755 matches
-
și poetic, reconstruiește imaginea ca o structură intermitentă a complexului de sensuri descifrate. Manifestarea artistică a mărcilor semantice ale orizontului socio-cultural se desfășoară în trepte, inițiatic: imaginea arhetipală, imaginea mitică, meta-imaginea. Imaginea arhetipală, descătușată de statismul primordial, este o imagine antinomică, mărginind, dar și dezmărginind cunoașterea; lumea înțelesurilor se închide sau se deschide în funcție de modalitatea discursivă utilizată, fiecărei imagini fiindu-i specifică o strategie discursivă ontologică. Descifrarea imaginii arhetipale este posibilă prin intermediul ritului. Ritul are menirea de a reconstrui ființa umană
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
părinții care se împotriveau căsătoriei cu un anumit flăcău. De sărbători se ungeau cu usturoi ușile, clanțele, ramele ferestrelor și "ghizdurile" hornului pentru a le proteja de "duhurile pământului dezlănțuite în lume" 80 3. Meta-imaginea De la reprezentarea omenescului, ca structură antinomică ( divin-non/divin), casa capătă valențele unui instrument de cunoaștere a identității proprii; ca alteritate gnoseologică, casa reconstruiește umanul din perspectiva integrării în universal 81: "Dracul a făcut casa, dar fără ferești; cara cu sacul lumina în casă. Trece Dumnezeu pe
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ca funcție metatextuală, configurând co-relaționalitatea mărcilor semantice. Nefiind doar o funcție coextensivă textului 36, poeticitatea construiește rețeaua de semne poetice, textual și metatextual. Astfel, poeticitatea se realizează discursiv, prin intermediul semnelor poetice a căror manifestare inferențială și referențială se face dual, antinomic și complementar, în același timp. Poeticitatea face trecerea înspre intensitatea expresivă, înțeleasă ca "figuralitate" manifestă, acționând textual și metatextual, ca arhicod.37 Ca forme de existență ale limbajului poetic 38, textualizarea și meta-textualizarea pun în mișcare semnificațiile discursive, propunând interpretării
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de semn: Caracterul dual și intermitent al semnului poetic deslușește codul poetic din dublă perspectivă, ca instanță discursivă, dar și ca entitate a existențialului semantic referențial. a. Starea existențială originară, a imaginilor, este recuperată, la nivelul textului, ca nucleu constant antinomic, ca un continuum spațial, dar și ca discontinuitate temporală: b. Metafora subordonează unui cod semantic semnificațiile originare și circumstanțele textuale, făcând posibilă, în același timp, inter-relaționarea dintre imaginea constantă și dinamica imaginilor. c. Codul gnoseologic prezintă drumul imaginii de la gestualitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
strângă norodul."89 Traiul zilnic se desfășoară în deplină comuniune cu viața cosmică, elementul universal fiind părtaș la trecerile și pe-trecerile lăuntrice: "Pământ negru mă hrănește, / Urâtul m-a-mbătrânit, / Că urâtul n-are leac / Decât pânză și toiag."90 Viețuirea antinomică dintre om și univers, bazată pe conștientizarea sentimentului de trecere și permanență, face posibilă continuitatea lumii pământești care se deschide ca spațiu de trecere între "aici" și "dincolo": "Eu mă duc, codru rămâne, / Plânge frunza după mine, / Că n-am
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
95 Transpunerea permanentă a forțelor creației originare în plan uman transformă universalul în spațiu al transfigurărilor ontologice. III. PĂMÂNTUL Metamorfoză a sufletului înlănțuit de povara trăirilor, pământul, ca personaj liric, creează și cadrul confesiunilor directe, construit pe baza unor structuri antinomice: Nu știu bade, nu știu bine / Ce fel de pământ te ține, / De nu vii sara la mine? / Mă ține pământ cu lut, / N-am venit, că n-am putut; / Mă ține pământ cu rouă, / Tu mi-ai rupt inima
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
