7,466 matches
-
Mai bine haideți la o Bergenbier, berea fotbalului românesc. Prietenii știu de ce. 30 august Farmecul discret al Alianței... Ar fi putut fi foarte bine Farmecul discret al burgheziei, nu? Dacă nu ar fi fost Băsescu. Proletarul Băsescu. Dar este. Și, paradoxal, asta face farmecul insolit al momentului. Ce fascinant ar fi fost ca, după jumătatea de secol proletar, să vină la putere cum se întîmplase o întreagă istorie a României moderne burghezia. Nu cea care băga spaima (doctrinară) în sărăntocii ajunși
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
și la urma urmei sterpe autoreferințe, ci în credibilitatea personajelor ce le animă romanele. Atît de căutate! Atît de vîndute! Atît de capabile să întrețină o meserie, da, o meserie, iată, nicicînd muritoare! ... Pînă și un pictor, ins al retinei (paradoxal împătimit al topului romanesc la zi), vede clar aceste lucruri. Atît de neclare, vai, celor efectiv implicați în ele. Macaz: întorcîndu-mă la șevalet, știu prea bine că dincoace, în artele vizuale, situația e și mai fumegoasă. Nobel a inventat, în
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
a constituit altceva la timpul respectiv (secolele XIX-XX) decât o continuare într-un nou limbaj problematizant a puternicei tendințe de devalorizare declanșate încă din antichitate prin atacul asupra imaginii − una din principalele sale "unități" constitutive − și continuate într-un fel paradoxal în perioada post-renascentistă (atât de productivă de altfel în planul creațiilor artistice și al proiecțiilor mentale colective). Procesul de reconsiderare a sa în gândirea occidentală modernă a început cu studiile de psihanaliză metodică ale lui Sigmund Freud și s-a
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
mai spectaculoasă în occident, în "scenografie" și în formele discursive, deși imaginarul își păstrează în mare parte vechile structuri. Istoria lui devine mai dinamică pe măsură ce se apropie de pragul modernității, prin Renașterea italiană, protestantism și Contra-Reformă. Mișcări opuse ca sens, paradoxal similare ca semnificație: toate clamează dreptul la afirmarea deplină a individualității și la relația directă a credinciosului cu divinitatea. Artistul catolic plasează figura sacră în scenografia orașului și în proximitatea contemporanilor săi, cărora le împrumută chipurile pentru a reprezenta identitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
unui întemeietor de civilizație, precum Dragoș descălecătorul, nu înseamnă a avea o "imagine", ci un compus nefigurativ de calități, generic. "Portretul" este aici mai curând o urmă vagă în memorie, týpōsis; el nu caută să prindă contur, dar, paradoxal, nici nu se pierde în timp, în ciuda inconsistenței lui figurative. Voi descrie, de aceea, o sumă de variații ale arhetipului, în funcție de contextualizarea lui ca model istoric, astfel încât să poată fi sesizate anumite caracteristici ale formelor; la fel de necesar este să apelăm
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
scrierile umaniștilor poloni sau la Bonfini temeiuri noi ale legendei care se preschimba astfel în realitate istorică, iar Cantemir avea să facă din transmiterea neîntreruptă și exclusivă a caracterului originar roman însăși ideea directoare a Hronicului său. (Pippidi 122-23) Situația paradoxală a civilizației românești deriva, așadar, pe de o parte, și din condiționările geo-politice. Dunărea, care a mărginit elanul civilizator al "noii Rome" de a reîncorpora teritoriile de pe malul stâng al fluviului, a protejat mai târziu populația și limba de un
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
pe o soluție consacrată, puternică simbolic, pentru a contracara presiunile regionale. Șansa istorică a românilor a fost însă rămânerea în afara granițelor efective ale imperiului otoman, dincolo de Dunăre, într-un contact totuși permisiv cu civilizația de tip occidental, cunoscută mai bine, paradoxal, tocmai prin filieră polonă și maghiară (Papacostea 139-277; Mazilu, Recitind literatura română veche I 237-439). Păstrând legătura, pe de altă parte, cu structurile rezistenței cultural-religioase sârbești, athonite și bulgare, apoi cu nordul ucrainean, susținând, adesea cu mefiență, programul rusesc de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
prin Carol de Martel și Charlemagne, a cunoscut pericolul islamic doar în timpul cruciadelor întreprinse, din ce în ce mai slab organizate în timp și mai puțin eficiente, până la eșecul total al proiectului militar în secolul XV. Expedițiile anti-păgâni lăsau însă acasă o lume care, paradoxal, se hrănea cu fantasmele orientale, până la a le îndrăgi și a le introduce în propriul imaginar (după cum demonstrează în numeroase locuri din Imaginarul medieval Jacques Le Goff). În schimb, pentru Țările Române, orientalitatea musulmană a reprezentat timp de secole forța
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
