7,321 matches
-
Racine situează totdeauna acțiunea pieselor lor la curtea unor regi sau printre cei de rang înalt, într-un trecut îndepărtat. Pentru Bajazet (Baiazid), singura dintre tragediile sale în care pune în scenă evenimente cvasi contemporane, Racine explică, în A doua prefață, că a reintrodus o distanță între spectatori și personaje prin îndepărtarea în spațiu. Drama se petrece în Turcia, regiune misterioasă prin exotismul său, pentru spectatorii secolului al XVII-lea. "De fapt, nu l-aș sfătui pe vreun autor să ia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care opune personajele raciniene. Dacă Racine își începe ucenicia în teatru cu Tebaida sau Frații dușmani (La Thébaïde ou Les Frères ennemis), asta se datorează faptului că, în imaginarul colectiv, începând din Antichitate, familia Labdacizilor ilustrează transgresarea interdicției incestului. În Prefață, Racine explică faptul că nu poate să existe loc pentru relația amoroasă în această piesă în care relațiile familiale sunt nemăsurat de puternice: Într-un cuvânt, sunt convins că sentimentele de tandrețe sau de gelozie ale amanților nu și-ar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acestui om corect, care într-o privință este un model de virtute, în sensul cornelian al termenului (curaj), nu ar putea fi mai mare. Cel virtuos a devenit fratricid! Și Racine reia definiția aristotelică a eroului tragic. El scrie, în Prefața la Andromaca, în 1667: "Aristotel, departe de a ne cere eroi perfecți, vrea dimpotrivă ca personajele tragice, adică cele a căror nefericire constituie catastrofa din tragedie, să nu fie nici complet bune, nici complet rele. El nu vrea ca ele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu este încă decât un "monstru în devenire". Mai târziu, comportamentul său ar fi fost prea odios. "Trebuie să ne amintim că el este aici în primii ani ai domniei, care au fost fericiți, după cum se știe, scrie Racine în Prefața a Doua, din 1676. Astfel, nu mi-a fost permis să-l reprezint la fel de rău cum a fost începând din acel moment. Nu-l reprezint nici ca pe un om plin de virtuți, căci nu a fost niciodată așa." Alegerea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
său privat și în cadrul familiei sale, iar ei (docții) mă vor scuti de a le aduce la cunoștință toate pasajele care ar putea ușor să le dovedească faptul că nu am a-i face nicio corectură", scrie Racine în Prima Prefață din 1669. Alții l-au criticat pe Racine pentru că l-a făcut "pe Nero prea bun", față de personajul istoric. "L-am privit totdeauna ca pe un monstru, scrie Racine în Prima Prefață. Dar aici este un monstru în devenire. Încă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-i face nicio corectură", scrie Racine în Prima Prefață din 1669. Alții l-au criticat pe Racine pentru că l-a făcut "pe Nero prea bun", față de personajul istoric. "L-am privit totdeauna ca pe un monstru, scrie Racine în Prima Prefață. Dar aici este un monstru în devenire. Încă nu a dat foc Romei, nu și-a omorât încă mama, soția, guvernatorii: lăsând deoparte acestea, mi se pare că se pot vedea la el destule acte de cruzime pentru a determina
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
inspirat personajul eroinei sale. Ea are "toate calitățile cerute de Aristotel unui erou de tragedie și care sunt capabile să provoace compasiunea și teroarea. Fedra, într-adevăr, nu este nici de tot vinovată, nici de tot nevinovată", scrie el în Prefață. El adaugă că a avut grijă "să o fac mai puțin odioasă decât este în tragediile Anticilor". De aceea doica, și nu Fedra, ca la Euripide, este vinovată la el de calomniere. A transformat personajul lui Hipolit, făcându-l să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe care Aristotel îl exclude din universul tragic. Pentru Racine, un asemenea caz nu este acceptabil. De aceea, în Ifigenia, s-a îndepărtat de tradiție, cea a lui Eschil și Sofocle, care termină piesa cu sacrificarea eroinei. Așa cum explică în Prefață, preferă să preia ideea deznodământului de la Pausanias care povestește că, după o veche credință obișnuită în ținutul Argos, o altă Ifigenie, fiica Elenei și a lui Tezeu, ar fi fost sacrificată. În ochii lui Racine, Ifigenia este o eroină prea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Argos, o altă Ifigenie, fiica Elenei și a lui Tezeu, ar fi fost sacrificată. În ochii lui Racine, Ifigenia este o eroină prea virtuoasă pentru ca spectatorul să-i poată accepta moartea fără indignare. "Cum ar fi arătat, scrie el în Prefață, să fi murdărit scena cu omorul oribil al unei persoane