14,847 matches
-
ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura „Grai și suflet - Cultura națională”, București, 1996, p. 209). Prețuirea lui Lovinescu față de modernismul lui Arghezi vine abia în urma campaniilor de susținere purtate de Aderca, Fundoianu, Vinea ș.cl. (o imagine elocventă, în amplul dosar al receptării argheziene din epocă, realizat de Dorina Grăsoiu în „Bătălia” Arghezi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984). În faza „pașilor pe nisip”, criticul se arată reticent față de curentele noi, resimțite ca superficiale. E. Simion e îndreptățit să constate că „Acceptînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în zilele noastre se observă chiar în roman o tendință de sintetizare (subl. a.)”. Romanul-poem, concentrat, fragmentarist și fantast, antimimetic, lipsit de „anecdotă” realist-tradițională - acesta e modelul romanesc al lui Vinea, „aplicat” în Paradisul suspinelor. Autorul nu va ignora epicul amplu, chiar cu elemente „social-gazetărești”, dar îl va hibridiza masiv cu elemente de poem estetizant și de basm în Lunatecii. Un experimentalism gidian întîlnim în „șantierul” romanului Venin de mai. Oricum, în opoziție cu E. Lovinescu și cu numeroșii adepți ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
formule extreme, vizibile în eclectismul profesat în paginile revistelor, ea va manifesta în egală măsură anumite suspiciuni cu privire la un dadaism recunoscut în general drept cea mai provocatoare dintre orientări. În parte pentru că dadaismul fusese conceput să se plieze pe formulele amplu ierarhizate și «birocratizate» ale marilor literaturi (o literatură tînără ca aceea română, marginalizată și ignorată de fenomenul dada, ignoră la rîndul ei)” (Dicționarul General al Literaturii Române, vol. I, A-B, Editura Univers Enciclopedic, Academia Română, București, 2004, p. 278). Însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
singura cauză - ruptura dintre grupul Contimporanul și grupul Integral. Un comentariu redacțional acid (aparținînd probabil lui M.H. Maxy) poate fi citit la rubrica „Notițe“ din numărul 5 al Integral-ului (iulie 1925): „Ar fi trebuit poate să ne ocupăm mai amplu de exhibiția constructivistă de la Teatrul Popular, deocamdată, pînă cînd alții o vor organiza pe baze mai solide, singura. Dacă ne ocupăm, cu regret, pe scurt, e că manifestația mult trîmbițată n’a fost o surpriză nu numai pentru profani, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comentarii sporadice despre „teatrul nou” de Sandu Eliad, proze ludice de Jacques G. Costin (unele - precum „Imn benzinei“ - neincluse în volumul aflat în pregătire). Barbu Brezianu prezintă o importantă expoziție de artă armeană, iar congenerul său Lucian Boz publică un amplu eseu despre Ulysses al lui James Joyce. Orficul, „barbianul”, puristul Dan Botta este prezent în ultimul număr al Contimporanului cu un eseu platonizant despre pictura lui Vermeer - „Vermeer din Delft și aridele idei“. Articolele lui Ion Vinea (prezent, în 1927
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
viris ilustribus aplică, într-o formulă narativă mai complexă, metoda portretului moral „sintetic” unor figuri eroico-mitologice ale Greciei antice: „Moartea lui Mitheridate, Arhimede, Jupiter“ (lui Emil Petrașcu), cu efecte artistice remarcabile, pentru ca ultimul text din volum - și, totodată, cel mai amplu - să „corecteze” corespunzător capodopera lui Cervantes, ea însăși o imagine a prejudecăților deformante induse pe cale livrescă. Pe acest drum - mai mult, poate, decît pe acela asumat al lui Urmuz - au mers, mai tîrziu, reprezentanții Școlii de la Tîrgoviște: Mircea Horia Simionescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al lui Tzara (ruptură care îi va separa pentru totdeauna pe cei doi comilitoni de la Simbolul și mai apoi de la Zürich), Iancu înregistrează iritat nemenționarea sa de către Réné Crével într-un interviu acordat de Tzara pentru Nouvelles litteraires. O notă amplă din nr. 49 al Contimporanului aduce - pe un ton vehement - „precizări” de ordin istoric, altminteri justificate: Nouvelles litteraires. M. Réné Crével oublie vite. Nous ne pouvons autrement nous expliquer l’omission qu’il fait dans son interview avec Tzara du
