7,321 matches
-
el se bucură pe atunci de o recunoaștere europeană. Acest om foarte influent, care are protectori puternici la curte, domnește în saloanele pariziene, la Madeleine de Scudéry în special. El se face cunoscut în mod strălucit chiar din 1623, prin Prefața sa la Adone al lui Marino. Dornic de a-și publica poemul epic la Paris, Marino îi cere să i-l prefațeze, căci îi este teamă să se expună criticilor docților. Chapelain profită de ocazie pentru a expune, în această
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sa la Adone al lui Marino. Dornic de a-și publica poemul epic la Paris, Marino îi cere să i-l prefațeze, căci îi este teamă să se expună criticilor docților. Chapelain profită de ocazie pentru a expune, în această prefață, propria-i teorie literară despre mimesis, esențială, vom vedea, în elaborarea doctrinei clasice. Scrisoarea despre regula celor douăzeci și patru de ore (Lettre sur la règle des vingt-quatre heures) în care explicitează fundamentul unității de timp, îi consacră, în 1630, celebritatea. Ea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atunci Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidului (Sentiments de l'Académie française sur la tragi-comédie du Cid), lucrare foarte importantă, în care, în calitate de consilier al Academiei, demonstrează, plecând de la critica asupra Cidului, necesitatea regulilor. Va reveni asupra diferitelor puncte în prefața piesei sale La Pucelle (Fecioara), în 1656. Jean de Mairet (1604-1686), a cărui carieră dramatică se întinde de la 1625 la 1640 aproximativ, este primul care a formulat în Franța regula celor trei unități, în 1631, în Prefață în formă de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
diferitelor puncte în prefața piesei sale La Pucelle (Fecioara), în 1656. Jean de Mairet (1604-1686), a cărui carieră dramatică se întinde de la 1625 la 1640 aproximativ, este primul care a formulat în Franța regula celor trei unități, în 1631, în Prefață în formă de discurs poetic (Préface en forme de discours poétique) la tragicomedia sa Silvanire. Această mărturie a unui om de scenă care subliniază avantajele pentru public oferite de regulă, constrângerile create de ea pentru autorul dramatic, arată că în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scopurilor celor Trei Discursuri pe care tocmai le-a terminat. Este o însărcinare care, după propria-i mărturie, l-a costat mult efort. "Mă aflu la sfârșitul unei lucrări foarte grele privind un subiect foarte delicat. Am tratat în trei prefețe principalele chestiuni ale artei poetice referitoare la cele trei volume ale mele de comedii. Am conceput aici câteva explicații noi asupra lui Aristotel și am înaintat câteva propuneri, și câteva maxime necunoscute anticilor. Le resping aici pe acelea pe care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe hotărârile mulțimii, și consider ca dificilă încercarea de a combate lucrarea pe care o aprobă publicul, ca și de a apăra vreuna pe care el o condamnă." Totuși Racine și Molière ne-au lăsat amândoi un număr oarecare de prefețe, de avertismente către cititor, în care se explică asupra experienței scenei. Aceste "paratexte", în ciuda scurtimii lor, constituie o mină de indicații prețioase. Molière își comunică gândurile asupra comediei în Critica Școlii Femeilor (La Critique de l'Ecole des Femmes), text
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înțeleg să blameze miraculosul care nu este compatibil cu verosimilul. Deznodământul nu trebuie să rezulte dintr-o intervenție divină, altfel nu ar suscita decât "dezgustul" spectatorului, după cuvintele lui Chapelain, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul. Racine explică, în Prefața la Ifigenia sa, că pentru a respecta verosimilul s-a îndepărtat de Euripide în concepția sa asupra deznodământului. În Ifigenia la Aulis, ca mai târziu în Metamorfozele lui Ovidiu, Diana, cuprinsă de milă, o răpește pe Ifigenia pentru a o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o crimă. O asemenea acțiune, chiar dacă este de ordinul posibilului, nu este credibilă pentru spectator. Pentru docți, autenticitatea unui fapt nu ar putea fi considerată drept un garant de verosimilitate. Adevărul nu este întotdeauna verosimil. După Chapelain, care reia, în Prefața la Adone, distincția lui Aristotel, este de datoria istoriografului să relateze ceea ce este adevărat și specific, nu a autorului dramatic care are drept sarcină să arate ceea ce este verosimil și general. Concluzia trasă de el de aici diferă totuși de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mintea poetului și rezervând-o pe cealaltă celor care sunt cunoscute din istorie sau din fabulă, după cum tocmai spuneam." Astfel se explică precauțiile oratorice frecvente la Corneille și la Racine care insistă asupra fidelității lor față de izvoarele antice. În Prima Prefață la Andromaca, Racine îl ia ca pavăză pe Virgil, a cărui Eneida conține "în puține versuri întreg subiectul acestei tragedii". "Personajele mele sunt atât de faimoase în Antichitate, încât, cu condiția să le cunoști, vei vedea foarte bine că le-
