7,566 matches
-
om de încredere și de viitor”", semnifică tragedia întregii țări care a fost târâtă fără voia sa în război de ambițiile marilor puteri și al cărei viitor a fost schimbat în mod decisiv. Criticul Sorin Alexandrescu a afirmat că proza fantastică a lui Eliade este o meditație asupra timpului și a încercării de evadare a omului din condiția umană, părăsind timpul „profan” pentru a se integra timpului sacru. Rupt de propria țară și trecând prin experiența tragică a războiului, autorul scrie
Douăsprezece mii de capete de vite () [Corola-website/Science/327013_a_328342]
-
ca „un prim „exercițiu” al noului tip de fantastic”, care nu se rupe cu totul de trecutul literar, dezvoltând idei din „Nopți la Serampore” și „Secretul doctorului Honigberger”. Importanța literară a povestirii se datorează, potrivit academicianului Eugen Simion, mai puțin fantasticului ingenios al subiectului și mai ales zugrăvirii unei tipologii tradiționale de personaje plasate într-o împrejurare enigmatică. Nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost tradusă în mai multe limbi străine: engleză („Twelve Thousand Heads of Cattle”, în vol
Douăsprezece mii de capete de vite () [Corola-website/Science/327013_a_328342]
-
cu sprâncene duble și întoarse în așa fel încât să inspire groază. (Același motiv apotropaic se regăsește și pe alte coifuri antice descoperite pe teritoriul României.) Cea din spate, despărțită în două registre, înfățișează în registrul superior figuri de oameni fantastici, cu picioarele în formă de șerpi, iar în cel inferior animalele fantastice urmărindu-se unele pe altele. Cele două plăci laterale reprezintă scene de sacrificiu, cu preoți purtând pe cap tiare. După alți autori, pe cele două obrăzare fixe dreptunghiulare
Coiful dacic de la Coțofenești () [Corola-website/Science/327143_a_328472]
-
Același motiv apotropaic se regăsește și pe alte coifuri antice descoperite pe teritoriul României.) Cea din spate, despărțită în două registre, înfățișează în registrul superior figuri de oameni fantastici, cu picioarele în formă de șerpi, iar în cel inferior animalele fantastice urmărindu-se unele pe altele. Cele două plăci laterale reprezintă scene de sacrificiu, cu preoți purtând pe cap tiare. După alți autori, pe cele două obrăzare fixe dreptunghiulare, care au fiecare câte un orificiu la bază, este reprezentată aceeași scenă
Coiful dacic de la Coțofenești () [Corola-website/Science/327143_a_328472]
-
„” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade în februarie 1945 la Cascais (Portugalia) și publicată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul" din Paris. Ea a fost inclusă apoi în volumul "Nuvele", tipărit în 1963 de Cercul de Studii «Destin» din
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
macrantropiei în lumea modernă, ci pe contactul unei ființe extraordinare cu o realitate mitică, ascunsă simțurilor obișnuite. Misterul percepției supraomenești a personajului se adâncește, fără ca autorul să intre în detalii, căci, potrivit celor afirmate de Vladimir Soloviov, principala caracteristică a fantasticului pur este aceea că el nu se manifestă niciodată cu claritate, deoarece fantasticul este camuflat în realitatea exterioară și este perceput doar de cei care posedă simțuri superioare, în timp ce rămâne irecognoscibil persoanelor obișnuite. Există totuși unele vagi indicii. Adus în
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
mitică, ascunsă simțurilor obișnuite. Misterul percepției supraomenești a personajului se adâncește, fără ca autorul să intre în detalii, căci, potrivit celor afirmate de Vladimir Soloviov, principala caracteristică a fantasticului pur este aceea că el nu se manifestă niciodată cu claritate, deoarece fantasticul este camuflat în realitatea exterioară și este perceput doar de cei care posedă simțuri superioare, în timp ce rămâne irecognoscibil persoanelor obișnuite. Există totuși unele vagi indicii. Adus în sălbăticia munților, Cucoaneș începe să semene cu un profet și își ridică înspăimântător
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
privesc pe uriaș, așteptând lămuriri pe care nu le mai primesc. Dispariția finală în mare (izvor al vieții) a lui Cucoaneș ar putea semnifica o cufundare în înțelepciunea primordială și eternă a Cosmosului și depășirea granițelor condiției umane. Analizând proza fantastică interbelică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