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cîteva articole „popularizatoare” legate de Uniunea Sovietică: „O concepție a lumii. Materialismul istoric“ (comentariu favorabil despre ediția franceză a lucrării Pagini de istorie de prof. Pokrovskz, președintele Academiei din Rusia bolșevică, în Contimporanul, nr. 88, 8 dec. 1929) și o amplă recenzie despre La defaite de Alex. Fadeev (trad. de Maurice-Parijanine), în care se insistă asupra caracterului de „ideolog” al autorului și asupra opoziției dintre egoismul individualist al trecutului și „solidarismul” revoluționar al viitorului. Într-un articol intitulat, semnificativ, „Asediul adevărului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
asupra fenomenului religios elaborată de Mircea Eliade. Regăsim aici, în forme diferite, aceeași nevoie de a depăși opoziția dintre voința de „universalizare” și cea de „specificitate” proprie unei culturi „minore”, „periferice”. Nu este însă numai atît... În nr. 93-94-95 un amplu articol al lui Emil Riegler-Dinu, „Semne noui (Literatura, arta și sportul/Oameni noui/ În căutarea unui nou stil de viață)“, deplasează idealul futurist al „sportsman-ului” și exaltarea stilului constructivist către o mitologie biologistă a tinereții, impregnată de vitalismul nietzschean
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
aferente. Într-un editorial din Facla lui Ion Vinea, același Riegler-Dinu va saluta vizita lui Marinetti printr-un articol entuziast (v. „Salut lui Marinetti“, în Facla, anul IX, nr. 356, 5 mai 1930). Conferințele ținute de liderul futurist vor fi amplu consemnate în presa românească a momentului. Mitologia tinereții războinice se asociază, în articolul lui Riegler-Dinu, cu apologia vitalistă a valorilor „păgîne”, „barbare” și „virile”. Pe această linie vitalist-agresivă și „bărbătească” - fervent cultivată, deja, de militanții „tinerei generații” - etnicismul rimează cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un act de trădare față de Revoluția permanentă, revoluția spiritului, singura pe care o preconizez, singura pentru care aș fi capabil să mă las ciuruit, pentru că ea nu exclude Sfințenia eului, pentru că e revoluția mea”. Oarecum pe aceeași linie, într-un amplu comentariu publicat la rubrica „Notițe” a numărului 12 (Les surréalistes et la revolution. La révolution et les intellectuels. Que peuvent faire les surréalistes? Position de la question, par A.D., Paris, 1926, André Breton: Légitime defense, dans La Révolution surréaliste, no. 8
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dintr-un concert prezentat de Constantin Brăiloiu. Un pasaj se referă la „evoluția constructivistă” a compozitorului, apreciat pentru „primitivismul” nud: „La urmă, «colindele românești» al căror titlu îl înțelegem mai mult ca pretext. Ele înseamnă evoluția marelui compozitor de la mecanica amplă, lipsită de anecdotă și melodie a modernilor de pînă mai eri la primitivismul lipsit de ascunzișuri al contimporanilor celor mai recenți. Constructivismul distilat pînă la cristale. Ne-au amintit Petrușka a lui Stravinski, Poèmes de cairelle ale lui Milhaud etc.