102,424 matches
-
ceilalți ucenici (cu nimic mai curajoși decât Petru, fie spus între paranteze). Luca, așa cum făcuse în scena răstignirii, nu citează nume, dar se subînțelege că sunt prezente la mormânt femeile din preajma lui Isus, care-L urmaseră tocmai din Galileea. El adaugă un alt amănunt inedit: nu un înger, ci „doi bărbați” întâmpină grupul de mironosițe la mormânt. Relatarea lui Ioan (cap. 20) este cea mai stranie și foarte importantă pentru subiectul nostru. Cunoscută sub denumirea de Noli me tangere, după traducerea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
IoÚdan tÕn kaloÚmenon ’ Iskarièthn: formă explicativă, în Mt. 26,14; Lc. 22,3; Ioan 6,71; 5. ’IoÚdaj S...mwnoj ’Iskariètou, Iuda, fiul lui Simon Iscariotul, citat numai în Ioan 6,71 și 13,2,26. La aceste forme se adaugă și unele variante manuscrise: Skarièq și Skarièthj. De asemenea, Codex Sinaiticus are, la Ioan 6,71, lecțiunea specială: apo Karioutou, „din Kariot”. Trebuie insistat asupra faptului că prima parte a numelui, „Iuda”, nu avea, la epoca respectivă, nici urmă de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Meti ego trebuie înțeles nu ca o dezmințire, ci ca o mirare dubitativă: „Sper că nu eu!” De obicei, se traduce prin: „Oare nu eu?”, ceea ce confirmă ipoteza unei vinovății de grup, încă neindividualizată. Urmează momentul al doilea, când Isus adaugă, sporind presiunea și suspansul: va fi „cel care întinde cu mine în blid”. Despre Iuda se spusese deja că a luat hotărârea predării lui Isus, dar fără nici o explicație. A hotărât singur? Din ce motiv? Cu ce scop? Isus a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
tÕ ywm...on șlamb£nei kaˆț d...dwsin ’IoÚdv S...mwnoj ’Iskariètou..)”. După înghițirea bucății de pâine, „atunci a intrat în el și Satana” (kaˆ met¦ tÕ ywm...on tÒte e„sÁlqen e„j ™ke‹non Ð Satan©j). Isus adaugă porunca, uitându-se doar la Iuda: „Ceea ce ai de făcut (exact: ce faci) fă repede!”, cuvinte care, zice evanghelistul, n-au fost înțelese de apostoli. Unii credeau că Isus i-a poruncit să meargă la cumpărături, pentru a pregăti sărbătoarea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
amestecat (ti anamemigmenon)”, un „rest de bunătate”. Spre deosebire de alți Părinți, Origen insistă asupra căinței lui Iuda. De la Ioan citează informația, pe care o creditează sută la sută, cum că Iuda ar fi fost casierul grupului, hoț și arghirofil, dar imediat adaugă un bemol, în nota lui Matei: din moment ce a fost cuprins de remușcări după ce-a aflat de condamnarea lui Isus, este limpede că învățătura lui Isus a avut un efect pozitiv: „El s-a condamnat pe sine (prin spânzurare), arătând
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aș da duhul (si frustratus fuero, spiritum exhalabo). Pe dată Iuda a sărit în livadă și iute a început să culeagă merele. Dar între timp vine Ruben și-l găsește pe Iuda culegându-i merele. Atunci, amândoi se încaieră și adaugă și înjurături cu nemiluita. După înjurături ajung la bătaie și se rănesc unul pe altul. În cele din urmă, Iuda îl izbește cu o piatră în locul unde capul se întâlnește cu gâtul și pe loc îl omoară. Apoi a luat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o întrebă cu grijă ce are, ea răspunde: „Vai, sunt cea mai nefericită dintre toate femeile, căci pe copilașul meu l-am înecat în valurile mării, iar pe bărbatul meu l-am găsit mort înainte de vreme. Iar Pilat a mai adăugat durerii și altă durere, din păcate, căci m-a nuntit, deși eram copleșită de tristețe, și m-a unit cu tine, deși eu m-am împotrivit”. și după ce i-a povestit lui Iuda despre copilaș și Iuda i-a povestit
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
antisacrificial, antieuharistic precum cel al apocrifei noastre, e aberant să se înțeleagă pasajul altfel. Iuda nu este un erou - sau, dacă este, atunci, vorba lui Louis Painchaud, el este „un erou de tragicomedie”. De ce? Din alte două motive, care se adaugă celui de mai sus. După viziunea relatată de apostoli, numai Iuda îi ține piept lui Isus, iar acesta îl numește „al treisprezecelea daimon”. Textul menționează aici chiar termenul grecesc daimon. Traducătorii ediției National Geographic redau, iarăși tendențios, termenul prin „spirit
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
circumstanță atenuantă și refuza iertarea lapsi-lor doar ca efect al pocăinței. După el, aceștia se făcuseră vinovați de singurul păcat iremisibil, cel „împotriva Duhului Sfânt”. Ca și Ieronim, dar mai aplicat, Ambrozie trimite la contextul evanghelic și la polemica antifariseică, adăugând însă un element inedit: episodul cu Simon Magul. Simon dorește să cumpere harul, spune Ambrozie, întrucât nu are credință. Episcopul milanez extinde morala logion-ului de la farisei la „ereticii și schismaticii din toate vremurile”. Aceștia divizează Biserica, păcătuind, ca persoane individuale
