KorAP: Find »[drukola/base=puternic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...2879 2880 2881 ...2902 >

72,529 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

Partidul Socialist Francez, familiarizat cu tacticile comuniste interbelice, nu s-a aliniat fără discernământ comuniștilor Încă din primele etape ale Războiului Rece (deși o parte dintre membri doreau acest lucru). Așa se face că PCF era În același timp mai puternic și mai izolat decât orice alt partid comunist. Era și deosebit de ostil intelectualilor. Spre deosebire de italieni, PCF a fost dintotdeauna condus de nomenclaturiști Înguști la minte și pragmatici, cel mai bun exemplu fiind fostul miner Maurice Thorez, care a condus partidul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să nu-i trădeze pe muncitori. Pentru Camus, ca și pentru Silone, cel mai important era să nu se trădeze pe sine. Liniile de forță ale Războiului Rece În cultură erau trasate. E dificil, după atâtea decenii, să pătrundem contrastele puternice și retorica Războiului Rece În acei ani de Început. Stalin nu era Încă o rușine, dimpotrivă. Cum declara Maurice Thorez În iulie 1948, „oamenii Își Închipuie că ne insultă pe noi, comuniștii, făcându-ne «staliniști». Ei bine, eticheta asta e

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În Spania modernă spiritul de cruciadă al vechiului regim. În restul Europei Occidentale, Biserica Catolică se confrunta cu forțe concurente și ostile care revendicau simpatia maselor. Dar chiar și Într-o țară ca Olanda structurile catolice se simțeau suficient de puternice pentru a-i excomunica pe cei care au votat cu oponenții lor, laburiștii, În primele alegeri de după război. Moartea lui Pius al XII-lea În 1958 a marcat sfârșitul unei ere, dar cu numai doi ani Înainte, șapte italieni din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Partidul Comunist a votat, fără tragere de inimă, această lege, ceea ce nu a Împiedicat Vaticanul să-i excomunice un an mai târziu pe italienii care votau cu PCI. În Franța, structurile catolice și suporterii lor politici se simțeau suficient de puternici pentru a solicita privilegii educaționale În cadrul unei guerre scolaire care amintea de conflictul dintre stat și Biserică de la sfârșitul anilor 1880. Obiectul controversei era subvenționarea școlilor catolice de către stat: o doleanță deloc nouă, dar aleasă cu grijă. Reacția anticlericală din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În anii ’40 și ’50. Pe de o parte pentru că Biserica Catolică era singura care susținea formațiuni politice specifice (complet dependente de ea În unele cazuri) În Germania, Olanda, Belgia, Italia, Franța și Austria; pe de altă parte, catolicismul era puternic, de secole, exact În acele regiuni europene care s-au schimbat cel mai puțin În acei ani. Mai presus de orice, Biserica Catolică le oferea enoriașilor un lucru foarte prețios: senzația de continuitate, calm și siguranță Într-un univers care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
voturi pentru a-și asigura succesul. Scopul acestei reguli era să prevină instabilitatea politică asociată cu un guvern fără susținere de tipul celei din ultimii ani ai Republicii de la Weimar; ea a contribuit și la longevitatea și autoritatea unor cancelari puternici cum ar fi Konrad Adenauer și, mai târziu, Helmut Schmidt și Helmut Kohl. Acest efort de a anihila sau controla conflictele a influențat Întreaga cultură publică a Republicii de la Bonn. Legislația „pieței sociale” urmărea să reducă riscul apariției conflictelor de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ca „etnici germani” (Volksdeutsche), drepturile lor de cetățeni și refugiați erau Înscrise În Legea Fundamentală din 1949. În primii ani ai Republicii, ei erau cei mai vulnerabili din punctul de vedere al locuințelor sau slujbelor și aveau astfel o motivație puternică să participe la alegeri sub imperiul unui singur deziderat: dreptul de a se Întoarce la pământurile și proprietățile lor din țările blocului sovietic - iar dacă acesta era irealizabil, obținerea de compensații pentru pierderile suferite. Pe lângă Vertriebene mai erau milioanele de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
istoricul englez Eric Hobsbawm, sfârșitul imperiilor coloniale europene le părea foarte Îndepărtat În 1939 chiar și studenților de la un seminar pentru tinerii comuniști din Marea Britanie și coloniile sale. șase ani mai târziu, lumea era Încă Împărțită În asupritori și asupriți, puternici și nevolnici, bogați și săraci - și era greu de crezut că diferențele vor dispărea În viitorul apropiat. Chiar și În 1960, cu mult după ce mișcarea mondială pentru independență luase avânt, 70% din produsul mondial brut și 80% din valoarea economică

