8,268 matches
-
suport pentru modelul Bohr al atomului, un precursor al mecanicii cuantice. În 1914, fizicienii germani James Franck și Gustav Ludwig Hertz au încercat să probeze experimental nivelele energetice ale atomului. Astăzi celebrul experiment Franck-Hertz a adus dovada experimentală a modelului atomului propus de Niels Bohr, cu electroni orbitând nucleul cu niveluri discrete specificate de energie. Franck și Hertz au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1925 pentru acest experiment. a confirmat modelul cuantizat al lui Bohr pentru atom, demonstrând că atomii
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
experimentală a modelului atomului propus de Niels Bohr, cu electroni orbitând nucleul cu niveluri discrete specificate de energie. Franck și Hertz au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1925 pentru acest experiment. a confirmat modelul cuantizat al lui Bohr pentru atom, demonstrând că atomii pot să absoarbe sau să cedeze energie doar în anumite cuante. Experimentul clasic implica un tub cu gaz la presiune joasă, dotat cu trei electrozi: un catod care emite electroni, o grilă pentru accelerare, și un anod
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
atomului propus de Niels Bohr, cu electroni orbitând nucleul cu niveluri discrete specificate de energie. Franck și Hertz au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1925 pentru acest experiment. a confirmat modelul cuantizat al lui Bohr pentru atom, demonstrând că atomii pot să absoarbe sau să cedeze energie doar în anumite cuante. Experimentul clasic implica un tub cu gaz la presiune joasă, dotat cu trei electrozi: un catod care emite electroni, o grilă pentru accelerare, și un anod. Anodul era ținut
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
diferența de potențial dintre catod (electrodul negativ) și grila de accelerare. Franck și Hertz și-au explicat experimentul în termeni de ciocnire elastică și inelastică. La potențiale scăzute, electronii accelerați căpătau doar o cantitate modestă de energie cinetică. La întâlnirea atomilor de mercur din tub, ei participau la ciocniri pur elastice. Aceasta se datorează predicției mecanicii cuantice că un atom nu poate absorbi energie până când energia de coliziune depășește cea necesară pentru a ridica un electron la o stare de energie
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
termeni de ciocnire elastică și inelastică. La potențiale scăzute, electronii accelerați căpătau doar o cantitate modestă de energie cinetică. La întâlnirea atomilor de mercur din tub, ei participau la ciocniri pur elastice. Aceasta se datorează predicției mecanicii cuantice că un atom nu poate absorbi energie până când energia de coliziune depășește cea necesară pentru a ridica un electron la o stare de energie superioară. Cu coliziuni pur elastice, cantitatea totală de energie cinetică din sistem rămâne aceeași. Deoarece electronii au masă de peste
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
necesară pentru a ridica un electron la o stare de energie superioară. Cu coliziuni pur elastice, cantitatea totală de energie cinetică din sistem rămâne aceeași. Deoarece electronii au masă de peste o mie de ori mai mică decât cei mai ușori atomi, înseamnă că electronii dețin marea majoritate a acelei energii cinetice. Potențialele mai înalte servesc pentru a aduce mai mulți electroni prin grilă spre anod și a mări curentul măsurat, până când potențialul de accelerare ajunge la 4,9 volți. Excitarea electronică
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
Potențialele mai înalte servesc pentru a aduce mai mulți electroni prin grilă spre anod și a mări curentul măsurat, până când potențialul de accelerare ajunge la 4,9 volți. Excitarea electronică cu cea mai mică energie în care poate participa un atom de mercur necesită 4,9 electronvolți (eV). Când potențialul de accelerare ajunge la 4,9 volți, fiecare electron liber are exact 4,9 eV energie cinetică (peste energia sa de repaus la acea temperatură) când ajunge la grilă. În consecință
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
9 electronvolți (eV). Când potențialul de accelerare ajunge la 4,9 volți, fiecare electron liber are exact 4,9 eV energie cinetică (peste energia sa de repaus la acea temperatură) când ajunge la grilă. În consecință, o coliziune între un atom de mercur și un electron liber la acel punct poate fi inelastică, adică energia cinetică a unui electron liber poate fi convertită în energie potențială prin creșterea nivelului de energie al unui electron legat de un atom de mercur: aceasta
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
coliziune între un atom de mercur și un electron liber la acel punct poate fi inelastică, adică energia cinetică a unui electron liber poate fi convertită în energie potențială prin creșterea nivelului de energie al unui electron legat de un atom de mercur: aceasta se numește excitarea atomului de mercur. Pierzându-și astfel toată energia cinetică acumulată, electronul liber nu mai poate depăși diferența de potențial ușor negativă dintre grilă și anod, iar curentul măsurat scade astfel brusc. Cu creșterea tensiunii
