele fără de sfîrșit ale comunismului. Așa cum crimele nazismului n-au fost niciodată, nicăieri prescrise, nici cele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
formidabila sete de libertate a învins sentimentul apăsător iscat de o asemenea nemaitrăită singurătate, atunci ne-am mîntuit de frică. O miraculoasă solidaritate a luat locul ezitărilor, apatiei și lașității. Disperarea s-a metamorfozat în curaj, curaj dus pînă la uitarea de sine, atunci am devenit temerari: noi sîntem poporul, scandau demonstranții, un slogan în aparență banal, dar încărcat cu o adîncă semnificație, pentru că el exprima momentul trezirii unei conștiințe colective dintr-o fără de sfîrșit letargie. Atunci am redevenit oameni întregi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
nu avea neapărat nevoie de șerpăria de la Jilava. Poetul izbutea să facă versuri în marș, în pas alergător sau în poziție de drepți, la cărat de cărămizi, la curățatul semințelor de sorg, în timp ce mînca, în timp ce dormea. Ca să salveze opera de la uitare, inventase o formă fixă de poezie, decastihul, cu numai două rime; ajungea să-și amintească un singur vers pentru a reconstitui întregul. Așa se face că își cususe pe pînză, în căptușeala unui pieptar, primul vers versul-cheie al cîtorva sute
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
nu îți găsești un loc în toată nebunia. Nimeni nu i-a spus despre cimitirele pline de anonimi, pe lângă care trecea acum zilnic, unde nu se lasă o floare măcar și nu se aprinde o lumină pentru bez- meticii sortiți uitării, nebunii frumoși care cândva au fost și ei plini de patimă, au iubit viața și au crezut că pot schimba lumea cu dragostea lor, însă drumurile realității au fost mai bine pietruite decât cele ale basmelor. Nimeni nu i-a
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
trebuit și poan- tele lui se auzeau și la celelalte mese. Mulți îl și recunoscuseră după moacă pe „cel mic și-al dracului“, cum i se spunea. Adevărul e că figura lui cu greu putea trece neobservată, d- apoi dată uitării. Era un tip scund, fragil, pipernicit, dar mereu îmbrăcat bine, cu hainele croite special pentru trupul său mărunțel, mereu cu o cămașă impecabil de albă și apretată, nelipsindu-i, desigur, celebra pălărie Borsalino, pe care ba o dădea jos, ba o
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
pe toți. — Haideți, distinși domni, doamne și domnișoare... Cum să se nască artiști noi dacă nu sunteți îngăduitori cu ei ? Cine știe, poate într-o zi domnișorul mă va prezenta pe mine, ajungând atât de celebru, că voi fi dat uitării. Râsete și aplauze. — Poate că da ! țipă Pribeagu, după ce sala se potolește. — În această seară, doamnelor, domnișoarelor și domni- lor, orchestra Ion Vasilescu și tânărul domn, nimeni altul decât Vasileee Cristian ! strigă Ion Vasilescu, urmat de un ropot de aplauze
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
în pauză, văzuse și un marfar. Un nenorocit de marfar, care l-a dat peste cap mai rău decât și-ar fi imaginat. Un marfar cu vagoane verzi, precum cel din amintirile lui, pe care nu le-a putut da uitării, oricât a sperat asta. Oricât a refuzat să mai învie acele zile vreodată și chiar a încercat să nege că s-ar fi întâmplat. Degeaba. Și unul dintre vagoane avea ușile imense de metal larg deschise, fiind pregătit să fie
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
după un om pe care n-ai să-l mai revezi niciodată ? Oamenii mor, domnișorule Cristian, dar viața merge înainte. Și nu oricum, ci numai după cum o modelăm noi, cu existențele noastre mărunte, dar extraordinare. Sigur că vom fi dați uitării, sigur că din noi nu va rămâne decât o cruce, dar fiecare cruce la care ne uităm înapoi a făcut ca această aventură de a trăi să fie mai bună, mai minunată. Imaginează-ți doar cât de goale ar fi
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
și numai Dumnezeu știe cât sânge va curge degeaba și cum lumea se va schimba după câștigătorii lui, care vor mutila istoria, venerând eroii unei singure părți, lăsând învinșii, ca de obicei, oricât de bravi și mari, să fie sortiți uitării. Te-ai stins poate la timp, înainte de începutul sfârșitului nostru, al visătorilor care au încercat să despoaie lumea de prejudecăți și ură, învăluind-o în singurul lucru care a contat pentru noi vreodată : dragostea. Iubirea care a arătat lumii că
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
bucățică cu bucățică, se vor înfrupta din tot ce ți-a rămas mai bun, ca niște hiene, dragul meu Cristian. — Și dacă n-o fac ? Ce se va alege de mine ? Ce-o să ajung ? Un fricos care să fie dat uitării ? O tânără speranță care s-a retras prea devreme ? Atâta timp cât inima-mi spune că încă mai pot dărui lumii bucurie, sunt obligat să merg mai departe. — Ai o inimă prea mare pentru un simplu om, Cristiane, ascultă-mă și ține
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
țigară, amestecate cu cântece în franceză, italiană sau chiar și în germană, de parcă deodată te-ai fi teleportat la Paris, Milano sau Berlin. Aprinde o țigare, Și-n fumul care zboară-n nori albaștri ca un vis, Cufundă-te-n uitare Și lasă gândului cărare de abis. În fumul de țigare Durerilor găsește tainicul liman Găsește-o nouă zare Și dorului alean În fumul de țigare, Ce se pierde în van. Iar Cristi pufăia dintr-o țigară lungă și dansa în jurul
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]