7,211 matches
-
puțin (în grădina lui Dumnezeu, bunăoară). Avînd posibilitatea de a actualiza virtualitatea răului (a minciunii) protopărinții nu au stat prea mult pe gînduri. Acțiunea lor s-a desfășurat sub semnul cîtorva alternative ale legii fundamentale deja enunțate, respectiv al legii șoaptei ("Oamenii vor crede orice, dacă le-o șoptești la ureche"), al legii progresului ("Omul nu progresează decît atunci cînd știe că nu poate să facă ce vrea"), al legii libertății (" Cînd crezi că ești liber cu adevărat, înseamnă că nu
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
alte cuvinte, existența noastră omenească oscilează fundamental între rău și minciună, pe de o parte, între bine și adevăr, pe de altă parte. Dacă plasarea în cea dintîi ipostază este "genetică", fiind moștenită de la protopărinții care au plecat urechea la șoapta lui Satan, cea din urmă este rezultatul actului spiritual deliberat, de alegere liberă, în consens cu harul cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni. De data aceasta, adevărul se ascunde în binele libertății de alegere. Putem constata că relația
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
ascuțit/ acut vs. sunet jos/ profund/ grav) este asociată, în cazul vocativelor, al imperativelor, al interjecțiilor, cu intonația; durata poate fi valorificată în realizarea expresivă a superlativului absolut (frumoos = foarte frumos); intensitatea reflectă, în principiu, adaptarea la context (vorbim în șoaptă pentru a nu deranja pe cineva; vorbim tare pentru a fi auziți de la o distanță mai mare); timbrul diferențiază locutorii după gen, vârstă, starea sănătății etc. Fonemul 7 este o unitate abstractă, existentă în sistemul limbii, unitate concretizată în vorbire
by ANGELICA HOBJILĂ [Corola-publishinghouse/Science/978_a_2486]
-
fără piedici, iată drumul întortocheat, plin de renunțări și revelații, pe care ni-l propune scriitorul afgano-francez. Syngué sabour este piatra răbdării răsturnată, acea piatră fabuloasă pe care, potrivit legendei persane, o așezi în fața ta pentru a-i spune în șoaptă toate secretele, toate durerile tale, zi de zi, seară de seară... pînă ce explodează. În vreme ce războiul face ravagii la Kabul, o tînără femeie își veghează soțul, erou de război, cufundat în comă, incon știent de săptămîni și luni întregi. Ea
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
întins pășea. Dar altele-adăpate trăgea în bătătură, În gemete de mumă vițeii lor striga! Vibra al serii aer de tauri grea murmură; Zglobii sărind vițeii la uger alerga. S-astîmpără ăst zgomot, și-a laptelui fântână Începe să s-auză ca șoaptă în susur, Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur. Tot ce e convențional în poezia clasică a înserării, așa de comună în sec. XVIII, devine aci grandios sălbatic, cu priveliști agreste în pastă grea
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
tot mai trăiești- Unde ești?... Unde ești? Bravul "oficer" N. Schelitti (1837-1872) nu era mai talentat, și erotica între "un steloi" și o "steluță" e rizibilă: Am surprins eu într-o noapte O steluță ș-un steloi, După multe dulce șoapte, Sărutîndu-se-amîndoi. MATILDA CUGLER Poezia Matildei Cugler (1852-1931) e la modul cuviincios al liricii pentru albumuri de pensioane, cu situații de convenție, cu o certă legănare visătoare cîteodată: Ai plâns și tu odată? Eu zău, nu pot să cred! Ah! lacrămi
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
-n urcare este greu ca să mai poată Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut - Clar azur și soare de-aur este inima mea toată. Apropierea morții îi dă extaze, cu sentimentul confuziei între viață și neființă: Sub a soarelui lumină Șoapte umblă prin grădină, Fluturi zboară sub cais, Bătrânețea e un vis. Ca Horațiu, Macedonski își face testamentul, atribuind poeziilor lui trăinicia nestematelor: Sfidând a dușmăniei pornire omenească, Și stând într-o lumină mereu mai strălucită, Să piară n-au vreodată
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
originale. Lenore de Bürger e oferită într-o interpretare magistrală: Auzi... deodată, trap, trap, trap, Copite bat afară. Un călăreț s-oprește-n drum Și urcă-ncet pe scară... Lin sună micul clopoțel - Cling-cling-cling, fără veste... Și de la ușă, lin detot, Vin șoaptele aceste. OCTAVIAN GOGA Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia rășinăreanului Octavian Goga (1881-1938). Poetul înalță "cîntarea pătimirii noastre" și cade în genunchi în fața lui Dumnezeu. Ideea politică e absorbită într-un text obscur de oracol cutremurător: Din
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