atât de virtuoase și atât de plăcute pe care trebuia să o reprezint în persoana Ifigeniei?" Euriphile, dimpotrivă, care păcătuiește prin gelozie, poate fi sacrificată. "(...) ajungând în nenorocirea în care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să se fi impus clasicismul, unii partizani ai neregularității concep un teatru în libertate. Guarini, în Italia, își publică Compendiul poeziei tragi-comice în 1601, Lope de Vega, în Spania, Noua artă de a face comedii, în 1609, Ogier, în Franța, Prefața la A doua ediție a lui Tyr și Sidon, tragi-comedie de Jean de Schélandre, din 1628. Principiile lor anunță, cu un secol și jumătate mai înainte, pe cele ale dramei. Numai teatrul elisabetan, care vede totuși, de la 1558 la 1642
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru ca Lope de Vega să fie reabilitat. 1.4. Ogier, urmaș al lui Lope de Vega Cu o generație după cea a lui Guarini și Lope de Vega, abatele François Ogier se face, în Franța, campionul lipsei de regularitate, în Prefața sa la a doua ediție a lui Tyr și Sidon, tragi-comedie de Jean de Schélandre, din 1628. Ca și Lope, el condamnă unitățile de timp și de loc, a căror respectare atrage după sine uneori incoerențe neplăcute, fie că personajele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care nu au avut "nici geniul, nici probitatea sa", ca Dancourt sau Régnard, el îi condamnă fără drept de apel. Dacă tragedia moare încet la începutul secolului, comedia, susceptibilă de evoluție, experimentează forme noi ce pregătesc drama. Destouches (1680-1754), în Prefața la Gloriosul (Le Glorieux, în 1732), se fudulește de a fi creat "un comic nobil și sublim", foarte diferit de cel al lui Molière, lucru pentru care Fontenelle îl felicită în Discursul pe care i-l adresează ca omagiu, cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
confidente), introduce și el, în același an, elemente patetice în sânul comediei. Totuși aceste piese rămân comedii, destinate să stârnească râsul, chiar dacă comicul nu mai este de aceeași natură cu cel pe care îl provocau piesele lui Molière. Voltaire, în Prefața la Nanine, pe care o califică drept "comedie înduioșătoare" ("comédie attendrissante", 1749), revendică menținerea acestui fel de râs în comedie. O comedie serioasă, cea preconizată de dramă, nu i-ar fi pe plac. "Comedia, scrie el, încă o dată, poate prin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se pasioneze, să se înfurie, să emoționeze, numai să stârnească apoi râsul oamenilor de treabă. Dacă i-ar lipsi ceva comic, dacă nu ar fi provoca decât lacrimi, ar fi atunci un gen foarte vicios și foarte dezegreabil." Totuși, în Prefața la Copilul risipitor (L'Enfant prodigue, 173712), el definește cu o clipă mai devreme obiectivele dramei, revendicând, în numele realismului, amestecul de tonuri, după modelul din viață unde momentele patetice nu încetează să coexiste cu momentele comice. Drama este gata să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de la Barre, care a bulversat spiritele. Acestea sunt idealurile dramei. Scenele de teatru din Franța, înguste în majoritate, sunt vetuste și rudimentare, adesea puțin propice realizării unor obiective atât de înalte. Voltaire, atât în Discursul despre tragedie, cât și în Prefața la Sémiramis (1748), se indignează împotriva unei asemenea delăsări. "Ar trebui să ne fie rușine că nu avem în toată Franța o singură sală de spectacole în afara celei de la Tuileries puțin comodă", scrie el în Scrisori din Italia (Lettres d
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
alergând spre răzbunare; iar tandrețea filială ne face să uităm în acest moment faptul că va fi și el imfluențat de falsa onoare a națiunii sale." (cap. 8, "Despre Dramă") Dându-i Cezarului ceea ce este al Cezarului, el laudă și Prefața lui Don Sancho de Aragon în care "chiar Corneille a părut să anunțe succesul noului gen." 2.3.2. Zugrăvirea condițiilor Obiectivele dramei sunt diametral opuse celor ale Clasicismului. Pentru ca spectatorul să se poată recunoaște în spectacolul ce îi este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
două capitole consacrate teatrului. Începând cu 1760, se înhamă la o sarcină colosală, care îl va ține ocupat până la sfârșitul zilelor sale, traducerea scrierilor de estetică și a dramelor sale. În 1781, chiar în anul morții, adaugă o a doua prefață la traducerile sale din opera teatrală. Singurele lucrări ale lui Diderot pe care nu le-a cunoscut sunt, cum este și normal, scrierile sale postume, Saloanele (Salons) și Paradoxul despre comediant (Paradoxe sur le comédien). Dacă Lessing a lucrat mult