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1 iulie, la care poporul francez a votat Într-o proporție covârșitoare pentru eliberarea de cătușa algeriană. Două zile mai târziu, Algeria era stat independent. Tragedia algeriană nu s-a sfârșit Însă aici. OAS se dezvoltase Într-o organizație clandestină puternică, dedicată la Început păstrării Algeriei franceze și apoi, după ce nu reușise acest lucru, pedepsirii celor care „trădaseră” cauza. Numai În februarie 1962, militanții și bombele OAS au ucis 553 de oameni. Spectaculoasele tentative de asasinat asupra ministrului Culturii André Malraux

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
A Patra Republică supraviețuise doar doisprezece ani. Neiubită și neplânsă de nimeni, ea a fost dintru Început slăbită dramatic de absența unui executiv eficient - moștenire a experienței Vichy, care i-a făcut pe legiuitorii postbelici reticenți față de edificarea unei președinții puternice. Ea a fost handicapată de un sistem parlamentar și electoral care favoriza pluripartitismul și producea guverne de coaliție instabile. A adus schimbări sociale fără precedent, care au generat Însă reacții politice ireductibil opuse. Pierre Poujade, un librar din Saint-Céré, În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
avea acum chiar un excedent de produse agricole. Al treilea Plan de Modernizare, din anii 1957-1961, a favorizat și mai mult investițiile În producția de carne, lapte, brânză, zahăr și grâu (principalele produse din nordul Franței și bazinul parizian, unde puternicele sindicate ale fermierilor francezi aveau cea mai mare influență). În același timp, guvernul francez, conștient ca Întotdeauna de semnificația simbolică a pământului În viața publică franceză (și de importanța reală a electoratului rural), Încerca să susțină artificial prețurile și să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cheltuirea banilor a venit din modul În care aceste produse erau ambalate și scara la care erau vândute. Au Început să apară supermarketurile, mai ales În anii ’60, deceniul În care creșterea puterii de cumpărare a fost resimțită cel mai puternic. În Olanda, care avea doar șapte supermarketuri În 1961, zece ani mai târziu existau 520. În același deceniu, numărul supermarketurilor din Belgia vecină a crescut de la 19 la 456, iar În Franța, de la 49 la 1.83312. Logica supermarketurilor era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Paris la granița spaniolă (de la câteva mii de turiști În 1955, numărul de francezi care vizitau Spania a crescut la trei milioane În 1962 și șapte milioane doi ani mai târziu - În Spania lui Franco, chiar și francul francez era puternic, mai ales după reevaluarea gaullistă)18. Turiștii germani au urmat ruta comerțului medieval către sud, revărsându-se prin Tirolul austriac și mai departe prin pasul Brenner către Italia, În număr din ce În ce mai mare. Mulți continuau drumul până În Iugoslavia, care, ca și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de a evita o revenire la ororile anilor ’30, când oamenii și mașinile rugineau de inactivitate, a primat asupra oricărei alte considerații privitoare la creștere economică, productivitate sau eficiență. Sindicatele - și În special reprezentanții lor locali, administratorii halelor - erau mai puternice ca oricând. Grevele - deopotrivă simptom al laburismului militant și al incompetenței managementului - erau frecvente În viața industrială britanică postbelică. Chiar dacă liderii sindicatelor britanice ar fi urmat exemplul german, creând relații amicale În uzină și acceptând constrângeri salariale În schimbul investițiilor, dezvoltării

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și acțiunea - s-a mutat În venerabilele clădiri ale Sorbonei, În inima Parisului. Trebuie să subliniem caracterul minor și local al problemelor care au declanșat evenimentele din mai și să nu ne lăsăm Înșelați de programele ambițioase și de vocabularul puternic ideologizat din săptămânile următoare. Studenții care au ocupat Sorbona și care apoi au Înălțat baricade și s-au confruntat cu poliția, mai ales În nopțile de 10 spre 11 mai și 24 spre 25 mai, erau conduși de reprezentanți ai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
când guvernul a forțat Pirelli să satisfacă principalele cereri ale muncitorilor) reprezentau un contrapunct industrial și o confirmare a protestelor studențești. Grevele din 1969 au fost cele mai ample din istoria Italiei și au avut asupra tinerilor radicali italieni un puternic efect mobilizator și politizant, spre deosebire de protestele franceze din anul precedent, care duraseră numai o lună. „Toamna fierbinte” din acel an, cu greve spontane și lucrători care ocupau fabricile În grupuri mici, cerând să participe la deciziile manageriale, i-a convins