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se va vorbi în toată lumea”. și a răspuns Ana: „Să trăiască Domnul Dumnezeul meu, dacă voi naște prunc - băiat ori fată -, îl voi dărui Domnului Dumnezeu spre a-L sluji toate zilele vieții sale”. Aducerea Mariei la Templu Lunile se adăugau una câte una la vârsta copilei. Când împlini doi ani, Ioachim îi zise Anei: „Iată, a venit timpul s-o ducem la Templul Domnului. Trebuie să ne ținem cuvântul dat, ca nu cumva să ne-o ceară Atotstăpânitorul și să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să atribuie textul unei secte iudeo-creștine). „Trei elemente esențiale din partea apocaliptică susțin ipoteza că Testamentul lui Abraham a fost compus în Egipt, și anume concepțiile legate de psihostazie, de tripla judecată și de moarte”111. Acestor elemente doctrinale li se adaugă unul mai puțin palpitant, dar foarte precis: înrudirea lingvistică a scrierii noastre cu Cartea Înțelepciunii și cu a II-a Carte a Macabeilor, care este opera unui abreviator alexandrin al istoriei în cinci volume a lui Iosif din Cyrene. Mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
drept model pe Isaia, martirizat de un rege necredincios. Precum Isaia, condamnat și torturat de propriul popor, profeții creștini sunt condamnați pe nedrept de autoritățile ecleziale. Prin urmare, viziunii propriu-zise din capitolele 6-11, generația următoare de profeți creștini i-a adăugat un fel de prefață, în care își revendică drepturile conferite prin Duhul Sfânt direct de Dumnezeu. În noile condiții, rolul profetului scade, iar valoarea inspirației este socotită îndoielnică și arbitrară. Urcarea la cer a lui Isaia este o zvâcnire de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
rebeli sunt închiși în temnițe pe vecie. Noua lume are o cu totul altă calitate decât cea veche, stând sub cârmuirea directă și salutară a Creatorului, iar nu sub cea arbitrară și nocivă a creaturilor. Un lucru se cuvine însă adăugat aici, și nu de cea mai mică importanță: dualismul profesat de autorii apocalipticilor nu este unul metafizic, întrucât Dumnezeu rămâne peste tot Creatorul și Stăpânul absolut, al ambelor vârste. Ne aflăm așadar la antipodul viziunii gnostice, unde viziunea vârstelor reflectă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
având în centru viața pământească a lui Isus, întruchipează în gradul cel mai înalt și pur iubirea; Faptele apostolilor și Epistolele sunt străbătute ca de un fir roșu de credința plină de fervoare a primelor comunități creștine; Apocalipsa lui Ioan adaugă acestui tablou mistic-sapiențial speranța, virtute iudaică universalizată. Speranța este singura dintre cele trei virtuți capabilă să învie totul din nimic, inclusiv iubirea și credința. Nu întâmplător, Noul Testament se încheie cu o apocalipsă a lui Isus Cristos. (1997 reluat) 6. Mitul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
îmi propun să fac o relectură a exegezei lui Casian în interiorul tradiției patristice, urcând și până la câteva texte din literatura iudaică apocrifă. Pentru aceasta, voi urma schema pe care tocmai am pus-o în evidență (Conl. 8,21). De asemenea, adaug că mărturiile luate în considerație vor fi abordate într-o ordine strict cronologică. Mitul în scrierile intertestamentare Așa cum a arătat deja M. Delcor 148, Geneza 6,1-4 nu conține nici o aluzie la cădere și cu atât mai puțin la pedepsirea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să termine odată cu lumea prin potop, pentru a nu păstra decât seminția cea bună. Totuși, susține textul lui Pseudo-Tertulian, occulte et latenter et ignorante illa matre virtute cum illis octo animabus in arcam mississe semen Cham163. Epifanie confirmă aceste informații, adăugând și altele: Îngerii au scăpat încă o dată de vigilența divină și l-au introdus în arcă și pe Ham, care se născuse din sămânța lor. Astfel, opt suflete au fost salvate în arca lui Noe, printre care șapte erau suflete
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
spiritul a ceea ce scrisesem în articolul din 1996. Or, compararea sumarului LXX (ediția Rahlfs) cu sumarul diortosirii Î.P.S. Bartolomeu Anania, apoi confruntarea atentă, rând cu rând, a Genezei LXX cu noua versiune a spulberat orice iluzie. Noua diortosire se adaugă, de fapt, în ciuda inscripției din capul volumului și în ciuda teoretizărilor juste din prefață (mai ales la pagina 11), pseudo-tradiției analizate mai sus. Fac doar câteva observații critice punctuale (lista mea de lucru numără sute de exemple): lipsa cărții a IV
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