-se din "acasa" maternă (maculată), așa cum o înțelege evul mediu creștin, se inițiază în marea taină a morții și a divinității, într-o continuă căutare de sine, între casa familiei, casa mare a creștinătății și casa Domnului, biserica. Adăpostul rămâne, paradoxal, loc al odihnei, al tihnei (când se poate), dar și locul în care, totuși, cea de-a doua condamnată de păcat (după Lucifer), femeia, e claustrată, deși delegată să organizeze viața casei. Din analiza simbolurilor medievale ale spațiului și ale
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
era de dată mai veche, pentru că se manifestase prin atitudinea instituțională a papalității, iconodulă, în timpul crizei bizantine a icoanelor (secolele VIII-IX). Umanismul Renașterii de secol XV (despre care am pomenit într-un capitol din prima parte a volumului) va realiza, paradoxal, exaltarea omului natural și a ambientului său agrest, dar și întoarcerea la "teologia naturală a forțelor antropomorfe care stăpânesc natura" și la o imagistică păgână, reziduală în mitologiile locale și în imaginarul popular creștin (Durand, Aventurile imaginii 137). După criza
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
o formă universală a lui nu există decât în teorie; în istorie, el se individualizează în funcție de factori zonali, temporali, culturali etc. De aceea, conceptual, apare ca un gen proxim cu numeroase diferențe specifice; în anumite circumstanțe, ele dau un caracter paradoxal formelor pe care imaginarul le ia. În ciuda tuturor atacurilor ideologice sau raționaliste din perioadele iconoclaste, imaginarul colectiv a continuat să se manifeste și să se îmbogățească; chiar dacă imaginea religioasă a fost retrasă și negată, temporar sau definitiv, din clădirile de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
imaginii sunt cauzate mai curând de dorința/de frica de oglindire în ea a ființei și a chipurilor alterității sale? Este posibil ca aspectele controversate ale imaginarului să fi apărut din spaima în fața necunoscutului, din noi și din ceilalți? Tot paradoxal, el, imaginarul colectiv, își continuă istoria. Addenda Speculum memoriæ În memoria profesorului Dan-Horia Mazilu (20 aprilie 1943 - 16 septembrie 2008) Careul singurătății. Despre puterea medievală 28 Dacă în spectacolul politic din societatea contemporană, "gloria" puterii și fascinația ritualurilor ei se
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
ale gândirii formale constrângătoare. Pe de altă parte, trebuie să fim dispuși ca măcar să bănuim că partea constrânsă (în limitele acceptabilului, el însuși determinat prin convențiile actelor de acreditare) a vieții umane are limite și că dincolo de acestea se află paradoxal ! tot viață omenească (potențială, posibilă doar, în raport cu faptelor ei): practici și reguli elementare, "gânduri" împresurate de alte fapte subiective, "rostiri" (incorecte, adică neacreditate) etc. O scrutare a acestor limite nu este cu putință în condițiile acceptării necondiționate a normelor gândirii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
trece în fel de fel de fapte ale gândirii, rostirii și făptuirii, trebuie sustrasă, "reductiv", din aceste ocurențe, "comandate" de logos-ul formal însuși, pentru a stabili și pierderea de sens pe lângă sporul de care vorbeam mai înainte pe care, paradoxal, unitatea însăși a suferit-o datorită formalizării logos-ului. Pe de altă parte, aceste reducții se constituie ele însele prin regula de metodă a judicativului, după care orice fapt trebuie să aibă un temei; ele sunt, așadar, căi de căutare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu poate fi, în contextul acestui proiect, decât un exercițiu mai degrabă "poematic", care ține cu orice chip să capete semnificații non-analitice și non-dialectice. Probabil este forma cea mai firavă a unui discurs non-judicativ, prin constituția sa încă judicativă; dar, paradoxal, ea se poate arăta ca fiind instanța non-judicativă cea mai radicală, prin însăși "formula" non-judicativă a sensurilor ei. Este, cred, cea mai firavă și pentru că împrumută forma poematică, așadar o formă care se află în afara formelor posibile puse sub "critica
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
posibilă prin simțuri, dar, până la urmă, și prin gândirea care prelucrează materialul sensibil), ceea ce-și păstrează identitatea, prin intervenția identitară a conștiinței înseși care "simte" că numai prin potențarea diferenței sale față de propriul "obiect" ea mai poate fi ceva. Paradoxal, tocmai potențarea acestei diferențe ferește "obiectul" de trecerea lui către condiția de fenomen, care mai degrabă convertește datul în "element" al unei unități originare, în care parte este și "actul conștient", fie acest act un fel de intuiție sensibilă, fie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nimic, însă un nimic care se dă pe sine, în așa fel încât el este ceva; și, desigur, trebuie să fie, altminteri nefiind posibilă nici măcar ipoteza: dacă există ceva ... Însăși ipoteza aceasta cere existența, ceea ce face ca ipoteza să devină, paradoxal, o "idee" apodictică. În termeni fenomenologici: nimicul dat ca atare este un fapt de evidență ființială; poate că acest nimic care se dă este ființa însăși (ceea-ce-este), dar avem de-a face aici cu o altă problemă. Conștiința aceasta care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
