KorAP: Find »[drukola/base=acuzativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...28 29 30 ...44 >

1,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

contact, direct, Dixon (1994: 228) susține ideea că limbile învecinate se influențează prin faptul că limbile indiene moderne au astăzi caracteristici ergative ca urmare a influenței limbilor vecine, tibeto-birmane. Deși sursele diacronice din care se pot dezvolta tipare ergative sau acuzative au fost cercetate destul de mult, Mithun (2005) afirmă că se știe încă foarte puțin despre răspândirea tiparului ergativ prin contact lingvistic. Autoarea citează studiul lui Fortescue (1997)87, care demonstrează că, în ciukotă, construcția ergativă a apărut ca urmare a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste transformări determinate de contactul lingvistic au făcut ca basca să piardă ceva din specificul tipologic, dar să câștige în ușurința traducerii. Oscilațiile dintre sistemul ergativ și cel acuzativ au fost invocate pentru numeroase limbi sau grupuri de limbi. Această situație, prezentă în toate limbile care cunosc un anumit tip de partiție (vezi supra, 3.1.3.), poate fi descrisă în termenii lui Kroch (1989)88 ca "gramatici în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
diferite tipuri de partiție, studiul diacronic al unor limbi supuse anumitor schimbări tipologice, precum și cauzele diferite care determină apariția schimbării lingvistice conduc către un răspuns negativ la întrebarea " Există o direcție unică a schimbării?", trecerile de la sistemul ergativ la cel acuzativ, precum și trecerile de la sistemul acuzativ la cel ergativ fiind deopotrivă posibile 89. Manning (1996: 184) subliniază actualitatea fenomenului : limbile nu sunt strict ergative sau acuzative, există schimbări în ambele sensuri. 7.2. Limbile primitive erau limbi ergative? În încercarea de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
diacronic al unor limbi supuse anumitor schimbări tipologice, precum și cauzele diferite care determină apariția schimbării lingvistice conduc către un răspuns negativ la întrebarea " Există o direcție unică a schimbării?", trecerile de la sistemul ergativ la cel acuzativ, precum și trecerile de la sistemul acuzativ la cel ergativ fiind deopotrivă posibile 89. Manning (1996: 184) subliniază actualitatea fenomenului : limbile nu sunt strict ergative sau acuzative, există schimbări în ambele sensuri. 7.2. Limbile primitive erau limbi ergative? În încercarea de reconstrucție sintactică a limbii proto-indo-europene

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
negativ la întrebarea " Există o direcție unică a schimbării?", trecerile de la sistemul ergativ la cel acuzativ, precum și trecerile de la sistemul acuzativ la cel ergativ fiind deopotrivă posibile 89. Manning (1996: 184) subliniază actualitatea fenomenului : limbile nu sunt strict ergative sau acuzative, există schimbări în ambele sensuri. 7.2. Limbile primitive erau limbi ergative? În încercarea de reconstrucție sintactică a limbii proto-indo-europene a apărut ideea − cu destul de mulți susținători − că aceasta a fost o limbă cu marcare cazuală de tip ergativ. Problema

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcare cazuală de tip ergativ. Problema este reanalizată critic de Rumsey (1987), care prezintă cele două tipuri de abordări. (a) Conform abordării clasice − Uhlenbech (1901)90, Vaillant (1936)91 −, într-un stadiu vechi al proto-indo-europenei nu existau cazurile nominativ și acuzativ, ci activ (în termenii de astăzi, ergativ) și pasiv (în termenii de astăzi, absolutiv). Flexiunea de tip ergativ− absolutiv caracteriza însă toate pronumele și numele animate, dar nu și numele neutre. (b) În abordarea nonclasică, ilustrată de Kuryłowicz (1935)92