că sunt străină. Eu mă plec să le miros, / Ele se pleacă mai jos. Câte dealuri și vâlcele / Toate-s pline de-a mea jele, / Câte dealuri și ponoară / Toate-s pline de-a mea pară."109 Percepția naturii este antinomică, de la imprecația fățișă, la dialogismul evocator al codrului: "Ardă-l focul, codru des, / Că dintr-însul nu mai ies. Codru-i des, poteca-i grea, / Munții-s frați de vreme rea..."110; Munte, munte, brad frumos, / Apleacă-ți vârful în
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-ncărcat, / Din bucium a buciumat, / Văile c-o răsunat, / Munții capu ș-o plecat / Și la dânsu s-o-nchinat; / Apele s-o tulburat, / Soarele s-o arătat..."119 Relația dintre om și codru (respectiv arbore) nu este constantă, liniară, uneori este antinomică, în funcție de trăirea sentimentului. În acest caz, dialogul dintre om și codru se bazează pe un paralelism negativ ("nimic nu ți-oi strica / Numa-o creangă"); antonomaza ("măria-ta") din adresarea directă inițială este înlocuită de perechea de epitete descriptive ("uscat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Dar mai negru-i urâtul, / De pământ te poți spăla, / De urât nu poți scăpa, / Că urâtul n-are leac, / Numai pânză și toiag / Și-o cruciuliță la cap!"214 Reprezentarea metaforică a norocului, ca întrupare a naturii, conturează spațiul antinomic al metamorfozelor sortirii. Prezentarea gradată a "făuririi" destinului, de la cadrul descriptiv, portretistic, la tonul invectivei care evocă norocul personificat, întruchipează stările existențiale,universale, ipostaziate, ipostaziate de alternanțele semantice afirmativ / negativ: "Frunzuliță ca bobul, / Mândră floare-i norocul, / Dar nu crește
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sunt "determinări ale realității" (Platon), "predicate fundamentale ale lucrurilor" (Aristotel), "forme apriorice ale intelectului" (Kant), "determinări ale ființei fiindului" (Heidegger) sau "structuri ideale și descriptive ale realității" (Pierce), categoriile sunt ontofanii, realul fiind răstălmăcit din perspectiva existențialului originar. Eterna viețuire antinomică, între lumea sacrului și lumea profanului, transfigurează mitic timpul și spațiul. Țăranul român, trăind în "zariște cosmică", reîntemeiază lumea ca manifestare a gândirii mitice în care transfigurarea sacră a timpului și a spațiului reface actul cosmogonic originar: "Lumea este întemeiată
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sâmbăta erau dedicate morților) sau lunile anului Mărțișor, Prier, Brumar etc. Calendarul popular este dual, forțele benefice și puterile malefice sunt reprezentate în aceeași măsură, binele și răul coexistând. Timpul calendaristic se supune acestui dualism ontologic, dând dezlegare acestor forțe antinomice, de a-și împărți puterile în mod egal. Astfel, reprezentările benefice patronează ziua lunea miercurea, joia, vinerea, duminica, și vara, fiind simbolul luminii, al căldurii, al vieții și al fertilității. în timp ce reprezentările malefice acționează pe timp de noapte marțea și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-i șfară / Ca străinătatea-n țară. / Și tot mă întreabă cucul, / De ce nu am glas ca dânsul. Cum să am glas de cuc, / Dacă plâng până mă culc? / Cum să am glas de om, / Dacă plâng până adorm?"310 Simbolistica antinomică a cucului, ca încarnare a binelui și a răului, este prezentată într-un "bocet de zori" în care suferința despărțirii este ilustrată de ipostazele antinomice ale cântatului: "...C-astă vară ce-a trecut, / Rău m-a mai cântat un cuc
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
până mă culc? / Cum să am glas de om, / Dacă plâng până adorm?"310 Simbolistica antinomică a cucului, ca încarnare a binelui și a răului, este prezentată într-un "bocet de zori" în care suferința despărțirii este ilustrată de ipostazele antinomice ale cântatului: "...C-astă vară ce-a trecut, / Rău m-a mai cântat un cuc, / Să-mi las casa să mă duc; / M-a cântat pe-un crac uscat / Tot a scârbă ș-a banat; M-a cântat pe-un