până la moartea sa, teologul român avea să petreacă mii și mii de ore în tovărășia Părinților. La început, între anii 1930-1940, abordarea sa e mai științifică, ba chiar aproape impersonală. El își înzestrează fiecare traducere cu o introducere (prefață) solidă, adăugând notele filologice și istorice necesare. Cunoaște edițiile de calitate și lucrează în câteva rânduri pe manuscrise (pentru câteva dintre tratatele lui Grigore Palamas). Cu timpul însă, observăm că demersul său devine din ce în ce mai personal, accesoriile științifice fiind înlocuite printr-un autentic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și părintele Serafim Popescu, personaje cunoscute în mediile ascetice românești, care și-au putut procura, cu ocazia unui pelerinaj la Muntele Athos, prin 1940, un exemplar din cea de-a doua ediție a Filocaliei grecești. Noul editor, Panaghiotis A. Tzelatis, adăugase la cuprinsul primei ediții câteva capitole ale Patriarhului Kallistos. În rest, nu schimbase nimic. Stăniloae a fost entuziasmat de această descoperire și s-a apucat de treabă. Primul volum a apărut în 1946 la Sibiu, într-un context puțin favorabil
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
am considerat”, scrie el, „că traducerea acestui tezaur al spiritualității ortodoxe nu mai putea să aștepte zeci sau poate sute de ani până în momentul în care cea mai mare parte a textelor vor beneficia de o ediție critică”. și apoi adaugă: Vorbim despre Dumnezeu cu multă simțire, cunoaștem destul de bine dogmele credinței noastre și spunem multe generalități interesante despre ortodoxia noastră. Dar toate acestea nu știm de-ajuns cum să le prefacem metodic în valori practice, în puteri care să ne
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
scrieri de Ioan Climax și Dorotei din Gaza. Apoi, în 1981, un al X-lea volum este consacrat scrierilor lui Isaac de Ninive. Timp de zece ani, lucrurile s-au oprit aici. După revoluție însă, spre surpriza generală, Părintele Dumitru adaugă Filocaliei sale încă două volume groase, de mai bine de cinci sute de pagini, cuprinzând Corespondența lui Ioan și Varsanufie (1990), precum și scrierile lui Isaia Pustnicul (1991). Atunci când ne-a părăsit, Filocalia sa număra douăsprezece volume și peste patruzeci de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
despre care am amintit deja. 1946. Henri de Lubac publică un alt volum socotit „scandalos”, Surnaturel. Etudes historiques, în care deconstruiește, cu o minuție de artizan, o pseudo-tradiție care se oficializase de patru secole. Conform acestei pseudo-tradiții, „supranaturalul” ar fi „adăugat” naturii umane în vederea mântuirii, așadar n-ar fi un dat conatural. Foarte pe scurt: către sfârșitul secolului al XV-lea, Denys le Chartreux, scriind împotriva Sfântului Toma, dezvoltă o teză conform căreia, fără o „finalitate” adăugată de către Dumnezeu finalității sale
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pseudo-tradiții, „supranaturalul” ar fi „adăugat” naturii umane în vederea mântuirii, așadar n-ar fi un dat conatural. Foarte pe scurt: către sfârșitul secolului al XV-lea, Denys le Chartreux, scriind împotriva Sfântului Toma, dezvoltă o teză conform căreia, fără o „finalitate” adăugată de către Dumnezeu finalității sale naturale, omul ar fi incapabil să „dorească unirea cu Dumnezeu”. Căci, spune el, natura umană, la fel ca toate naturile create, nu poate să tindă decât spre finalitatea ei „naturală”, așadar mărginită de legile creaturale. Se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Evanghelii până azi. C.B.: Tocmai scriu un studiu pe acest subiect și sunt fascinat de peripețiile personajului de-a lungul secolelor. Nuanțele încep chiar de la evangheliști. Marcu îl prezintă detașat, fără nici o ranchiună, neacordându-i, de altfel, mare importanță. Matei adaugă episodul căinței și al sinuciderii. În fine, Luca, dar mai ales Ioan, care-l detestă fanatic, îl echivalează pe Iuda cu diavolul. Câteva întrebări trebuie ridicate aici și trebuie să spun că ele merită o adâncă reflecție. În primul rând
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
chiar ar trebui refăcute, niște traduceri noi, vii și actualizate, frumos actualizate putând duce la un reviriment real și mai ales sănătos al credinței. S.M.: Într-unul dintre articolele consacrate perioadei patristice, tot Marguerite Harl afirmă că Părinții Bisericii au adăugat „un sens nou textului LXX”. Acest sens ar fi datorat faptului că „citesc aceste texte prin filtrul interpretativ al Noului Testament, mai precis prin cel al lui Pavel”. Își termină ideea spunând că „opera celor LXX a devenit ceea ce nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]