abisal”, concluzionează criticul. Academicianul Eugen Simion considera că această nuvelă este inspirată din mitul uriașilor existenți în mitologia românească precum Ochilă, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră sau copiii care cresc într-o zi cât alții într-un an, apropiindu-se ca subiect de fantasticul anatomic cultivat în perioada interbelică. În studiul său dedicat istoriei literaturii științifico-fantastice din România, criticul Florin Manolescu afirmă că „Un om mare” poate fi considerată o nuvelă S.F. ce instituie un mit: mitul uriașilor care ar fi existat în perioadele
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
confruntării și discuția paralelă poate semnifica imposibilitatea comunicării între spiritul liber și omul mediocru, între omul superior care creează ceva și omul incapabil care vorbește la nesfârșit. Întâlnirea celor doi copii ar putea să aibă loc într-un viitor posibil fantastic. Criticul Alex. Ștefănescu consideră că Brânduș reușește să se impună în discuția cu fata căpitanului, Agripina, „dovedind, practic, că imaginația este superioară culturii”. Băiatul este privit de scriitor ca o ființă liberă, spontană și intuitivă, având un spirit superior față de
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
în discuția cu fata căpitanului, Agripina, „dovedind, practic, că imaginația este superioară culturii”. Băiatul este privit de scriitor ca o ființă liberă, spontană și intuitivă, având un spirit superior față de cei care și-au petrecut viața în biblioteci. Analizând proza fantastică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul. Prozatorul este interesat de un fantastic de origine folclorică, ce încorporează elemente mitice și religioase. Academicianul Eugen Simion considera „Fata căpitanului” ca fiind o povestire admirabilă, situând-o în linia fantasticului folcloric, dezvoltat de autor mai întâi în nuvela "Domnișoara Christina" (1936). Nuvela conține multe asemănări, potrivit lui Ali Shehzad Zaidi, profesor la State University of New York, atât cu romanul omonim al lui Pușkin, cât și cu poezia mistică a lui Hafiz
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
îndemn la dezlănțuirea spiritelor libere și la asimilarea principiilor divine și o recunoaștere a dominației spiritului asupra gloriei lumești trecătoare. Gradul ridicat de teoretizare al nuvelei a atras și unele critici. Profesorul Sorin Alexandrescu considera că ea "„părăsește tiparele nuvelei fantastice, în ciuda unor elemente folclorice și lirice atractive”", nefiind susținută de o structură epică complexă și de un sistem de evenimente „incomprehensibile”. De asemenea, criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela „Fata căpitanului” este mai puțin inteligibilă, în timp ce filologul Mihai Gheorghiu
Fata căpitanului (nuvelă) () [Corola-website/Science/327212_a_328541]
-
lucru: să nu alunec prea mult în «simbolism». Aș vrea să reiasă altceva: camuflarea misterelor și, deci, ambivalența oricărei «întâmplări». În acest sens o «întâmplare» aparent banală poate revela un întreg univers de semnificații transcendente, iar o «întâmplare» aparent extraordinară, fantastică, poate fi acceptată de cei care o trăiesc ca ceva de la sine înțeles, ceva de care nici nu socotesc că au de ce să se mire. [...] Mi-e silă să repet ceea ce Onofrei a explicat cu atâta originalitate și forță în
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Tema principală a acestei nuvele o reprezintă redescoperirea sensurilor profunde, mistice, ale experiențelor omenești, adică relevarea fantasticului camuflat în cotidian. Camuflarea sacrului în cotidian este evocată în mai multe paragrafe ale nuvelei, dar mai ales în următoarea reflecție: "„Uneori, la anumiți oameni, sub aspectul celei mai stridente banalități, ți se revelează structurile profunde ale realului. Structuri care
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
enigmatic al nuvelei ar oferi astfel accesul către sacralitate prin cultură, adâncind conceptul de coincidentia oppositorum și transfigurând creator momentul istoric. Filologul Mihai Gheorghiu afirma că nuvela „Podul” este foarte reușită datorită „discursivității excesive” și a guvernării strategiilor narative ale fantasticului de către coincidentia oppositorum, dar nu reușește totuși să-și dizolve teza metafizică în substanța epică și intelectuală a prozei. Dialectica conceptului de coincidentia oppositorum este prezentă în nuvelă atât implicit, cât și explicit. Nuvela „Podul” a fost tradusă în mai
Podul (nuvelă) () [Corola-website/Science/327228_a_328557]
-
„” este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade. Ea a fost scrisă în aprilie 1959 la Chicago și publicată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid. Nuvela a fost inclusă apoi în volumul "În curte la Dionis
O fotografie veche de 14 ani () [Corola-website/Science/327266_a_328595]
-