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
un electron liber la acel punct poate fi inelastică, adică energia cinetică a unui electron liber poate fi convertită în energie potențială prin creșterea nivelului de energie al unui electron legat de un atom de mercur: aceasta se numește excitarea atomului de mercur. Pierzându-și astfel toată energia cinetică acumulată, electronul liber nu mai poate depăși diferența de potențial ușor negativă dintre grilă și anod, iar curentul măsurat scade astfel brusc. Cu creșterea tensiunii, electronii vor participa la o ciocnire inelastică
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
acest fel, curentul crește din nou după ce potențialul de accelerare depășește 4,9 V. La 9,8 V, situația se schimbă din nou. Acolo, fiecare electron are atâta energie cât să poată participa la "două" ciocniri inelastice, să excite doi atomi de mercur, și apoi să rămână fără energie cinetică. Din nou, curentul observat scade. La intervale de 4,9 volți acest proces se repetă; de fiecare dată, electronii suferă încă o ciocnire inelastică. Același fenomen se observă și dacă în loc de
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
observă și dacă în loc de mercur se folosește neon, dar la intervale de aproximativ 19 volți. Procesul este identic, doar pragul diferă semnificativ. O altă diferență este că apare o strălucire lângă grila de accelerare la 19 volți—una din tranzițiile atomilor de neoni se face cu emisie de lumină roșie-portocalie. Această strălucire se mută mai aproape de catod cu creșterea potențialului de accelerare, aflându-se mereu la poziția din tub la care electronii ating energia cinetică de 19 eV necesară pentru a
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
face cu emisie de lumină roșie-portocalie. Această strălucire se mută mai aproape de catod cu creșterea potențialului de accelerare, aflându-se mereu la poziția din tub la care electronii ating energia cinetică de 19 eV necesară pentru a excita un nou atom. La 38 de volți, apar două străluciri distincte: una între catod și grilă, și una chiar în dreptul grilei. La potențiale mai înalte, din 19 în 19 volți, au ca rezultat regiuni adiționale de strălucire în tub.
Experimentul Franck-Hertz () [Corola-website/Science/310979_a_312308]
-
(n. 26 august 1882, Hamburg, Germania - d. 21 mai 1964, Göttingen, RFG) a fost un fizician de origine germană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, pentru descoperirea legilor care guvernează impactul dintre un electron și un atom. După ce a urmat cursurile școlii Wilhelm Gymnasium, acesta a studiat în mare parte chimie timp de un an la Universitatea din Heidelberg iar apoi a studiat fizica la Universitatea din Berlin unde i-a avut drept profesori principali pe Emil
James Franck () [Corola-website/Science/310978_a_312307]
-
Franck a fost numit profesor emerit la Universitatea din Chicago, el însă continuând să lucreze la Universitate drept Coordonator al Grupului de Cercetare al Fotosintezei până în 1956. În timpul șederii în Berlin, principalul domeniu al Profesorului Franck a fost cinetică electronilor, atomilor și moleculelor. Primele cercetări ale sale au constat în, conductivitatea electricității prin gaze (mobilitatea ionilor în gaze). Mai târziu, împreună cu Hertz, acesta a investigat comportamentul electronilor liberi în diferite gaze, în mod special impacturile inelastice ale electronilor care în cele
James Franck () [Corola-website/Science/310978_a_312307]
-
dovedirea experimentală a unor concepete ale teoriei atomice ale lui Bohr și pentru care au și primit Premiul Nobel în 1925. Multe din investigațiile lui Franck au fost conduse de colaboratori și studenți, investigații care deasemenea erau dedicate problemelor fizicii atomilor, cele privind schimbul de energie dintre atomii excitați. În timpul perioadei sale la Göttingen, cele mai multe studii ale sale au fost dedicate gazelor fluorescente și vaporilor. În 1925, acesta a propus un mecanism pentru a explica observațiile sale de disociere fotochimica a
James Franck () [Corola-website/Science/310978_a_312307]
-
atomice ale lui Bohr și pentru care au și primit Premiul Nobel în 1925. Multe din investigațiile lui Franck au fost conduse de colaboratori și studenți, investigații care deasemenea erau dedicate problemelor fizicii atomilor, cele privind schimbul de energie dintre atomii excitați. În timpul perioadei sale la Göttingen, cele mai multe studii ale sale au fost dedicate gazelor fluorescente și vaporilor. În 1925, acesta a propus un mecanism pentru a explica observațiile sale de disociere fotochimica a moleculelor de iod. Tranzițiile electronice de la o
James Franck () [Corola-website/Science/310978_a_312307]