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
caracteriza însă toate pronumele și numele animate, dar nu și numele neutre. (b) În abordarea nonclasică, ilustrată de Kuryłowicz (1935)92, cazul ergativ (oblic) a evoluat istoric în genitiv, iar absolutivul este la originea atât a nominativului, cât și a acuzativului (identice formal, așa cum sunt și astăzi în foarte multe limbi indo-europene), formele distincte pentru aceste două cazuri fiind o inovație. Mai recent, Shields 93 a arătat că în proto-indo-europeană exista o clasă de nume inanimate care nu apăreau niciodată în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dar și o clasă de "agenți naturali" inanimați (de exemplu, vântul), care puteau apărea în cazul ergativ, ca și substantivele animate. Niciunul dintre cei doi exponenți ai acestei abordări nu spune însă explicit că pronumele aveau marcare de tip nominativ−acuzativ (Rumsey 1987: 311). Rumsey (1987), folosind ierarhia lui Silverstein (1976), relevantă pentru morfologie, nu și pentru sintaxă, conciliază abordarea clasică (centrată pe partiția animat/inanimat) și abordarea nonclasică (centrată pe distincția nume/pronume), arătând că, încă din cel mai vechi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1976), relevantă pentru morfologie, nu și pentru sintaxă, conciliază abordarea clasică (centrată pe partiția animat/inanimat) și abordarea nonclasică (centrată pe distincția nume/pronume), arătând că, încă din cel mai vechi stadiu al proto-indo-europenei, pronumele personale erau marcate după tiparul acuzativ, iar substantivele neutre, după cel ergativ (dovadă fiind situația din limba hittită). Dacă limba proto-indo-europeană va fi fost vreodată exclusiv ergativă, atunci acest stadiu a fost precedat de unul în care numai numele inanimate erau marcate ergativ. Problema încadrării tipologice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în limbile semitice târzii. În akkadian, există un rest al morfemului ergativ final în morfemul locativ-terminativ -u(m), utilizarea acestuia fiind restrânsă la situația în care agentul este impersonal (Müler 1995: 263). Numele din akkadian și amorite au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
situația în care agentul este impersonal (Müler 1995: 263). Numele din akkadian și amorite au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este strâns

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este strâns legată de dualismul sensurilor

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este strâns legată de dualismul sensurilor verbale; nu se știe dacă morfosintaxa a determinat schimbările semantice sau invers (Müler 1995: 267). Când construcția ergativă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în limbile semitice a fost nevoie de o diateză pasivă (Müler 1995: 268). Limbile semitice vechi aveau o substructură de ergativitate a cărei origine este necunoscută; limba proto-semitică nu era uniformă, omogenă; avea trăsături contradictorii, poate și de tip nominativ−acuzativ, și de tip ergativ−absolutiv, o anumită redundanță, o logică instabilă (Müler 1995: 271). 7.3. Există o motivație cognitivă pentru ergativitate? Problema pe care o ridică această întrebare privește (a) existența unei relații directe între ergativitate și tipul cognitiv

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
preluat, în această lucrare, definiția lui Dixon (1979, 1994 − vezi supra, 2.1.), dar am prezentat și alte definiții care pot evidenția anumite trăsături ale fenomenului (vezi supra, 4.1.). Am arătat că nu toate limbile se supun clasificării tipologice acuzativ/ergativ, ci numai cele a căror marcare are bază sintactică (vezi supra, 2.2.). În ceea ce privește nivelurile lingvistice la care se manifestă ergativitatea (vezi supra, 3.), în literatura de specialitate se vorbește de ergativitate morfologică (intrapropozițională), de ergativitate sintactică (interpropozițională), de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și prin posibilitatea ca ergativul să fie, diacronic, rezultatul gramaticalizării pasivului. Spre sfârșitul secțiunii (5.3.) am arătat că pasivul poate să apară și în limbile ergative, dar nu reprezintă un mecanism la fel de sistematic și de productiv ca în limbile acuzative. În secțiunea 6. am prezentat definițiile și funcțiile antipasivului, un termen destul de recent în lingvistică, considerat frecvent ca fiind "imaginea în oglindă a pasivului". Am oferit un spațiu mai larg acestui concept atât ca urmare a absenței sale din bibliografia