logos, în accepțiunea sa comună, rostire, a suportat, în timp, o mișcare semantică, al cărei sens principal, din perspectiva celor tocmai precizate, este: de la lingvistic (cuvânt) la logic (formă logică, în genere, sau doar noțiune). Mișcarea aceasta a fost posibilă, paradoxal, în contextul tehnicizării limbajului filosofiei, fenomen început pentru termenul în cauză prin gândirea lui Heraclit 34 și desăvârșit în perioada clasică a filosofiei grecești, prin operele lui Platon și Aristotel. Cum știm, tot în aceste împrejurări, orizontul logicului va dobândi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a fost croit încă de la începuturile filosofiei și a fost consacrat de logica aristotelică, enunțul S este P se află, chiar dintr-o motivație "logică", înaintea celui corespunzător principiului identității (desigur, și formulei identității, A este A, care va concentra, paradoxal, toate sensurile posibile ale identității, odată ce reglarea "logică" va funcționa judicativ). Spun "scapă din vedere", fiindcă însăși preeminența identității (alături de contradicție și terț exclus) în privința aspectului formal al cunoașterii o identitate implicând gândul diferenței, atât într-un sens ontologic, cât
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
că nu putem constitui necontradictoriu un sens pentru ceva care este suficient în potențialitatea sa (un concept al infinitului finit; sau al finitului infinit), chiar dacă nu ar fi vorba despre Dumnezeu. Infinitul ar apărea, după un asemenea gând, ca fiind, paradoxal, de-limitat; și nu oricum, ci din toate unghiurile, însă în primul rând ca "subiect" de judecată. Evident, Dumnezeu, păstrând sensul infinitului (ca "subiect" de judecată), se află în această poziție paradoxală. În plus, îi este prescrisă (predeterminată) potențialitatea (altminteri
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ar apărea, după un asemenea gând, ca fiind, paradoxal, de-limitat; și nu oricum, ci din toate unghiurile, însă în primul rând ca "subiect" de judecată. Evident, Dumnezeu, păstrând sensul infinitului (ca "subiect" de judecată), se află în această poziție paradoxală. În plus, îi este prescrisă (predeterminată) potențialitatea (altminteri, infinită). Dumnezeu este actualitate, ca subiect de judecată căreia i se atribuie predicatul infinitului sau oricare alt predicat "infinit" (omnisciență, omnipotență etc.), fiindcă este constituit ca atare cu acest sens al infinitului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cunoașterea veritabilă și cea părelnică. În plus, relația de corespondență, atâta vreme cât este luată ca adevăr, iar acesta este luat prin sine, socotit ca o ideea simplă, trece în plan secund față de adevărul însuși; iar acesta, mai departe, pare a fi, paradoxal, ceva unitar, fără sciziune lăuntrică: o unitate simplă. Pe de o parte, acest fapt este de gândit, fiindcă adevărul semnifică și în sens ontologic, așa cum s-a arătat în alte subcapitole ale acestei lucrări și s-a ilustrat cu gânduri
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
respingerea "premiselor" sau "problemelor" dialectice, operații necesare înaintării către cunoașterea adevărului. Forțând puțin sensurile, am putea spune că raționamentul dialectic se constituie în legătură cu o "teză" (aceasta fiind, în funcție de forma exprimării sale, "problemă" sau "premisă"), termen care se referă la opinia paradoxală sau la afirmația pentru care dispunem de argumente, deși ea contravine "opiniilor obișnuite".90 De la început trebuie accentuat faptul că problema cea mai semnificativă a demersului aristotelic asupra dialecticii, din perspectiva stabilită în lucrarea de față, este aceea care privește
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
structura fenomenală proprie intuiției sensibile, nimic; totuși, cum vedem, este vorba despre "ceva". Dar despre ceva ca o absență activă: anume despre "absența" timpului ca activ-constitutivă pentru intuiția sensibilă, în acest caz. Cea mai potrivită exprimare a acestui fapt, oarecum paradoxal, o găsim în "Estetica transcendentală", acolo unde Kant vorbește despre caracterul în mod necesar obiectiv al timpului ca o condiție a intuiției sensibile. Timpul nu este deci decât o condiție subiectivă a intuiției noastre (omenești), intuiție care este totdeauna sensibilă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
numite, cum știm, Idei transcendentale de către Kant, pot opera transcendent, adică depășind limitele oricărei experiențe, fiindcă obiectul lor nu se poate afla în limitele acesteia, dar este luat ca și cum s-ar afla. Iar centrul descrierii va fi o structură conceptuală paradoxală, în perspectiva a ceea ce a fost stabilit până aici în legătură cu structura de existență "timp fenomen": este vorba despre cuplul "timp necondiționat". Dat fiind faptul că timpul și-a pierdut funcția sa constitutiv-judicativă adică reducția la timp s-a operat potrivit
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]