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Pyrrhus." Această fidelitate față de izvoare merge totuși mână în mână cu multe denaturări, cu condiția ca verosimilul să fie salvat și ca eroul piesei să fie conform cu imaginea pe care și-o fac spectatorii asupra epocii. În A Doua Prefață la Andromaca, din 1676, Racine va recunoaște că s-a îndepărtat foarte mult de Andromaca lui Euripide. Într-adevăr, el o zugrăvește pe Andromaca sub trăsăturile văduvei deznădăjduite, care și-a îndreptat întrega tandrețe către Astyanax, fiul pe care i
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
riscă și ele, prin abundența și lungimea lor, să dăuneze verosimilului vorbirii personajelor. Este mai bine ca în teatru să arăți decât să povestești. Toți autorii dramatici au afirmat acest lucru, chiar și Racine, la care povestirile abundă. În prima Prefață la Britannicus, detractorilor săi care îi reproșează că o readuce pe Junie pe scenă după moartea lui Britannicus, pentru a spune "în patru versuri destul de mișcătoare că trece pe la Octavie", în loc ca acest lucru să fie povestit de un alt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
din prezența celor ce privesc toate ocaziile de a se gândi la ceea ce văd și de a se îndoi de realitate", scrie Chapelain în Scrisoare despre regula celor douăzeci și patru de ore. Mairet care anunță, un an după Chapelain, regula, în Prefața la Silvanire, din 1631, face și el din ea garantul verosimilului reprezentației. "Se pare deci că este necesar ca piesa să fie conformă cu regula, cel puțin a celei de douăzeci și patru de ore, astfel încât toate acțiunile de la primul până la ultimul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
folosi mai puțin timp cu desfășurarea de pe scenă, și să avem mai multă libertate de a auzi pasiunile și celelalte vorbe care pot plăcea." Acesta este un sfat pe care-l va exploata Racine cu o rodnicie fără egal. În Prefața la Bérénice, el precizează că și-a ales un subiect "a cărui durată nu trebuie să fie decât de câteva ore." Tot în scopul de a face să coincidă cele două durate, unii teoreticieni, dintre care face parte d'Aubignac
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atât de slabă legătură, încât nu aș sfătui niciodată pe nimeni să o utilizeze." Scena clasică nu trebuie să rămână niciodată goală. Spre deosebire de Corneille, Racine nu vorbește decât foarte rar de compoziția pieselor sale, cu excepția debutului său pe scenă, în Prefața la Alexandre, unde, pentru a închide gura adversarilor săi, el scoate în evidență faptul că tragedia sa este bine construită, pentru că scenele au legătură între ele, iar venirea fiecărui personaj este motivată cu grijă. Însă de ce anume se plâng ei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru majoritatea teoreticienilor clasicismului, succesul catharsisului este subordonat respectului față de verosimil, a cărui importanță o măsurăm astfel. Catharsisul nu se poate realiza decât dacă acțiunea reprezentată este credibilă pentru spectator. "Credința este de absolută necesitate în poezie", scrie el în Prefața la Adone în 1620. Unde lipsește crezul, atenția sau afecțiunea lipsesc așijderea; însă unde nu există afecțiune, nu poate exista emoție și prin urmare curățire, sau amendare a moravurilor oamenilor, care este scopul poeziei." El revine la asta într-un
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu există decât o singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic (Préface en forme de discours poétique), plasată la începutul lui Silvanire, le diferențiază mai ales după subiectul lor și după condiția personajelor, tragedia reprezentând nefericirea celor Mari, comedia, viața cotidiană a oamenilor ce aparțin umanității
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
secolului, să considere tragedia drept genul major. 7. Tragedia ideală 7.1. Scopul său: catharsisul Corneille, în Al doilea discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata după verosimil sau necesar, Racine în Prefețele sale, îi acordă tragediei același scop ca Aristotel, crearea catharsisului. Fundamentând regulile tragediei după modelul lui, pe o estetică a receptării, ei o definesc prin efectele sale asupra publicului. Toate considerațiile lui Racine, mai apropiat de Aristotel decât Corneille în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