peste palidul anacreontic rural G. Tutoveanu, se cade să ne oprim la Corneliu Moldovanu, autor de versuri sacerdotale, de o indiscutabilă puritate de timbru și într-o limbă relativ incoloră dar cu o ușoară aromă biblică, care cântă după Anghel "șoapta miresmelor dulci ca și mierea" a florilor și izbutește mai ales când se coboară la intimități: O, Medy, ochii tăi aș vrea să-i cânt Și părul tău ce-și flutură în vânt Risipa de beteală aurie,- Și gura, și
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Gide. Mihail Celarianu e și poet remarcabil, la modul prelung elegiac al lui Shelley, în care cântă uimirea în fața universului, a pădurilor bunăoară: Pădurile, pădurile-nnegrite Cu duhuri la tot pasul de-ntuneric, Ce murmură cu freamăt negrăit, Eu știu, în șoapta lor nemuritoare Ce taină uriașă-a-ncremenit. Într-alte poezii mai recente face elogiul florilor, mallarmeizînd în linia Macedonski-Anghel. ANTON HOLBAN Anton Holban era și el în căutare de "experiențe tragice", preocupat de a nu "trișa". Problema capitală i se părea aceea
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
și mici povestiri publică destul de consecvent, mai ales în primul an, D. Teleor (Scrisoare din București, Amintiri) și Mircea C. Demetriade (Glasul, Metempsihoza și un fel de texte de promovare turistică într-o izbutită haină literară, De la Călimănești, De la Govora, Șoaptele muntelui). Se mai reproduc pagini din volumul lui Ion Ghica Scrisori către V. Alecsandri, recent apărut, legenda populară Ion Istețul și povestea Popa care știa prea multă carte, comunicate de V.A. Urechia, precum și o lungă narațiune ce evocă episoade
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290349_a_291678]
-
întâmplat odată ca un guardian, în aceeași zi în care predicase poporului, să se oprească după un prânz și să glumească cu un călugăr în fața unui laic. În acea zi, mâncaseră împreună cu frații iar acel laic i-a spus în șoaptă unui frate, ce era secretarul său, că acest mod de a vorbi nu este demn de un superior și de un predicator. Chiar guardianul respectiv mi-a spus că ar fi preferat să fie străpuns cu lancea între coaste, decât
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
cu lexic dur, laitmotive fiind „groapa”, „dricul”, „viermii”, „ploșnițele”, iar în registrul moral, „paranoia”, „ratarea”, „eternul exilat”, „culmile și prăbușirea”. Dacă autorul izbutește mai puțin în factura titaniană a unui Arghezi blasfemiator, trubadurul din el cere să fie recitit în șoaptă; lângă ibricul de aramă care bolborosește basme bătrâne și amărui, cana de cafea „fumegă domoală”: „O sorb și gându-mi pleacă și-ncepe să colinde./ Aprind înc-o țigară și fumeg lângă ea./ Și-o beau pe îndelete, să țină cât
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286120_a_287449]
-
ei mari, „martiri ai vitejiei”, de la Traian la Minai; vine, din nou, tema autorului (interpretarea simbolurilor): „O ziduri! rămășiță din slava strămoșească! O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu Biruința să zboare p-oștirea românească, În muta voastră șoaptă cîte-mi vorbiți acu.” Într-o lamentație obosită, cu slabe mijloace figurative. Comparația poeziei cu glasul preacobitor al cucuvăii, vestala acestor ziduri mucede, nu este deloc nouă. Poemul se Încheie, Într-o notă mai energică, cu vestirea zorilor. De remarcat că
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
stilul celui, mai fidel lamartinism, scîrbit de zgomotul cetății. Vrea liniștea, singurătatea naturii. Evaziune cunoscută: „Scîrbit peste măsură De zgomotul cetății Eu caut În natură Un loc făr’de murmură Supus singurătății.” Acest loc este schitul cu tăcerea mormintelor și șoapta rîului apropiat. Aici petrece poetul acele, „dulci (...) ceasuri de extaz și gîndire”, aici ideile sînt „drepte și Înalte”, la sunetul clopotului „credința se deșteaptă În omul rătăcit”. Dumnezeu Însuși, marele simbol al justiției, este de față („Dumnezeu ce de față
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Rădulescu erau, cu predilecție, poeți ai Înserării. Grigore Alexandrescu este, mai ales, un poet al nocturnului. Căderea Întunericului este la el momentul cel mai prielnic pentru reverie. Atunci: „...negura deasă lumina-ntunecează; Fantome d-altă lume șoptesc, mă Încunjor; În fiecare șoaptă o muncă Înviază În ochii-mi se confundă trecut și viitor...” Începutul nopții este, așadar, Începutul unei fertile confuzii: Între trecut și viitor, Între lumea reală și lumea ce nu se vede. Este momentul unei revelații: semnele „altei lumi” ies