-
cu care a devenit treptat mai preocupat în timpul șederii în Statele Unite. În 1964, profesorul Franck a fost ales Membru de Onoare al Societății Regale în Londra.pentru contribuțiile sale în a înțelege schimburile de energie ce au loc în timpul coliziunilor atomilor, la interpretarea spectrelor moleculare, precum și la problemele de fotosinteză. Prima căsătorie a lui Franck a fost în 1911 cu Ingrid Josefson de Göteborg, Suedia, având cu aceasta două fiice, Dagmar și Lisa. Câțiva ani după moarea primei soții, s-a
James Franck () [Corola-website/Science/310978_a_312307]
-
electronilor, intensitatea unei raze difractate este dată de: Aici, formula 2 este funcția de undă a razei difractate și formula 3 este așa-numitul "factor de structură", dat de: unde formula 5 este vectorul de împrăștiere al razei difractate, formula 6 este poziția unui atom formula 7 în celula unitate, și formula 8 este puterea de împrăștiere a atomului, numită și "factor atomic de formă". Suma este calculată peste toți atomii din celula unitate. Factorul de structură descrie felul în care o rază incidentă de electroni este
Difracția electronilor () [Corola-website/Science/310989_a_312318]
-
de undă a razei difractate și formula 3 este așa-numitul "factor de structură", dat de: unde formula 5 este vectorul de împrăștiere al razei difractate, formula 6 este poziția unui atom formula 7 în celula unitate, și formula 8 este puterea de împrăștiere a atomului, numită și "factor atomic de formă". Suma este calculată peste toți atomii din celula unitate. Factorul de structură descrie felul în care o rază incidentă de electroni este împrăștiată de atomii unei celul unitare dintr-un cristal, luând în considerație
Difracția electronilor () [Corola-website/Science/310989_a_312318]
-
structură", dat de: unde formula 5 este vectorul de împrăștiere al razei difractate, formula 6 este poziția unui atom formula 7 în celula unitate, și formula 8 este puterea de împrăștiere a atomului, numită și "factor atomic de formă". Suma este calculată peste toți atomii din celula unitate. Factorul de structură descrie felul în care o rază incidentă de electroni este împrăștiată de atomii unei celul unitare dintr-un cristal, luând în considerație puterea de împrăștiere diferită a elementelor prin intermediul termenului formula 8. Deoarece atomii sunt
Difracția electronilor () [Corola-website/Science/310989_a_312318]
-
celula unitate, și formula 8 este puterea de împrăștiere a atomului, numită și "factor atomic de formă". Suma este calculată peste toți atomii din celula unitate. Factorul de structură descrie felul în care o rază incidentă de electroni este împrăștiată de atomii unei celul unitare dintr-un cristal, luând în considerație puterea de împrăștiere diferită a elementelor prin intermediul termenului formula 8. Deoarece atomii sunt distribuiți spațial în celula unitate, va exista o diferență de fază când se consideră amplitudinea undei împrăștiate de la doi
Difracția electronilor () [Corola-website/Science/310989_a_312318]
-
toți atomii din celula unitate. Factorul de structură descrie felul în care o rază incidentă de electroni este împrăștiată de atomii unei celul unitare dintr-un cristal, luând în considerație puterea de împrăștiere diferită a elementelor prin intermediul termenului formula 8. Deoarece atomii sunt distribuiți spațial în celula unitate, va exista o diferență de fază când se consideră amplitudinea undei împrăștiate de la doi atomi. Această deplasare de fază este luată în calcul de termenul exponențial al ecuației. Factorul atomic de formă sau puterea
Difracția electronilor () [Corola-website/Science/310989_a_312318]
-
unei celul unitare dintr-un cristal, luând în considerație puterea de împrăștiere diferită a elementelor prin intermediul termenului formula 8. Deoarece atomii sunt distribuiți spațial în celula unitate, va exista o diferență de fază când se consideră amplitudinea undei împrăștiate de la doi atomi. Această deplasare de fază este luată în calcul de termenul exponențial al ecuației. Factorul atomic de formă sau puterea de împrăștiere a unui element depinde de tipul de radiație. Deoarece electronii interacționează cu materia prin procese diferite decât, de exemplu
Difracția electronilor () [Corola-website/Science/310989_a_312318]
-
între concentratia de protoni din interiorul și exteriorul celulei este baza sistemului celular de stocare a energiei. Selectivitatea este proprietatea centrală a canalului. Moleculele de apă își croiesc drumul prin canalul strâmt orientându-se în câmpul electric local format de atomii peretelui canalului. Protonii (mai bine zis ionii de hidroniu H3o+) sunt opriți din drum și respinși din cauza sarcinii lor pozitive. "Fig.3 Trecerea moleculelor de apă prin acuaporina1- AQP1.Datorită încărcării pozitive la centrul canalului, ionii încărcați pozitiv, cum ar
Premiul Nobel pentru Chimie 2003 () [Corola-website/Science/309527_a_310856]