amorțire aceste pasiuni, el înlătură ceea ce este excesiv și vicios în ele, și le readuce la o stare moderată și conformă cu rațiunea." Racine nu încetează cu elogiile către Euripide, pe care-l ia ca model, căci, scrie el în Prefața la Ifigenia, el era "extrem de tragic, adică stârnise într-un mod minunat compasiunea și teroarea, care sunt adevăratele efecte ale tragediei." Se știe, din diferitele mărturii ale contemporanilor săi, cea a fiului său Louis în special, în Memorii despre viața
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
identitatea." Racine constată că în tragediile grecești se află un mare număr de scene inutile din punct de vedere strict al acțiunii, care au drept unic scop să întărească pateticul. "Astfel Sofocle îl folosește aproape pretutindeni, scrie el în Prima Prefață la Britannicus, în 1669. Astfel în Antigona el folosește tot atâtea versuri ca să reprezinte furia lui Hemon și pedeapsirea lui Creon după moartea acestei prințese câte am folosit eu la imprecațiile Agripinei, la plecarea Juniei, la pedepsirea lui Narcis și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de vedere, Racine se arată deplin satisfăcut de Bérénice, piesă care, de altfel, a primit din partea publicului o primire călduroasă, pentru că, după chiar spusele lui Racine, "a fost onorată cu atât de multe lacrimi". De multă vreme, scrie el în Prefață, voiam să încerc dacă pot să fac o tragedie cu această simplitate a acțiunii care a fost atât de mult pe gustul anticilor." Această simplitate fiindu-i reproșată, Racine o justifică bazând-o pe exigența față de verosimil: "Numai verosimilul impresionează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să fac o tragedie cu această simplitate a acțiunii care a fost atât de mult pe gustul anticilor." Această simplitate fiindu-i reproșată, Racine o justifică bazând-o pe exigența față de verosimil: "Numai verosimilul impresionează în tragedie, scrie el în Prefață. Și ce fel de verosimil există când se întâmplă într-o zi o multitudine de lucruri ce s-ar putea întâmpla în mai multe săptămâni? Unii cred că această simplitate este dovada unei lipse de imaginație. Ei nu se gândesc
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pasiunilor, de frumusețea sentimentelor și de eleganța expresiei." Tot dorința de a emoționa i-a dictat lui Racine alegerea subiectelor. Contemporanilor săi care îi reproșau că a pus în scenă, în Britannicus, un erou prea tânăr, Racine le răspunde, în Prefața sa, că tocmai extrema tinerețe a lui Britannicus îl face "foarte capabil să stârnească compasiunea". Corneille pare să reia și el, textual, cuvintele lui Aristotel despre catharsis în Poetica. "Prin milă și prin teamă, ea (tragedia) purifică asemenea pasiuni. Sunt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cincilea act la acești neasemuiți originali, ar ofensa delicatețea doamnelor noastre, care formează cea mai de seamă parte a auditoriului nostru, și al căror dezgust atrage cu ușurință cenzura celor ce le însoțesc." Cât despre Racine, el se scuză, în Prefața la Tebaida, scrisă pentru ediția din 1676, la doisprezece ani după crearea piesei, că a arătat, la deznodământ, scene a căror viziune riscă să fie penibilă. Catastrofa din ea este "poate puțin prea sângeroasă, scrie el. Într-adevăr aproape că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îmi va permite să-i cer puțin mai multă indulgență pentru această piesă decât pentru cele care o urmează; eram foarte tânăr când am făcut-o." Când reconsideră, mulți ani după aceea, această piesă de tinerețe, pentru a-i scrie Prefața, opera lui este cvasi terminată, iar el este pe cale de a scrie Fedra. Are în spate o lungă experiență a scenei, pe care o va părăsi în curând. Știe în mod precis că pateticul se poate naște numai din jocul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Știe în mod precis că pateticul se poate naște numai din jocul cruzimii pasiunilor, fără ca vreun act de violență să se întâmple pe platou. "Nu este deloc o necesitate să fie sânge și morți într-o tragedie, scrie el în Prefața la Bérénice, în 1670; este suficient ca acțiunea ei să fie importantă, ca actorii să fie eroici, ca pasiunile să fie stârnite, și ca totul să se resimtă din această tristețe maiestuoasă care formează întreaga plăcere a tragediei." Clasicismul preferă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]