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se Îngînă-armonios. Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare, Se-ndrăgesc În părechere pe sîn alb de lăcrimioare, Și, ca roi de petre scumpe, gîndăceii smălțuiți Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți. O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică. Ascultați!... stejarul mare grăiește cu iarba mică, Vulturul cu ciocîrlia, soarele cu albul nor, Fluturul cu plînta, rîul cu limpidele izvor. Și stejarul zice ierbei: «Mult ești vie și gingașă!ă Fluturașul zice floarei: «Mult ești
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
adresează modestei ierbi: „mult ești vie și gingașă”, vulturul - simbolul orgoliului și al cruzimii - vorbește cu ciocîrlia, soarele se Înțelege cu norul, fluturul cu „plînta” etc. Este spațiul corespondențelor tainice și În el se folosește ca mijloc de comunicare limbajul șoaptei. Totul se Îngînă, regnurile comunică, speciile participă la un mare concert. Lunca este o figură a beatitudinii și, „prin o magică plăcere de parfum și de cîntare”, ea acționează ca un drog asupra simțurilor: produce uitarea, căderea Într-o beție
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile raiului pămîntesc. Ele Întrețin buna dispoziție a sufletului, Întineresc spiritul, stimulează reveria. O reverie, trebuie să spunem, molatică, dezmierdătoare. O reverie a măsurii și a firescului. Limbajul ei este repet, șoapta, expresia ei este nuanța, idealul ei este solidaritatea. Fiecare oaspete din poiana tăinuită are rostul, justificarea lui. Arghezi, reluînd acest lirism al miniaturalului, Îi va da o dimensiune cosmică. Lucrurile neînsemnate au În poemele lui o „țandară de lumină” care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rebele, În teritoriul ei nu există goluri, rupturi care să primejduiască sensul acestei comuniuni și plenitudini. Lunca este și un spațiu erotic. Eminescu cheamă femeia În mijlocul codrului, Alecsandri o invită (vom arăta mai tirziu) În luncă la o partidă de șoapte, de cîntece Îngînate și de bocete line. În interiorul luncii se află și balta. Romanticii cîntă mai ales lacul solitar. Balta lui Alecsandri clocotește de viață. Dimineața, ea așteaptă ca pe un mire luminos „voiosul soare”. Din ochiuri de apă se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
amoroase) este acum favorabilă. Motoarele retoricii se pun În mișcare: dulcea taină a umbrelor, lumina mîngîioasă a făcliei de pe cer, glasul de Îngeri, sfinte armonii, plăceri Încîntătoare etc. O agresiune, o irepresibilă ofensivă a suavității. Leagănul acestei divine muzici de șoapte este, Încă o dată, cîmpia: „Frumoasă e cîmpia cu dulcea-i liniștire Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire, Pentru acel ce caută un trai neînsemnat! Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat, Și dulce este viața ce curge lin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nerăbdătoare afecțiune și lecuiește un spirit iritat de larma și fățăriile lumii. Din acest spațiu dulce, lainic, ocrotitor au dispărut Însă obiectele materiale. Căldura tandreții le-a transformat În energii volatile. Universul alecsandrian este constituit la ceasul plăcut numai din șoapte și văpăi line... * Așadar: Alecsandri nu iubește un singur peisaj. Nu mizează pe un singur tablou. Muntele, lacul, marea, valea, lunca, plaiul, cîmpia intră, ca forme sensibile de acceptare sau refuz, În peisajul său. Criticul tematist care vrea să descopere
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu mîndrul soare. Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe fața lumii și din treacăt o sărută. Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde, Ce-n curînd sub raza caldă se usucă și se perde.” (VÎnătorul) Șoapta nopții se aude suspinînd Încetișor; Arborii prin Întuneric dau un freamăt sunător, Și deodată Aurora se ivește radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.” (Puntea) Imaginile nu sînt prea variate: dimineața este o trezire veselă a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin stele și flori. Și-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluțelor albe...” Nu e vorba, propriu-zis, de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Discursul fantastic ascunde (În Strigoiul cel puțin) și un discurs patriotic, cu o mică notă profetică. În Grui SÎnger aflăm descrierea orei de mister și de groază, cu mijloacele lirice ale epocii: „E ora de mistere, de groază și de șoapte CÎnd trec fiori În aer și demoni roși În noapte; CÎnd umbra trădătoare așează pe sub maluri, Prin unghiurile casei, prin guri de văi, pe dealuri, Prin codri, prin ruine de veche monăstire, Pe naltele clopotniți, prin negre cimitire Fantasme tupilate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]