KorAP: Find »[drukola/base=geniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...284 285 286 ...464 >

11,589 matches

Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863

o epopee lirică a întregii poezii naționale, de la Dosoftei și Bolintineanu până la Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu. În atare perspectivă, Levantul transcende chiar capcanele neoavangardei și ridică parodicul la condiția lui pură, cu o invenție verbală uluitoare, în consonanță cu geniul limbii române. Dar tocmai fidelitatea față de canonul postmodernist, care elimină din artă dimensiunea profunzimii, exersându-se exclusiv ca invenție verbală (dincolo de care tronează nimicul), face din Levantul o operă intraductibilă, într-un context cu mult mai acut decât sunt "intraductibili

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
umbră a ideilor, pe când " Tot dinamismul sau mișcarea creației spre îndumnezeire își are cauza în dinamismul lucrărilor dumnezeiești, care urmăresc conducerea creațiunii spre îndumnezeire"16. Exegetul său polonez (punctul de vedere al unui occidental mi se pare relevant) vede aici geniul Părintelui Stăniloae, care a evitat cu strălucire atât tentațiile deismului catolic, cât și pe ale panteismului, de care nu au scăpat, la un moment dat, nici Blaga și nici teologii răsăriteni ruși. După opinia mea accentuează Maciej Bielawski, această sinteză

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
am mai atras atenția, pe omul creștin un bicisnic, lipsit de dinamism, de voința de putere, moleșit în milă. Părintele Stăniloae, dimpotrivă, accentuează dinamismul energiilor divine lucrătoare în om, căci omul este ființă dialogică, nu monologică, așa cum apare supraomul, un geniu izolat în singularitatea lui superbă, imagine la care, altminteri, postmodernii s-au văzut nevoiți să renunțe. Omul este ființa aruncată în timp. Aceasta-i condiția lui de la păcat încoace. Temporalitatea este dimensiunea esențială a condiției umane. Ca ființă dialogică, însă

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
poate realiza o unitate în sine însuși, o armonie cu toți și cu Dumnezeu. De aceea, omul poate fi numit <<lumea mare>> (macrocosm), pentru că le poate cuprinde și stăpâni spiritual pe toate"55. Se vădește din nou "eminescianismul" Părintelui Stăniloae. Geniul lui Eminescu a putut să cuprindă dubla față a antropocentrismului: cea luciferică, individualistă, golită de sacru, a "muștelor de-o zi", care se cred minunate, și cea kenotică a bătrânului dascăl din aceeași Scrisoare I, geniul micșorat prin aspectul său

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
nou "eminescianismul" Părintelui Stăniloae. Geniul lui Eminescu a putut să cuprindă dubla față a antropocentrismului: cea luciferică, individualistă, golită de sacru, a "muștelor de-o zi", care se cred minunate, și cea kenotică a bătrânului dascăl din aceeași Scrisoare I, geniul micșorat prin aspectul său fizic, dar uriaș prin puterea gândului, în stare să cuprindă întregul dinamism al macrocosmului fizic. Ca și Părintele Stăniloae, Eminescu este uimit cât geniu, câtă putere-s, într-o mână de pământ, străbătută de lumina divină

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
cred minunate, și cea kenotică a bătrânului dascăl din aceeași Scrisoare I, geniul micșorat prin aspectul său fizic, dar uriaș prin puterea gândului, în stare să cuprindă întregul dinamism al macrocosmului fizic. Ca și Părintele Stăniloae, Eminescu este uimit cât geniu, câtă putere-s, într-o mână de pământ, străbătută de lumina divină. Antropocentrismul Părintelui Stăniloae e sintetizat astfel: Unitatea în sine și relația cu toate îl face pe om apt de a fi adevăratul centru dat al lumii, dar și

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
cum își imaginează unii. Ea a început cu prima venire a lui Hristos și se va desăvârși cu a doua venire, când spațiul și timpul vor fi depășite fără a dispărea. Aceasta e comuniunea deplină, armonia văzută și auzită de geniul lui Eminescu. Deși el a avut puternice îndoieli cu privire la putința mântuirii omului. În antropocentrismul său, Părintele Stăniloae n-a căzut nici în cursa spiritului schizoid european, alimentat chiar de unele tradiții teologice. El a refuzat să scindeze ființa umană în

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
fost private, locale sau tribale. Sacrificiul iisusiac a fost menit să curme toate sacrificiile reale, spre a fi înlocuite cu sacrificiul ritualic creștin, căci acesta a întrecut orice formă de sacrificiu uman, producând cea mai radicală schimbare în istoria omului. Geniul lui Eminescu a înțeles exact adâncurile sacrificiului hristic, în deplină consonanță cu "descoperirea" lui Girard: Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
trebuie ucisă cu arma râsului. La fel avangarda, în măsura în care a devenit o "tradiție". De aceea, observă cu subtilitate, Vattimo, moartea artei este mereu anunțată și mereu amânată, manifestându-se doar ca amurg. Moare, în primul rând, opera exemplară, cea a geniului, care pretindea că pune în pagină adevărul; moare estetica, doldora de concepte emfatice, izvorâte din defuncta metafizică. Desigur, cade dictonul lui Longos ars longa, vita brevis, căci arta nu mai poate fi perenă, ci e perisabilă și provizorie, ca orice