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Aladár Támas, cu specificarea între paranteze „traducere din limba ungară”. Pentru ca numărul 70 al revistei (noiembrie 1926) să găzduiască o convorbire intitulată „De vorbă cu poetul ungur Támas Aladár“. Interviul — semnat M.I. (Marcel Iancu) — este, de fapt, o consemnare mai amplă. Avem de această dată o „mărturie” a artiștilor de avangardă întorși pe teritoriul Ungariei, confruntați cu rezistența ostilă a autohtonismului oficial. Interesante sînt, cu deosebire, informațiile despre promovarea artei noi prin „serate literare” și, mai ales, cele despre lecturile din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urban”. Contimporanul va reveni asupra culturii poloneze, însă nu pe coordonatele avangardei, ci — dimpotrivă — pe cele „conservatoare” ale promovării artei naționale în străinătate. La rubrica „N.c.r.” a numărului 79 apare, sub semnătura R.D. (Romulus Dianu), un comentariu destul de amplu, intitulat „Marya Kasterska și Polonia“, în care noul coredactor face elogiul patriotismului scriitoarei poloneze în termeni care par să explice întru cîtva simpatia Contimporanului — evidentă mai ales în a treia sa perioadă de apariție — pentru principesa Martha Bibescu („ambasadoare” culturală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
rapellant un fauvisme dans l’abstrait tres vif et bien slave. (De remarcat accentul asupra „specificului” slav...) Numărul 53-54, consacrat arhitecturii moderne, conține reproduceri ale unor „proiecte de cinema” realizate de arhitectul cehoslovac I.E. Koula și o menționare ceva mai amplă a revistei Pasmo: „(redacția Cetnik, Halas, Kaejkar, Seifert, Sima, Teige, Vaclavek). Arhitectul Walter Gropius scrie de standardizarea caselor, Emile Malespine se ocupă de arhitectul Tony Garnier, Il pense la maison non pas par l’exterieur mais par l’interieur. Pure
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din Brno, ne prezintă în toate detaliile de planuri și vederi o construcție industrială impunător de plastică. Arhitectura nouă este desigur azi un cumul de arte plastice și îndeplinește pentru noi funcționarea creatoare a artelor surori”. Ultimul și cel mai amplu material despre arhitectura/arta nouă cehoslovacă este „Casa de locuit“ de B. Vaclavek (Praga), publicat în nr. 79 (1 februarie 1929), cu precizarea finală „articol scris pentru Contimporanul”: „Cehoslovacia poate fi așezată între primele țări care au realizat arhitectura nouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nouă“ („Constructivismul ale cărui origini se găsesc în începuturile artei abstracte (...) s’a dezvoltat mai ales în Rusia și Polonia”). În privința teatrului, un moment semnificativ îl reprezintă apariția numărului 55-56 din Contimporanul („Teatru/Cinema“), unde Sandu Eliad semnează un articol amplu („Teatrul teatrului“) despre două opțiuni antinaturaliste și antimimetice ale „teatrului nou” — „teatrul stilizat”, static al lui Meyerhold și teatrul constructivist, dinamic, „umanizat” al lui Tairoff. Preferințele autorului merg — în mod vădit — către cel din urmă. Tot aici sînt reproduse „pagini
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mult decît semnificativ faptul că primele expuneri ei le consacră mișcării dramatice expresioniste. Despre Wedekind vorbește Eugen Filotti, despre Strindberg - A. Dominic, despre Georg Kaiser și Hasenclaver, Ion Sân-Georgiu. Conferințele intră imediat în centrul atenției generale; ziarele dau despre ele ample relatări; lumea intelectuală le discută; revistele literare la rîndul lor se simt îndemnate să-și informeze cititorii despre aceste probleme” (Crohmălniceanu, op. cit., pp. 24-25). Foarte eterogen, grupul reunește intelectuali și artiști dornici de racordare la „spiritul modern” al momentului imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în pană de motor” etc). Sînt semnalate entuziast montări ale Teatrului Sidoli din Cernăuți cu D-ra Iulia de Strindberg și „succese” ale Didei Solomon la Iași și Botoșani cu piesa Poveste a lui Scarlat Callimachi. Ultimul semnează în paginile revistei ample fragmente din drama Zail Sturm. O altă piesă (Mesia din Umani, 1928) este scrisă în aceleași tonuri strident-expresioniste, nu străine, probabil, de experiențele