7,321 matches
-
tyran de Padou) și Marion de Lorme, bufonii, Triboulet, în Regele se amuză (Le Roi s'amuse) și Angely în Marion de Lorme, proscrisul în Hernani. "Mulțimea, căreia îi aparține viitorul dar căreia nu-i aparține prezentul, spune Hugo în Prefața la Ruy Blas; poporul, orfan, sărac, inteligent și puternic; aflat foarte jos, și aspirând foarte sus; având marcate pe spinare urmele servituții și în inimă premeditările geniului; poporul, valet al marilor seniori, și îndrăgostit, în mizeria și abjecția lui, de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fecunditatea. Poporul ar putea fi Ruy Blas." Investit cu o înaltă funcție morală, teatrul romantic va permite educarea poporului. Este o artă politică, care nu trebuie din această cauză să devină pamfletară, pericol împotriva căruia Hugo, în nenumărate rânduri în prefețele sale, îi pune în gardă pe autorii dramatici. "Teatrul, nu o spunem îndeajuns, declară Hugo în Prefața la Lucreția Borgia, are în zilele noastre o importanță imensă și care tinde să crească fără încetare, odată cu civilizația. Teatrul este o tribună
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
educarea poporului. Este o artă politică, care nu trebuie din această cauză să devină pamfletară, pericol împotriva căruia Hugo, în nenumărate rânduri în prefețele sale, îi pune în gardă pe autorii dramatici. "Teatrul, nu o spunem îndeajuns, declară Hugo în Prefața la Lucreția Borgia, are în zilele noastre o importanță imensă și care tinde să crească fără încetare, odată cu civilizația. Teatrul este o tribună. Teatrul este un amvon. Teatrul vorbește tare și vorbește răspicat. Când Corneille spune: Fiindcă ești mai mult
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
secolului al XVIII-lea. Prost impresionați de vidul politic pe care-l cunoaște Franța după 1830, ei se întreabă, în aceste două drame, cum va putea fi instaurată o adevărată republică. Romantismul este "liberalismul în literatură, cum declară Hugo în Prefața la Hernani. Libertatea în artă, libertatea în societate, iată dublul scop spre care trebuie să tindă în același pas toate spiritele consecvente și logice: iată drapelul dublu care adună, cu excepția puținelor inteligențe (care se vor lumina), întreg tineretul de astăzi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
franceză, obișnuință profund înrădăcinată, obișnuință de care ne vom desprinde cu greu, pentru că Parisul este salonul Europei și îi dă tonul; dar spun că aceste unități nu sunt deloc necesare la producerea emoției profunde și la veritabilul efect dramatic." În Prefața la Cromwell, Hugo constată și el că, deși construite sub pretextul verosimilului, aceste două unități generează deseori situații neverosimile. Ce poate fi mai neverosimil și mai absurd în realitate, decât acest vestibul, acest peristil, această anticameră, loc banal în care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Mercier. "Este (...) singura admisă de toți, pentru că rezultă dintr-un fapt: [nici] ochiul și nici spiritul uman nu ar putea cuprinde mai mult de un ansamblu deodată. Aceasta este tot atât de necesară pe cât sunt de inutile celelalte două", declară Hugo în Prefața la Cromwell. Unitatea de acțiune, așa cum o înțeleg Romanticii, nu exclude acțiunile secundare. Hugo adaugă: "Să ne ferim de a confunda unitatea cu simplitatea acțiunii. Unitatea de ansamblu nu elimină nicidecum acțiunile secundare pe care trebuie să se sprijine acțiunea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
distrugem. Urechea este o parte a omului, iar armonia este una din legile secrete ale spiritului, nu le putem neglija fără a greși." Ca și Lamartine, Hugo proslăvește folosirea alexandrinului, pe care îl utilizează cu atâta viruozitate, chiar dacă notează, în Prefața la Cromwell, că "cele mai frumoase versuri ucid piesele cele mai frumoase". În versuri scrie el majoritatea operelor sale dramatice, nedând în proză decât trei drame, Lucrezia Borgia și Marie Tudor în 1833, Angelo, tiran al Padovei în 183588. Versul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trei drame, Lucrezia Borgia și Marie Tudor în 1833, Angelo, tiran al Padovei în 183588. Versul este pentru el " unul din cele mai puternice diguri împotriva iruperii obișnuitului", cu condiția să fie folosit cu libertate. El dorește, după cum spune în Prefața la Cromwell "un vers liber, curat, loial, îndrăznind să spună totul fără falsă pudoare, să exprime totul fără afectare; trecând într-un mod firesc de la comedie la tragedie, de la sublim la grotesc; pe rând pozitiv și poetic, totodată artistic și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