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
minte nalt, ( O șerpoaică a fătat, / Cum a fătat, / Așa a crăpat. / Așa să crape, / Să răscrape / Toate pociturile, / Toate deochiturile, / Din crierii capului, / Din fața obrazului."375 Vocativul descriptiv, ca substitut metaforic al cauzei patologice, transfigurează valențele răului, prin intermediul imperativului antinomic, afirmativ / negativ, plasat într-un spațiu ritualic, prin utilizarea deicticelor temporale: "Veveriță pestriță, / Nu umfla, / Nu bursuca! / Atunci umflă, / Atunci bursucă / Când a face / Laur-balaur / Cuib în crucea bradului / Și în vârfu molidului. / Atunci și nici atunci. Pfui, pfui, pfui
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mecanismelor de autoreglare ale „sistemului personalității”. Fiind ipostaze egal posibile ca disponibilitate ale persoanei umane, normalitatea și anormalitatea se înscriu în ordinea ontologică a acesteia. În mod firesc, deducem de aici că „sistemul personalității” este organizat dialectic, după principiul complimentarității antinomice, al contrariilor, în asemenea măsură încât se poate vorbi despre o „balanță normal/patologic” de a cărei funcționare depinde atât starea de echilibru, respectiv sănătatea mintală, cât și starea de dezechilibru, respectiv boala psihică. Dacă nu ar exista această modalitate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o acțiune a subiectului, care pleacă din interiorul lui în afară, fiind fie mișcarea unui proces normal, fie efectul unei psihoterapii, cu rolul de a anula efectele psihotraumatismului”) insuficiente. În sfera psihopatologiei, conceptul de reacție este raportat la următoarele cupluri antinomice: - endogen/exogen, - organic/funcțional, - somatogen/psihogen. În psihopatologie, afirmă J. Starobinski, „orice reacție implică confruntarea dramatică dintre persoană și realitatea externă”. Ea este un „joc cu doi actori” în care însă, ulterior, intră un al treilea actor, care este „terapeutul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cea mai etnică disciplină” - adevăr redescoperit, peste o jumătate de secol, de deconstructiviști, în speță de J. Derrida. Meticuloasă și profundă, analiza din studiul C. Rădulescu-Motru, pedagog (1932) surprinde aspectele de actualitate și modul original în care sunt împăcate conceptele antinomice. Fascinat de personalitatea complexă a lui Vasile Pârvan, B. va scrie studiul Tragicul lui Pârvan și tragicul modern (apărut întâi în volumul În memoria lui Vasile Pârvan, în 1934, iar trei ani mai târziu în volum separat), în care concepției
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285599_a_286928]
-
imposibile pe care nu le vede și care, fiind evidențele din care e alcătuită, sunt mai presus de ființă. Fiecare dintre noi e mai multe lumi în același timp. Eu sunt lumi, adică mai multe alcătuiri de posibile și imposibile antinomice. Ce ne arată secvențele asupra cărora ne-am oprit? Nu ne confruntăm cu situații. Situația în fața căreia am sentimentul că mă găsesc nu este o constrîngere exterioară: ea este zămislită de posibilele și imposibilele pe care mi le creez. Ele
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
om în raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o existență neautentică .Omul nu s-ar putea cunoaște decât prin așa numita lectură a cifrului pe care îl oferă experiența trăită, îndeosebi situațiile limită ( cum sunt eșecurile ), când tensiunea cerințelor antinomice ale zilei și nopții atinge apogeul și când omul, în fața refuzului realului de ai realiza proiectul devine introvertit și intuiește în stări de mare tensiune emoțională, caracteristicile alegerilor sale libere, lipsite de repere axiologice, misterul său. Libertatea existențială, căutată de
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