autoritățile regimului comunist, nuvela „O fotografie veche de 14 ani” nu a putut fi publicată în România decât mult mai târziu. Volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București, a inclus scrierile fantastice publicate în perioada interbelică, cinci din cele șase nuvele publicate în 1963 la Madrid, plus alte două nuvele scrise ulterior; nuvela „O fotografie veche de 14 ani” a fost omisă din cauza temei sale religioase. Ea a fost publicată abia în
O fotografie veche de 14 ani () [Corola-website/Science/327266_a_328595]
-
14 ani” a fost omisă din cauza temei sale religioase. Ea a fost publicată abia în anul 1981, când a fost inclusă în volumul "În curte la Dionis", tipărit de Editura Cartea Românească din București. Concepția originală a lui Eliade asupra fantasticului provine, potrivit propriei opinii, din teoria sa despre „irecognoscibilitatea miracolului”, adică din credința sa că, după Întrupare, „transcendentul” este camuflat în lume sau în istorie, devenind astfel „irecognoscibil”. Matei Călinescu consideră că numai recunoscând existența miracolului și a sacrului putem
O fotografie veche de 14 ani () [Corola-website/Science/327266_a_328595]
-
noi este Dumnezeu” este că Dumnezeu este cu noi și trebuie primit și mărturisit, iar înțelegerea lui Steinhardt s-ar datora numai faptului că a trecut prin închisoare. Nicolae Steinhardt consideră că această nuvelă "„exprimă mai mult decât oricare nuvelă fantastică a lui M.E. adevăruri cutremurătoare și face loc în cadrul literaturii universale viziunii românești și ortodoxe despre viață și tainele ce ne înconjoară. În ea regăsesc tot ce cred mai intens și iubesc mai pasionat”". „O fotografie veche de 14 ani
O fotografie veche de 14 ani () [Corola-website/Science/327266_a_328595]
-
de „a formula clar tema scriitorului (retragerea divinității din lume) și de a sugera, printr-o ficțiune epică cât se poate de simplă, un caz de renaștere spirituală într-un individ de rând”. În opinia sa, povestirea are o componentă fantastică discutabilă din cauza premisei apariției miraculosului. Vorbind despre caracterul fantastic al nuvelei, criticul Sorin Alexandrescu susține că Mircea Eliade nu insistă asupra evenimentului insolit și extraordinar care a avut loc, ci caută să afle „autorul” lui. El consideră că nuvela este
O fotografie veche de 14 ani () [Corola-website/Science/327266_a_328595]
-
lume) și de a sugera, printr-o ficțiune epică cât se poate de simplă, un caz de renaștere spirituală într-un individ de rând”. În opinia sa, povestirea are o componentă fantastică discutabilă din cauza premisei apariției miraculosului. Vorbind despre caracterul fantastic al nuvelei, criticul Sorin Alexandrescu susține că Mircea Eliade nu insistă asupra evenimentului insolit și extraordinar care a avut loc, ci caută să afle „autorul” lui. El consideră că nuvela este elaborată într-un mod prea evident, cu scopul de
O fotografie veche de 14 ani () [Corola-website/Science/327266_a_328595]
-
celor doi autori în care ordinea de pe copertă este cea alfabetică, nu cea determinată de vârstă. Spre deosebire de precedentele două romane, "Constelația din ape" și "Doando", a căror temă principală era una de natură science fiction, în cartea de față elementul fantastic este unul secundar, accentul fiind pus pe descoperirea unui tezaur dacic într-un cadru care folosește recuzita specifică operelor polițiste. În plus, întreaga acțiune este presărată cu elemente umoristice, ale căror accente se regăsesc pe alocuri și în "Constelația din
Statuia șarpelui () [Corola-website/Science/327296_a_328625]
-
umoristice, ale căror accente se regăsesc pe alocuri și în "Constelația din ape". Aurel Cărășel a fost de părere că romanul este "bine realizat d.p.d.v. stilistic, dar împrăștiat în prea multe planuri uneori divergente". Romanul încearcă să dea o explicație fantastică tezaurului descoperit în primăvara anului 1962 în timpul lucrărilor de modernizare din zona Gării Vechi din Constanța. Acest tezaur cuprindea 24 de piese din marmură reprezentând divinități grecești, dintre care ieșea în evidență șarpele Glykon, singura statuie de cult a acestei
Statuia șarpelui () [Corola-website/Science/327296_a_328625]
-
lui Gopo.”" Un critic contemporan, regizorul Mihnea Columbeanu, a afirmat că după realizarea capodoperei "Scurtă istorie", talentul lui Ion Popescu-Gopo "„s-a disipat în cam tot atâtea filmulețe derizorii”", regizorul revenind în avanscena cinematografului românesc abia în 1975, cu "Comedie fantastică", dar fără a mai avea inspirația de la începuturile carierei. Despre filmul "Povestea dragostei", criticul sus-menționat comentează următoarele: "„Un an mai târziu, artistul își reiterează formula predilectă, în Povestea dragostei, unde purcelul cel năzdrăvan din Povestea porcului a lui Creangă e
Povestea dragostei () [Corola-website/Science/327303_a_328632]