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
istorie și în artă, cum intuițiile lui se întâlnesc cu ale lui Nietzsche și se despart, în același timp. Arsenalul de imagini eminesciene coincide, în bună măsură, cu al lui Nietzsche. Lumea ca teatru li se dezvăluie deopotrivă celor două genii contemporane. Și Eminescu e de acord că lumea e o succesiune rotatorie de măști, fie ele râzânde sau plângânde, purtate de actori care intră și ies din scenă, manevrați de un regizor necunoscut. Pentru Nietzsche, această necurmată rotire și reluare

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
decât scheletul, care-n opera de artă nici nu se vede; deși palidele figuri ale unor tragedieni își arată mai mult oasele și dinții decât formele frumoase. La unii predomină una, la alții alta; unirea amândurora e perfecțiunea, purtătoarea lor, geniul". După Eminescu, așadar, arta nu este diseminare, deși pare diseminare. În ea continuă să se ascundă sămânța roditoare, care așteaptă să rodească de îndată ce atinge pământul în stare s-o primească, în acest caz fiind receptorul de artă. Un text de

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
a dispărut complet. Pe de altă parte, identificarea cu diverse și numeroase euri, aparent străine propriei identități, constituie un spor de arheitate. Eminescu spunea, urmând ideea identității numerice din budism, că într-un om se ascund nenumărați oameni, pe care geniul îi descoperă cu forța iluminării lăuntrice. Cam în aceeași vreme, Rimbaud vorbea de heterogenia eului, iar, mai târziu, ca să dau un exemplu celebru, Pessoa și-a descoperit peste 70 de heteronimi creatori. Dar aceasta e o întărire, iar nu o

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
uneia dintre ele. Decizia sa, sugerată încă din titlul lucrării, e de a paria pe secundar. Din această clipă, el alunecă din filosofie în ideologie, deși continuă să rămână într-o bună speculație erudită, vecină cu filosofia. La gânditorii de geniu, precum Eminescu sau Lupașcu, o asemenea cădere nu e posibilă, fiindcă antitetica însăși s-ar prăbuși. Demersul lui Nemoianu rămâne interesant prin miza finală, pariul secundarului. Îl vom urmări pornind de la actul hermeneutic în jurul romanului Doctor Faustus de Thomas Mann

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
nimic altceva decât un om care și-a pierdut tocmai acele calități care le permit celorlalți oameni să-l trateze ca pe un semen al lor"157. Interesant că enunțarea problemei cosmopolitismului coincide aproape textual cu părerea lui Eminescu din Geniu pustiu și din publicistică, încât poetul nostru ajungea la concluzia că a fi cosmopolit este o imposibilitate, întrucât nimeni nu este "cetățean al lumii", ci, fatalmente, trăitor într-un anume mediu lingvistic și politic național. Și încă o ironie universală

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
ideologică, iar nu proiect divin. Europa, ca operă a energiilor divine, există deja. Ea e splendida operă a creștinismului și a diversităților ei etnice și culturale. Despre modelul cultural european a scris pagini fundamentale Constantin Noica 161. Piatra unghiulară a geniului european s-a pus la Niceea, în anul 325, când s-a produs ruptura definitivă de antichitate, prin consacrarea Sfintei Treimi: "Cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
lepăda de metaforă echivalează cu o stranie împietrire în metaforă. De aici și scepticismul, pragmatic, al unui Rorty, pe urmele lui Wittgenstein, în formele artei cuvântului. Oare kitsch-ul adorat de postmoderni ce-i dacă nu încremenire în formă? Aici, geniul lui Eminescu vine să răstoarne o paradigmă poetică trecută intactă în simulacrele postmoderniste prefigurate deja de epigoni. Și el o face deconstruind, simultan, conceptul tradițional de frumos, deconstruire începută de Baudelaire prin rău interpretata "estetică a urâtului" (urâtul nu-i

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
este o eroare să-l asimilezi postmodernismului, când, în realitate, Heidegger va cunoaște o nouă aventură în perspectiva transmodernității. Dar să vedem soluția neopragmatismului rortyian în materie de spiritualitate europeană și occidentală. După Rorty, Charles Dickens ar întruchipa, cu adevărat, geniul Occidentului, nu Heidegger, cum s-au lăsat amăgiți postmoderniștii. Heidegger pariase rău pe tehnologia Occidentului, or, salvarea e în "speranța în libertate și egalitate" încarnate de Dickens. El preia o analiză a lui Milan Kundera, cel care a arătat că