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și servicii, ocuparea completă a forței de muncă era În continuare regula - inclusiv În 1971, șomajul În Marea Britanie era de 3,6%, În Franța de doar 2,6%: ceea ce Însemna că muncitorii sindicalizați, care se obișnuiseră să negocieze de pe poziții puternice, aveau acum În față un patronat ale cărui marje de profit Începeau să intre la apă. Invocând rata mărită a inflației din 1971, reprezentanții muncitorilor solicitau creșteri salariale și alte compensații Într-o economie care dădea semne de extenuare Încă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din sectorul terțiar: Force Ouvrière În Franța, NALGO, NUPE și ASTMS 4 În Marea Britanie. În fața unui val fără precedent de solicitări privind siguranța locului de muncă și protecția salariilor, liderii europeni au recurs inițial la metodele verificate din trecut. Sindicatele puternice din Franța și Marea Britanie au obținut indexarea salariilor În funcție de inflație; În Italia, În 1975 a fost inaugurată Scala mobile, un sistem de indexare cu rată unică ce corobora salariile cu prețurile. Industriile aflate la strâmtoare - mai ales oțelul - au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
secol al XIX-lea pentru a menține Irlanda alipită Regatului Unit) un număr decisiv de fotolii parlamentare; de aceea, el era În mod declarat pentru statu-quo, cu Irlanda de Nord ca parte integrantă a Marii Britanii. Partidul Laburist se identifica și el cu puternicele uniuni sindicale din industria construcțiilor navale din Belfast, unde lucrătorii protestanți se bucurau de multă vreme de tratament preferențial. Cum sugerează această ultimă observație, diviziunile din Irlanda de Nord erau neobișnuit de complicate. Distincția confesională dintre protestanți și catolici era reală; ei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Franța și Spania era imensă. Domnia lui Franco timp de 30 de ani accentuase Înapoierea socială și izolarea culturală În care Spania zăcea de două secole, iar regimul lui autoritarist contrasta acum față de cultura politică a Europei moderne și mai puternic decât la Început. La prima vedere, anii ’60 păreau să fi ocolit Spania cu totul: cenzura severă, aplicarea strictă a legilor care reglementau vestimentația și comportamentul În public, poliția omniprezentă și sancțiunile penale draconice pentru oponenții politici - toate sugerau că

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
coopereze pentru crearea unei adevărate piețe interne unice de bunuri și forță de muncă (piață care va deveni funcțională În 1992) și să adopte un sistem de „vot majoritar limitat” În procesul de decizie al Uniunii - „limitat” fiindcă membrii mai puternici (În special Marea Britanie și Franța) au insistat să aibă drept de veto Împotriva propunerilor pe care le-ar fi considerat contrare interesului lor național. Schimbările erau reale și au fost aprobate deoarece toată lumea, de la Margaret Thatcher la ecologiști, susținea, În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
astfel de vederi au fost considerate (cel puțin În Europa) politic mioape și economic anacronice. Însă după 1973 adepții pieței libere au reapărut, vehemenți și siguri pe ei, pentru a blama recesiunea economică generalizată și nenorocirile care pândeau acele „guverne puternice” care gâtuiau inițiativa și energia națională prin fiscalitate și planificare economică. Retorica prindea la alegătorii mai tineri, care nu apucaseră să-i vadă efectele nocive ultima oară când aceste vederi se bucuraseră de trecere, cu o jumătate de secol În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a fost acuzat că nu putea să conducă nici măcar statul. În campania pentru alegerile din 1979, conservatorii au mizat nu doar pe nevoia de rigoare economică și management financiar adecvat, ci și pe faptul că națiunea tânjea vizibil după lideri puternici. Prima victorie În alegeri a doamnei Thatcher nu a fost deloc remarcabilă, față de alte cazuri istorice. De fapt, sub conducerea ei, Partidul Conservator nu a obținut foarte multe voturi În plus. Nu atât a câștigat alegerile, cât a beneficiat de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
despre deschidere și competiție, febra privatizării europene a adus probabil mai puține schimbări decât au promis sau sperat adepții ei. Vocile critice avertizaseră că rezultatul va fi nu o competiție sporită, ci pur și simplu un transfer de forță economică puternic concentrată din sectorul public În cel privat - ceea ce s-a și Întâmplat. Grație aranjamentelor complicate de acționariat Încrucișat, multe firme private mari din Franța, de exemplu, imitau comportamentul vechilor companii de stat. Ele monopolizau sectoare Întregi și erau la fel de puțin

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
conflict drepturile mai multor comunități etnice sau religioase, singurul mod eficient de a tranșa chestiunea era forța, nu legea. Drepturile minorităților nu au putut fi protejate În interiorul statelor, iar statele slabe nu au putut fi apărate de pretențiile vecinilor mai puternici. După speranțele Înșelate ale Tratatului de la Versailles, Învingătorii din 1945 au decis că interesele colective erau mai bine apărate de soluția dureroasă, dar eficace, a regrupării teritoriale („epurare etnică”, după cum i s-a spus mai târziu). Cât despre apatrizi, ei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]