12,849 matches
-
convins bine că eu voiam să mă sustrag, că-i mai bine pentru amândoi să se mărite. Ori de câte ori i-aș fi dat ceva, cât de neînsemnat, sau aș fi anunțat-o ceea ce credeam să-i producă bucurie, invariabil i se lumina fața și-și exprima gratitudinea. Numai întîm-plător aflam mai târziu că vestea sau darul meu nu o interesau. Nu puteam să nu admir caracterul acesta minunat, necesar pentru ca relațiile dintre doi oameni să rămână bune. Dar mă înspăimîntam de acea
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
dezastru ar fi! Moartea nu i se potrivește deloc grațioasei Viky, care niciodată nu și-a pus întrebări prea profunde. Cu silueta ei delicată, îmbrăcată cu cel mai bun gust, cu nasul puțin în vânt, cu râsul frumos, care îi luminează întreaga față, mereu în tovărășia băieților, glumind cu toții, dar știind cum să păstreze distanțele, așa am știut-o pe Viky! și acum, deodată, s-o imaginez țeapănă, galbenă, plecând în călătoria fără capăt, singură, descifrând taine sau strecurîndu-se, strigoi, printre
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
mai întîi despre Viky: "Știi că Viky a întrebat de dumneata. Spune ca îi e dor să-i cînți." Toată povestea era inventată numai ca să-i fac o mică plăcere. Am fost rușinat de minciuna mea, așa i s-a luminat fața de bucurie, dar nu puteam să-mi mai schimb vorba. Pentru oamenii simpli orice cuvânt are o semnificație exactă, nu sunt în stare să bănuiască nimic îndărătul lui. Ce admirabili sunt acești oameni, și ce reconfortanți! S-a oferit
O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
-
uriaș dintre logică și viață, precum Miguel de Unamuno, poate afla bucurie în fața cuvintelor lui 148 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE 148. Tertulian. Sentimentul tragic al vieții te poate aduce în acel loc în care o asemenea spusă vine să lumineze partea ascunsă a istoriei omenești. Sau partea obscură a scenei de teatru pe care lumea însăși o reprezintă, după cum lasă a se înțelege scriitorul spaniol. Absurdul pe care-l invocă nu este cel la care se referă simțul comun sau
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
fie mare lider; La probleme e făr’ de soluții. Arivist eu îl consider. * Eu susțin adânc și tare: Democrația nu-i de noi, Nu luptăm spre bunăstare, Ci dur într-un moral război. * Lumea toată e-n întuneric, Deși-i lumină peste tot. Se-mpacă omul cu himeric Mai mult decât cu bine-n lot. Multe nopți la mine-s albe, Negre-s numai visele; În zadar compun eu jalbe, Moarte-s toate stelele. „Soacră, soacră, poamă acră”. A mea fost
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
uriaș dintre logică și viață, precum Miguel de Unamuno, poate afla bucurie în fața cuvintelor lui 148 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE 148. Tertulian. Sentimentul tragic al vieții te poate aduce în acel loc în care o asemenea spusă vine să lumineze partea ascunsă a istoriei omenești. Sau partea obscură a scenei de teatru pe care lumea însăși o reprezintă, după cum lasă a se înțelege scriitorul spaniol. Absurdul pe carel invocă nu este cel la care se referă simțul comun sau logica
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
modelul ce ți s-a arătat în munte" (Ibid., 25, 40). Când David îi dă fiului său Solomon planul clădirilor Templului și al tuturor uneltelor sale, îl asigură că "toate acestea sânt în scrisoarea însuflată de la Domnul (...) cum m-a luminat El pentru toate lucrările zidirii" (I Cronici, 28, 19). El a văzut așadar modelul ceresc pe care Iahve îl făcuse la începutul veacurilor. Așa și spune de altfel Solomon: "Tu mi-ai poruncit să zidesc templul în muntele Tău cel
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
nu-și asculta părinții. Și... și într-o zi... într-o zi s-a stricat patul lor. Și... pe urmă... pe urmă... uite ce s-a întâmplat. S-a întâmplat pe urmă... O spun mâine! Uite - praf magic din lampă! Luminează! Dacă-l arunc, uite ce se va întâmpla!... dacă îl arunc. Dacă eu îl arunc, se va transforma în niște stele, care se vor duce undeva la mare și vor face un leu viu de nisip, cu o comoară înăuntru
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
pierdut energia și bucuria, pentru că nu mai aveau culoarea portocalie. Până și portocalele din piață și de la magazine, nu mai erau cumpărate de nimeni, că păreau ca și cum ar fi fost bolnave. Tot orașul deveni trist și așa rece, numai becurile luminau vesele, ziua și noaptea pe stradă, cu lumina lor portocalie... Că acuma nu mai aveau culoarea albă, ci portocalie, pe care o furaseră. Dar ziua no vedea nimeni, lumina asta, din cauza luminii puternice galbene a Soarelui, iar noaptea îi înveselea
Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu by Drago ş -Sebastian Meri ş ca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91582_a_92386]
-
mult decât o pereche de porci. Cum cei doi păreau a-și fi spus totul, Audbert i se adresă lui Balamber: Dacă vreți să treceți Rinul fără să fiți observați, mâine va trebui să coborâm la vad înainte să se lumineze de ziuă. Cu ce te gândești să-l plătim pe luntraș? E un pungaș bătrân și, dacă vreți să treceți în secret, nu o să fie mulțumit cu o bucată de stofă. Hunul surâse și încuviință. Apoi se ridică brusc și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
roată. Ricarius începuse să-și tragă încet securea din oblâncul șeii. — Poate bagauzii. Din deschizătura coviltirului, în spatele vizitiului ce aștepta ordinele privind în jur cu îngrijorare, își făcu apariția chipul frumos al Fredianei, aureolat de părul lung, castaniu, și încă luminat de veselia râsului. — Ce se întâmplă, tată? De ce ne-am oprit? Waldomar se răsti la ea, spunând doar atât: — Taci și întoarce-te înăuntru. Mai mult surprinsă decât speriată, Frediana își opri, pentru o clipă, ochii întunecoși și adânci asupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
surorii sale și o auzi strigând: — Hooo! Bravo, așa! Cuminți, cuminți! își opri repede animalul, în vreme ce ea, mușcându-și buzele, agitată și întunecată la față, ținea puternic de hățuri caii înspumați. Imediat ce-l văzu, chipul ei cuprins de groază se lumină pentru o clipă: — Waltan! Trăiești! Și tata?... El îi răspunse cu greutate: — L-au ucis! Vino repede! Frediana șovăia; se uită în spate, către trupul neînsuflețit al slujitoarei sale, răsturnat într-un colț al carului, peste bagajele învălmășite, cu capul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la celălalt, de parcă ar fi vrut să afle care dintre cei doi părea cel mai aplecat spre a-i arăta îndurare. în sfârșit, se întoarse iute către Sebastianus, prosternându-se înaintea lui - pentru că fața sa, cu trăsături puternice și virile, luminată de ochi cenușii și ironici, dar nu răutăcioși, îi inspira, cu siguranță, mai multă încredere decât chipul respingător a burgundului, dar mai ales fiindcă observase bine respectul supus pe care romanul i-l inspira comandantului gărzii. — Nu! Nu, îndurare! Pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
renunțând să mai încerce să înțeleagă. Avea să se gândească la motivațiile lui Gundovek mai târziu. în mijlocul mulțimii în tumult, ochii săi o căutară, în schimb, pe Frediana. O văzu înaintând, la rândul ei, printre soldați. O strălucire extatică îi lumina chipul. Când ajunse în fața sa, își puse o mână în mâinile lui. — Nu m-am îndoit nici măcar o clipă de victoria ta! exclamă, scrutând în ochii lui, aproape în extaz. — Sunt bucuros că am putut să-ți răzbun tatăl și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
doar puțin mai largă decât o ambrazură - o rază de soare străpungea penumbra cu o șuviță de lumină, în care pluteau o sumedenie de firișoare de praf și care îmbrăca în aur tabernacolul aflat în centrul altarului simplu de piatră, luminând chipurile câtorva cantori și lăsându-i pe ceilalți aproape invizibili ochilor lui Canzianus, abatele și îndrumătorul lor. De altfel, nu avea nevoie să-i privească în față, de vreme ce fiecare rid, fiecare linie cu care viața dură de cenobiu le brăzdase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
torțe un grup de huni năvăli, cu larmă, în încăpere. Sebastianus, care reușise să se ridice puțin pe coate, văzu că prin ușă nu pătrundea nici un fir de lumină, ceea ce arăta clar că era noapte adâncă. Reflexele mișcătoare ale torței luminară câteva colțuri ale încăperii, care i se dezvălui ochilor romanului mult mai largă decât își închipuise și ticsită de trupuri învelite, întinse pe podeaua de pământ bătut, acoperită cu paie. Auzi gemete, vaiete de oameni treziți din somn. Multe capete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ridicară, iar Sebastianus înțelese că era înconjurat de zeci de femei ce-și găsiseră care cum putuse un culcuș, îngrămădite pe lângă tăciunii ce stăteau să moară în vatră, singura mângâiere în acel loc al durerii. Erau trei huni. Făcându-și lumină cu torța pe care o ținea unul dintre ei, începură să umble printre femeile întinse pe jos, cercetându-le fără grabă și schimbând din când în când