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
scriitori împotriva specificului național, deoarece acesta devenea vulnerabil prin grandomania lui Nicolae Ceaușescu, în pornirea lui de a se înscrie într-o tradiție domnitoare națională, de la Burebista și Decebal până la Ștefan cel Mare și Alexandru Ioan Cuza. Astfel, nenorocita sintagmă "geniul Carpaților" a putut strivi adevăratul geniu al națiunii. Paradoxul ceaușist a fost acest hibrid monstruos între comunism și pseudonaționalism, numit și național-comunism, care a făcut din România cea mai slabă țară din "lagărul socialist", de îndată ce s-a ieșit din sistem

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
devenea vulnerabil prin grandomania lui Nicolae Ceaușescu, în pornirea lui de a se înscrie într-o tradiție domnitoare națională, de la Burebista și Decebal până la Ștefan cel Mare și Alexandru Ioan Cuza. Astfel, nenorocita sintagmă "geniul Carpaților" a putut strivi adevăratul geniu al națiunii. Paradoxul ceaușist a fost acest hibrid monstruos între comunism și pseudonaționalism, numit și național-comunism, care a făcut din România cea mai slabă țară din "lagărul socialist", de îndată ce s-a ieșit din sistem. Sciziunea ideologică dintre "naționaliști" și "internaționaliști

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
lui asupra postmodernismului optzecist nu lasă loc de dubii. Goma afirmă răspicat că "avangardismul de refugiu" al postmoderniștilor români nu are nimic a face cu "rezistența". În inclementele sale jurnale, în publicistica lui incendiară, de forță eminesciană, chiar dacă nu are geniul ei artistic, Goma spune, în limbaj nud, adesea crud, că pentru un regim totalitar precum cel din România ceaușistă orice altceva era firesc, numai refugiul în jocurile intertextualității nu. Paul Goma arată, cu cărțile pe masă, că textualismul a avut

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
prin discretizare, iar secvențialul digital paratactic ține loc de construcție intelectuală, Eminescu nu mai poate fi decât exasperant de învechit". Ce vrea să spună nimeni, când majoritatea covârșitoare a românilor au prețuirea cea mai înaltă pentru personalitatea proteică, extraordinară a geniului eminescian? Limba dezgolește tocmai ceea ce indivizii care o bruschează vor să ascundă: anume că nimeni este chiar Nimeni, individul depersonalizat, despre care vorbea Denis de Rougemont și care se crede înstăpânit pe lumea tuturor valorilor, convins că în opacitatea lumii

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
de maniheism gnoseologic în teologia transmodernistă e reflexul invers al tradiției teologice scolastice, care a dominat Occidentul și care a fost resusucitată ca teologie postmodernistă în contra apofatismului pentru care optase teologia negativă de la Karl Barth încoace. Dar am văzut cum geniul teologic al Părintelui Stăniloae a depășit antinomia apofatic/catafatic într-un spirit cu adevărat transmodern, deși nu a utilizat termenul ca atare. În consecință, transmodernitatea e posibilă și-n cultură, dar numai prin construcția unei hermeneutici noi, care să-i

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
liberal, nu este doar un "premodern", ci și un transmodern, deși nu s-a numit ca atare, el concepând o modernitate conservatoare, de felul celei engleze, pe care o și invocă. De altfel, d-l Negoiță are întreaga admirație pentru geniul lui Eminescu, interpretând Glossă în cheia logicii fuzzy și o face foarte bine. În schimb, n-a putut fi atent la ontologia arheului, o impresionantă confirmare a filosofiei vagului coroborată chiar cu ceea ce contemporanul nostru numește pullback (retragere). Din această

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
viața", propoziție fundamentală a gândirii eminesciene, dincolo de antitezele hegeliene, care nu ies din logica terțului exclus. Și, în fine, Eminescu face un exercițiu de tip pullback, retrăgându-se din pădurea lumii, pentru ca să vadă pădurea în ghindă, adică pădurea în arheu. Geniul eminescian se retrage pe boltă, în ipostază hyperionică, de unde poate cuprinde liniștit înțelesurile lumii, sau se retrage din scenă, în lumea-teatru, undeva în colț, spre a petrece în sine și a vedea "ce e rău și ce e bine". Și

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
noologia sociologului Ilie Bădescu etc. Practic, orice gând al transparențelor abisale poate intra în dialogul transmodernității. Mai mult, orice acces spre zonele abisale trece și prin "complexele de cultură". Cât îi privește pe creatorii considerați ca atare în mod tradițional, geniul imaginarului îi plasează de la sine în sfera transmodernului, indiferent din ce curent sau școală literar-artistică provin, căci ethosul transmodern exclude narcisismele de grup, plasându-ne într-o neutralitate dinamic-participativă în luminișul ființei. Se reabilitează noțiuni declarate anacronice precum geniu, capodoperă

[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]