teatrului din Vilna. Ecourile românești ale teatrului futurist european rămîn la nivelul simplei informații, iar promisiunile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în regia lui Dimitri Kirsanov, după un roman al lui Charles Ferdinand Ramuz. În anii următori, Ilarie Voronca va lucra la o companie cinematografică, iar despre Tristan Tzara aflăm chiar din Integral că „lucrează la un scenariu de film”. O amplă prozopoemă suprarealistă a lui Geo Bogza publicată în revista Urmuz și intitulată „Nocturnă pentru Bébé. Scenariu de film” încearcă să „filmeze” un „voiaj nocturn” pe parcursul căruia „în creier se spărsese o conductă și gîndurile țîșneau în sus, pulverizînd analogii”. Obsesii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
omul. Anarhia lui (...) reprezintă, poate, în artă, forma cea mai eficace a revoluției”. Capitolul XIII. Receptarea avangardei românești de către critica modernistă. Breșe interbelice O discuție despre începutul asimilării avangardei literare de către critica românească interbelică ar presupune, ea singură, un studiu amplu. Cîteva lucrări apărute în ultimii ani prefigurează deja un asemenea demers. Mă refer în special la capitolul „Șansa (ratată) de a avea o avangardă”, în Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura Paralela 45
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al „ordinii arhitectuale”) împotriva acuzelor de obscuritate, cu argumente vădind o înțelegere adecvată a poeticii moderniste: „lectorul inițiat în lirica modernă mai știe că o poezie nu trebuie tălmăcită rațional, ci numai transpusă spiritual”. Privind lucrurile într-o perspectivă mai amplă, el face însă - pe urmele lui M. Dragomirescu - și unele tipologizări sugerînd decadența spiritului: „obscurismul poetic” al lui Dante și Eminescu - reprezentînd integral sufletul omenesc - ar fi fost urmat, în veacul modern, de „obscurismul ideologic” al lui I. Barbu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
manierismul și superficialitatea lui”... Un început de concesie - fie el și exprimat într-o notă de subsol - se referă la producția mai recentă a poetului: „Ultima operă, «L’Homme aproximatif», Paris 1931, indică o nouă fază, - de organizare a unor ample masse lexicale, pline de confuzii delirante, dar și de impresionante avînturi dinamice”. După aceste „nuanțe”, în concluziile capitolului criticul revine la tonul casant, regretînd „atenția excesivă” cu care și-a „onorat” victimele: „...n’am putut ajunge la nici un alt rezultat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
iar autorii comentați evoluează către „cumințire” și organicitate compozițională. O discuție pe marginea poeziei „fulgurante” a lui Voronca din volumul Plante și animale începe printr-o paralelă relevantă cu literatura suprarealistă. Estetica surprizei, a arbitrarietății imagiste este ilustrată prin intermediul unor ample citate din manifestul lui André Breton, regretul fiind acela că „succesiunea de surprize luminoase nu e propice unei viziuni organice, stăruitoare, definite” și că, rămas fidel „noului alexandrinism” al „pointilismului poetic imagist”, Voronca „nu s-a decis să abandoneze această
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o observație identică, din partea criticului Jean Cassou, în marginea ultimului poem «Omul aproximativ» al lui Tristan Tzara. Citatele ilustrative lasă să se întrevadă o esențială înrudire lirică între poetul nostru și dublul său parizian”. Dialectica „fluxurilor” și „refluxurilor” lirice de amplă respirație cosmică, îmbinarea fericită dintre fluxul panteist, miraculosul spectacular și o „rară melancolie” justifică apologia (consolatoare) din finalul articolului: „Vers magistral în semnul căruia înaintează nu numai experiența de viață a poetului Ilarie Voronca, dar însăși lirica lui întreagă, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]