5.3. Alianța dintre grotesc și sublim Urmând exemplul lui Diderot și Louis-Sébastien Mercier, Romanticii definesc drama ca pe un gen complet care prezintă caracteristicile tuturor genurilor dramatice anterioare. " (...) drama, după opinia secolului al XIX-lea, cum scrie Hugo în Prefața la Marie Tudor, nu este tragicomedia înălțătoare, lipsită de măsură, spaniolă și sublimă a lui Corneille; nu este tragedia abstractă, plină de amor, ideală și divin de elegiacă a lui Racine; nu este comedia profundă, plină de înțelepciune, de profunzime
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sistematic și continuu pusă în lumină, trebuie privit totul în același timp, sub toate aspectele." Drama este literatura timpurilor moderne. După modelul lui Vico, ce distinge trei etape în istoria umanității, evul divin, evul eroic și evul uman, Hugo, în Prefața la Cromwell, diferențiază trei mari perioade succesive cărora le corespund trei moduri în literatură: liric, epic și dramatic. În "vremurile primitive", omul, care duce o viață pastorală, cântă, în uimirea lui plină de încântare, frumusețile creației. Este epoca poeziei lirice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atunci atât spiritul de examinare, cât și sentimentul de melancolie, necunoscute anticilor. Dramatică, poezia modernă, care atinge apogeul cu Shakespeare, "acest zeu al teatrului", amestecă, ținând seama de dubla natură a omului, grotescul și sublimul. "Trupul, cum scrie Hugo în Prefața la Cromwell, joacă aici un rol ca și sufletul; iar oamenii și evenimentele, puși în joc de acest dublu agent, trec pe rând bufoni și teribili, uneori teribili și bufoni totodată." Drama, dacă-i dăm crezare lui Hugo, reunește, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o stilizează când în maniera tragediei, când în maniera comediei. Prin asta se distanțează de drama burgheză, prin asta, lăsând deoparte reproducerea mimetică a realității, ea atinge universalitatea, și dobândește grandoarea care a imortalizat-o. "Drama, după cum scrie Hugo în Prefața la Cromwell, este o oglindă în care se reflectă natura. Dar dacă această oglindă este o oglindă obișnuită, o suprafață plană și egală, nu va transmite din obiecte decât o imagine ternă și fără relief, fidelă, dar decolorată; știm ceea ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca Don Carlos, care, prinț nepăsător și despotic la începutul lui Hernani, devine apoi un împărat înțelept și clement, și pe care ei le cuprind cu dualitatea lor, cum ar fi Cromwell, erou făcut din contradicții, pe care Hugo, în Prefață, în 1827, îl descrie în acești termeni: "Era o ființă complexă, eterogenă, multiplă, compusă din toate contrariile, un amestec de mult rău și de mult bine, plin de geniu și de meschinărie; un fel de Tiberiu-Dandin tiran al Europei și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spune ei, merge mai ales către sublim. Dacă preferă drama istorică, asta se datorează faptului că genul este propice exprimării acestuia. Prin subiectele sale, prin personajele sale, ea permite satisfacerea dublei exigențe de grandoare și adevăr, cum explică Hugo în Prefața la Angelo, tiran al Padovei, în 1835. "Apoi, din toate acestea prezentate astfel, să faci o dramă; nu complet regală, de teamă ca posibilitatea aplicării să nu dispară în mărimea proporțiilor; nu complet burgheză, de teamă ca micimea personajelor să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
complet burgheză, de teamă ca micimea personajelor să nu dăuneze amplorii ideii; ci princiară și domestică; princiară, pentru că trebuie ca drama să fie măreață; domestică, pentru că trebuie ca drama să fie adevărată." Dacă a scris Marie Tudor, după cum spune în Prefața la piesa din 1833, o face pentru a pune în scenă "o regină care să fie o femeie. Măreață ca o regină. Adevărată ca o femeie! (...) Aceste două cuvinte, mari și adevărate, închid în ele totul. Adevărul conține moralitate, măreția
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
închid în ele totul. Adevărul conține moralitate, măreția conține frumosul". Foarte apreciat de public, pateticul aliat cu sublimul, în drama romantică, pune în joc aceleași resorturi tragice ca și tragedia clasică. Hugo este foarte conștient de acest lucru, declarând în Prefața la Burgravi: "Să aveți teroarea, dar să aveți și mila." Aceasta explică, în anii 1838-1840, când drama romantică a cucerit publicul, reînnoirea tragediei clasice, de care se săturase publicul, și căreia talentul tinerei Rachel (1820-1858)91, care debutează atunci pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