păreri în dialectul lor. Unele dintre prizoniere se retrăgeau, târându-se spre pereți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fără grabă și schimbând din când în când păreri în dialectul lor. Unele dintre prizoniere se retrăgeau, târându-se spre pereți, altele nu aveau nici măcar puterea să o facă și rămâneau inerte, lăsând ca lumina violentă a torței să le lumineze chipul și ca bărbații aceia să le smulgă cu brutalitate păturile, ca să le poată cerceta mai bine. Una, totuși, strigă și începu să se lupte cu furie, iar Sebastianus înțelese că nu o făcea pentru ea, ci pentru a-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un plâns isteric, sfâșietor. Sebastianus dădu să se ridice, însă Lidania îl opri, proptindu-i o mână în piept: — Stai! îi porunci în șoaptă. Vrei să te omoare? Cei doi huni rămași în încăpere se apropiară de ei. Flacăra torței lumină mai întâi chipul femeii, apoi și pe Sebastianus, dar imediat se îndepărtă, proiectându-se asupra fetei de lângă ei, căreia îi dezvălui trăsăturile frumoase și aristocratice. Hunul ce ținea torța avea fața plină de cicatrici și fără un ochi. Spuse câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
drumului, în capătul urcușului, zidurile întunecate ale sihăstriei, conturate pe fundalul norilor în mișcare. Ploaia măruntă ce salutase trezirea din somn a războinicilor încetase. De la răsărit, huruitul tunetului răsuna încă, dar de acum, cerul schimbător al Sapaudiei pornise să se lumineze, lăsând să se filtreze raze aurii ce cădeau ca o ploaie, împrospătând mantia verde a munților. Păsările începeau iar să zboare în înălțimi, nerăbdătoare, desenând misterioasele lor traiectorii pe fundalul norilor. Cărarea se lărgea și devenea tot mai puțin abruptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Balamber și cei mai de încredere războinici ai săi erau aproape pe sfârșite cu cina. Bărbați cu chipuri dure, arse de soare și însemnate de cicatrici oribile, cu ochi enigmatici ce priveau fix și totuși, din când în când se luminau brusc, izbucnind pe neașteptate în râs. Nu puțini dintre ei purtau încrustate în carne semnele ultimei bătălii: răni - unele de-a dreptul îngrozitoare - cauterizate la foc ori cusute sumar, care, cu siguranță, le provocau dureri vii. Nici unul dintre ei însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
strigăte agitate și nechezături. Deschizând din nou ochii în întuneric, i se păru că întrevede lucirile unor flăcări prin crăpăturile dintre trunchiurile îngrăditurii. Instinctiv, întoarse privirea către ușă și spre deschizătura strâmtă de deasupra ei, prin care se vedea cerul luminat de o strălucire roșiatică. în aer simți mirosul acru al fumului. Sări în picioare, în vreme ce o mulțime de glasuri strigau toate deodată: „Foc! Foc!“ într-o clipă, toți se ridicară; izbindu-se și îngrămădindu-se spasmodic, se năpustiră spre ușă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
sigur că nu mă înșel. Balamber își opri câteva clipe privirea pe chipul său; apoi, încet, o roti de jur împrejur, măsurând din ochi tabăra devastată, haosul care încă mai domnea printre oamenii săi. Deasupra dealurilor, spre răsărit, cerul se lumina la primele licăriri ale zorilor. Ochii săi rămaseră fixați pe mantaua de nepătruns a pădurii care înconjura din toate părțile tabăra. Dușmanul era acolo, fugind victorios. De neatins. Dar el nu putea să accepte o asemenea umilire: trebuia să reacționeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spate: trăgea după ea o copilă mărunțică și cu un ten diafan, nu fără ca aceasta să-i opună rezistență; fata întorcea mereu îndărăt privirea rătăcită și părea să bâlbâie cuvinte fără șir. Văzându-l că se apropie, ochii ei se luminară: — Sebastianus! Deci trăiești! El o chemă de îndată: — Hai să mergem de aici! Trebuie să vii cu mine! Hunii vor fi aici în scurtă vreme. Ea se opuse. Nu! Făcu semn către copila care căuta să-și elibereze mâna din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
sa, tresări: tânărul acela semăna incredibil cu Frediana! Automat, înaintă câțiva pași prin mulțime ca să-l vadă mai bine în vreme ce dădea din cap aprobator, ascultând ce îi spuneau câteva femei care reușiseră să ajungă până la el. De îndată ce îi văzu chipul luminat de un surâs fugar, liniștitor, nu mai avu nici o îndoială: războinicul acela era într-adevăr fiica lui Waldomar. Primul său impuls fu să o strige, dar de la distanța la care se găsea nu l-ar fi putut auzi; o văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]