raportat la context, permite diferențierea antonimelor totale (cu sensuri opuse, indiferent de context: sus jos, bine rău) de antonimele aproximative (cu sensuri opuse contextualizate: [băiat] înalt scund; [sunet] înalt jos etc.). Ca și în cazul sinonimelor, se remarcă prezența perechilor antinomice în cadrul majorității claselor semantico-gramaticale; se disting, astfel: substantive antonime (bunătate răutate), adjective antonime (bun rău), verbe antonime (a veni a pleca), pronume antonime (toți nici unul), adverbe antonime (bine rău), interjecții antonime (ura! vai!), conjuncții antonime (și nici), prepoziții antonime (cu
by ANGELICA HOBJILĂ [Corola-publishinghouse/Science/978_a_2486]
-
comme une (nouvelle) plaidoirie pour cette conclusion générale concernant la spécificité de la philosophie politique et sa voie à suivre. Mots-clés: moralisme, réalisme, philosophie politique, éthique, sciences politiques. Traduit de Roumain par Cătălina-Daniela Răducu În aceeași serie, au mai apărut (selectiv): • Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga, Valică Mihuleac • Anul 1600. Cenzura imaginarului stiintific la inceputul modernitatii, Dan-Gabriel Sîmbotin • Cetatea lui Platon, Sorin Bocancea • Cetatea sub blocada ideii, Viorel Cernica • Discursul puterii, Constantin Sălăvăstru • Dilthey sau despre păcatul originar al filozofiei, Radu
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
altele, ceea ce reprezintă o evoluție pozitivă. În schimb, uneori se manifestă o tendință cumva obscurantistă, care preconizează să restrângă dreptul de descriere și de analiză pentru membrii "comunității" în chestiune. În același timp, este foarte evidentă o axiomă de închidere antinomică cu obiectivele comparatiste și universaliste ale antropologiei. Anumiți autori din "Sud" propun și ei o viziune despre țările din Nord, dar o puternică asimetrie între țările bogate, unde cercetarea este o ramură de activitate constituită și finanțată și țările zise
Antropologia by Marc Augé, Jean-Paul Colleyn [Corola-publishinghouse/Science/887_a_2395]
-
începând cu organizarea federativă a continentelor și sfârșind cu idealurile ecumenicităților spirituale [...] încurajează și, ceva mai mult, solicită chiar o experiență și o înțelegere globală a lumii și a existenței [...], mai spornic înfăptuită în cadrul diasporei”. Autorul crede că în virtutea „polarității antinomice și complementare” a culturii, „spiritualității românești care se manifestă în țară prin rezistență și protest trebuie să-i corespundă în diaspora o spiritualitate care să valorifice în chip pozitiv libertatea umană, [...] adică o spiritualitate de tip universalist”. Prin aceasta, creațiile
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287874_a_289203]
-
fie lăsat să trăiască, dar în același timp să fie învățat a se întoarce asupra lui însuși, făcîndu-și obiect de contemplare din propriul lui subiect. Lupta în stradă și șederea în turnul de fildeș sunt momente succesive și obligatorii, nicidecum antinomice. Dante, V. Hugo, Tolstoi, Eminescu au fost niște partizani plini de pasiuni politice. Și cu toate acestea opera lor este abstractă și eternă. Creatorul stă ziua, ca om, în țipetele cetății, în soare, iar noaptea se suie în turn, sub
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
390. Polisemia limbajului politic eminescian este întreținută și de asocieri sintagmatice surprinzătoare, pe care le întâlnim la tot pasul în publicistica eminesciană. Jurnalistul valorifică virtuțile și potențialul semnificativ al alăturării unor cuvinte din registre stilistice distincte și din clase semantice antinomice: proletari ai condeiului, apucături administrative, grămădire la porțile privilegiilor, sfântul privilegiu, cavalerii cotului și ai calupului, roiul de albine vorbitoare, religii cosmopolite, pita lui Vodă, fizionomie fatală ș.a. Ironia devine în publicistica eminesciană una dintre armele retorice redutabile împotriva oportunismului
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]