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
complementar antipasivului este aplicativul (vezi supra, 6.2.), prin care se poate introduce un complement în structura sintactică, modificându-se totodată și forma verbului. Se poate vorbi de existența antipasivului în accepția "tare" a termenului numai pentru foarte puține limbi acuzative, de cele mai multe ori mecanismele asemănătoare antipasivului (ștergerea obiectelor nespecifice și variația complement direct/complement prepozițional) nefiind asociate cu o schimbare în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere tipurile de schimbări lingvistice care implică ergativitatea. Am subliniat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere tipurile de schimbări lingvistice care implică ergativitatea. Am subliniat că, spre deosebire de schimbările minore, o schimbare tipologică nu este unidirecțională, fiind inventariate, în bibliografia consacrată problemei, atât treceri de la sistemul acuzativ la cel ergativ, cât și invers. Din punctul de vedere al evoluției lingvistice, diversele tipuri de partiții prezentate sub 3.1.3. pot fi considerate dovezi ale unui stadiu de trecere de la un tip lingvistic la altul, trecere care poate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ilustrează populațiile care vorbesc aceste limbi. Capitolul 2 DE LA TIPOLOGIE LA SINTAXĂ: ERGATIVITATEA ȘI CONCEPTELE SINTACTICE FUNDAMENTALE 1. PROBLEME Deși cercetarea limbilor ergative are o vechime însemnată (vezi Capitolul 1, 1.), conștiința faptului că diferențele tipologice dintre limbile de tip acuzativ și cele de tip ergativ trebuie să fie corelate cu instrumente diferite de analiză sintactică și morfologică a apărut destul de târziu. În cercetările mai vechi care privesc domeniul ergativității s-a încercat interpretarea realităților lingvistice din cele două tipuri de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
morfologice etc. În studiile dinspre sfârșitul secolului al XX-lea au fost identificate însă mai multe probleme pe care analiza limbilor ergative le pune teoriei lingvistice. Aceste probleme sunt legate de modul potrivit de abordare a distincției tipologice dintre limbile acuzative și cele ergative, de teoria Cazului, de concepte sintactice fundamentale − subiect, obiect, tranzitivitate −, de modul în care sintaxa dă seamă de mecanismele care afectează tranzitivitatea − pasiv, antipasiv, aplicativ −, de relația sintactică dintre modelul ergativ și cel al nominalizărilor. Cu toate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
morfologic. Existența limbilor ergative ridică probleme importante pentru ipoteza conform căreia morfologia este un indicator al structurii sintactice. Levin (1983: 9, 11) arată că termenul ergativ a fost introdus pentru a numi un sistem de marcare cazuală diferit de sistemul acuzativ, prezent în limbile indo-europene, însă utilizarea termenului a fost extinsă și la alte procese sintactice și morfologice care funcționează pe baza acelorași distincții. Relațiile gramaticale nu par a fi potrivite pentru a descrie anumite fenomene din limbile ergative. Al doilea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
se poate stabili o corespondență 1 la 1 între rolurile semantice și relațiile gramaticale. Relația tranzitiv/ intranzitiv este simplificatoare − limbile ergative au distincțiile tranzitiv/intranzitiv și Agent/Pacient, dar nu au aceeași corespondență între cazuri și relațiile gramaticale ca limbile acuzative − subiectul unui verb intranzitiv și obiectul unui verb tranzitiv poartă același caz, absolutivul (din analiză, rezultă că autoarea recunoaște existența categoriei subiectului în limbile ergative). În cadrul gramaticii relaționale, Palmer (2007 [1994]: 1) afirmă că sistemul gramatical al limbilor familiare nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
specific și altor limbi, iar terminologia tradițională nu este potrivită pentru descrierea tuturor limbilor. Palmer (2007 [1994]: 14−16) susține că, în sistemele ergative, trebuie făcută distincția între roluri gramaticale și relații gramaticale, pe când în sistemele agentive (adică de tip acuzativ), nu este nevoie de distincția roluri/relații. Folosirea termenilor subiect și obiect pentru sistemele ergative poate crea confuzii. Manning (1996: 17) formulează observația generală că este nevoie de o rafinare a categoriilor noastre gramaticale. Lemarechal (1998: 203, 213) comentează relevanța

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
la altul. Alternanțele aparțin deci sintaxei. În teoria adoptată de Embick (2004a) există și un alt component al gramaticii, Enciclopedia, care cuprinde sensuri speciale, construcții cu verbe ușoare, dar și simple rădăcini. 2. ABORDĂRI DE TIP SINTACTIC ALE DISTINCȚIEI TIPOLOGICE ACUZATIV/ERGATIV Înainte de a aborda câteva dintre problemele pe care le ridică analiza limbilor ergative pentru teoria lingvistică, voi avea în vedere felul în care aceste limbi au mediat relația dintre tipologie și sintaxă, adică voi prezenta câteva explicații formulate în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]