opera de imoralitate sub pretextul că zugrăvește acolo viciul. Dacă se străduiește să descrie mizeria și nebunia umană sub toate formele sale, o face în scopul moral de a descoperi cauzele răului social, cu speranța de a le eradica. În Prefața la Cârciuma (L'Assommoir), în 1877, el exclamă: "Cârciuma este cu siguranță cea mai castă dintre cărțile mele. Este o operă plină de adevăr, primul roman despre popor care nu minte și care are mirosul poporului. Și nu trebuie să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dezlănțuit entuziasmul presei, Zola se adresează tinerilor pentru a le arăta că ideologia unei asemenea piese este o vastă înșelătorie, că o morală atât de idealistă nu poate fi decât mincinoasă. Zola subliniază de asemenea incoerențele și aproximările grăbite din Prefața la Cromwell. Tabloul făcut de Hugo asupra celor trei vârste ale umanității și despre cele trei etape literare care le corespund, lirică, epică, dramatică, îi apare puțin probant. Definiția grotescului nu-l satisface deloc. Fără a fi spiritualiști, nu putem
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care deformează figura actorului luminând-o de jos, nici "iluminatul concentrat" ("le plein feu") care scaldă scena într-o lumină crudă, profund nerealistă. El încearcă să scalde scena într-o lumină la fel de naturală ca lumina zilei. În aceeași perioadă, în Prefața la Domnișoara Julie 99, din 1888, Strindberg deplânge fixitatea surselor luminoase și îndeosebi tipurile de priviri pe care le impune rampa. Cum ochii actorilor sunt luminați pe dedesupt, privirile lor sunt puțin expresive. Strindberg preconizează folosirea unei lumini laterale care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
făclie." Claudel afișează aceeași dezinvoltură ca Jarry cu privire la realism, fie că este vorba de decor sau de jocul scenic. Și el dorește ca artificiile să fie sensibil subliniate: În fundal, pânza mâzgălită la modul cel mai neglijent, scrie el în Prefața la Pantoful de satin, sau de niciun fel este destul. Mașiniștii vor face cele câteva amenajări necesare chiar sub ochii publicului, pe când acțiunea își urmează cursul. La nevoie, nimic nu-i va împiedica pe artiști să le dea o mână
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Tirésias) de Apollinaire (1880-1918) este un adevărat manifest. Piesa, care datează din 1917, a fost numită de Apollinaire mai întâi "supranaturalistă", apoi calificată drept "suprarealistă" pentru că anunța un spirit nou, deși fusese scrisă înainte de nașterea Suprarealismului propriu-zis. De altfel, în Prefața sa apare pentru prima dată termenul de Suprarealism. Apollinaire reprezintă acolo în mod ludic un fenomen de transexualitate, metamorfoza lui Thérèse în bărbat. Apollinaire definește, în Prolog, o dramaturgie nouă, caracterizată prin abandonarea unității de acțiune, singura unitate păstrată în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Muzica dansul acrobația poezia pictura Corurile acțiunile și decorurile multiple Veți găsi aici acțiuni Ce se adaugă dramei principale și o împodobesc Schimbările de ton de la patetic la burlesc Și folosirea rațională a neverosimilului."18 Yvan Goll, și el, în Prefața la Mathusalem, se arată dornic să alunge orice logică din dramaturgie. "Dramaturgia alogică, scrie el, are drept scop să ridiculizeze legile noastre cele de toate zilele și să demaște minciuna profundă a logicii matematice sau chiar a dialecticii. În același
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe care va trebui să le întâlnească, iar procesul de autopenetrație va eșua cu siguranță. Dacă actorul este conștient de trupul său, nu poate pătrunde în interiorul lui însuși și nici să se descopere altora." Peter Brook (născut în 1925), în Prefața pe care o scrie în 1971 pentru traducerea franceză a volumului Către un teatru sărac, comunică șocul imens pe care l-au simțit actorii când l-a adus pe Grotowski în Anglia, pentru a lucra cu ei timp de două
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și 1952, în care un număr oarecare de personaje încearcă să retrăiască, după traumatismul lagărelor de concentrare. În această piesă hotărât naturalistă, actrițele care le joacă pe croitorese cos cu adevărat veșminte pe care spectatorul le vede realizându-se. În Prefața la Iphigénie Hôtel45, Vinaver definește astfel teatrul cotidianului. "Zis și văzut. Această evidență nouă, și care se aplică dintr-o dată multor lucruri în afara picturii, ar putea face ca teatrul să se elibereze, într-un anumit sens. Să se acorde mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a o trata în funcție de neverosimil și necesar Discurs despre cele trei unități de acțiune, de zi și de loc Molière, Critica la Școala femeilor D'Aubignac, Disertație despre poemul dramatic Nicole, Tratat despre comedie Racine, Prefață la Andromaca Racine, Prima Prefață la Britannicus Prima traducere în franceză a Poeticii lui Aristotel Racine, Prefața la Bérénice Boileau, Arta poetică Rapin, Reflecții despre Poetica lui Aristotel și despre lucrările vechi și moderne Racine, A doua Prefață la Britannicus Racine, Prefață la Fedra Bossuet
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]