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
frecventarea asiduă a actorilor ca și a sălilor de spectacol i-au permis să construiască o gândire pur personală, atât asupra legăturii dintre textul dramatic și joc, cât și asupra scopului teatrului. El ne aduce la cunoștință acest lucru în Prefața din 1750 a primului volum de Opere complete din ediția Bettinelli, și totodată în Teatrul comic 53, piesă-manifest pe care o va califica el însuși mai târziu, în Memoriile sale, drept "poetică pusă în acțiune". Revine la acest lucru, la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lipsită de aceste trăsături comice și ieșite în evidență care formează baza fundamentală a existenței sale. " Prin râs, el vrea să-l determine pe spectator să arunce o privire lucidă asupra societății timpului său. Cu privire la Trilogia viligiaturii, el scrie, în prefața primei din cele trei piese, Patima vilegiaturii: "...Personajele principale ale acestor trei reprezentări, care sunt tot timpul aceleași, sunt un fel de persoane pe care am vrut să le vizez în mod special, adică de un rang civil nu nobil
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
plină decadență. 5. Drama romantică Moștenitori ai Iluminismului, Romanticii francezi sunt fascinați de poezia Europei de Nord. Teoreticienii dramei, Stendhal (1783-1842), în Racine și Shakespeare 66, a cărui primă parte datează din 1823, a doua din 1825, Hugo (1802-1885), în Prefața la Cromwell din 1827, Vigny (1797-1863), în Scrisoare către Lordul *** despre seara din 24 octombrie și despre un sistem dramatic (Lettre à Lord *** sur la soirée du 24 octobre et sur un système dramatique), din 1829, reiau, entuziasmați, un mare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sudului pentru spiritul unui popor liber", ea se arată convinsă că introducerea literaturilor popoarelor din nord va regenera spiritul latin. Foarte apropiată de Benjamin Constant (1767-1830), care a însoțit-o în călătoria sa în Germania, îl incită să scrie, în prefața traducerii sale din trilogia lui Schiller, Wallenstein, Reflecții asupra teatrului german (Réflexions sur le théâtre allemand), în 1809, text direct influențat și el de Schlegel. El pune acolo față în față stilizarea eroului tragic francez, redus la o schemă, și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
produce la Paris, punând în scenă la Odeon Richard III și Othello, spectacolele, deși foarte controversate, atrag de data aceasta publicul. Este o revelație, după cum o dovedește această reacție a lui Alexandre Dumas, în textul pe care îl scrie ca prefață la teatrul său, "Cum am devenit autor dramatic": "Cam pe la acea vreme, actorii englezi sosiră la Paris. Nu citisem niciodată măcar o singură piesă a vreunui teatru străin. Anunțară Hamlet. Nu-l știam decât pe cel al lui Dacis. Mersei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fără dramă, amestecate cu scene comice și tragice; în execuția ei, un stil familiar, comic, tragic, și uneori epic?" Mai târziu, în 1864, Hugo va scrie al său William Shakespeare, prima analiză foarte aprofundată a operei marelui dramaturg elisabetan, ca prefață la traducerea pieselor pe care le publică fiul său François-Victor. 5.2. Modernitatea și libertatea artei Romanticii sunt, fără discuție, oameni moderni. Lăsând de o parte, ca Diderot și Louis-Sébastien Mercier, orice paseism, ei doresc crearea unei arte care să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Mercier, orice paseism, ei doresc crearea unei arte care să vorbească despre prezentul oamenilor timpului lor. Conștienți fiind că gustul variază cu epocile, ei resping, cu multă lipsă de respect, modelele vechi, antice sau clasice. Stendhal începe, în termenii aceștia, Prefața primului său Racine și Shakespeare. Nimic nu seamănă mai puțin decât noi cu marchizii acoperiți de haine brodate și de mari peruci negre, costând mii de scuzi, care au apreciat, în 1679, piesele lui Racine și Molière. Acești oameni însemnați
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de la 1785 la 1824! exclamă Stendhal, în Racine și Shakespeare. De două mii de ani de când cunoaștem istoria lumii, o revoluție atât de bruscă în obișnuințe, idei, credințe, poate că nu s-a mai întâmplat." Cât despre Hugo, în 1830, în Prefața la Hernani, clamează: "La un nou popor, o nouă artă." Tocmai de gustul acesta nou trebuie să țină seama scriitorii. A fi romantic înseamnă să aparții timpului tău. Modern, teatrul romantic este o artă ce se vrea populară. Ca și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]