904 matches
-
pe Napoleon și a pornit pe urmele lui. Câinele cel costeliv îl căuta atunci disperat pe Gaston. Napoleon nu mai trăia însă. Când a ieșit din pasarela subterană, l-a zărit pe Higurashitei la lumina palidă a lumânării. Bătrânul stătea aplecat deasupra mâinilor unei femei care venise să-i ceară sfatul. Părea o mamă doborâtă de greutățile vieții. Avea un bandaj în jurul gâtului și un copilaș în cârcă. „Chiar în seara aceasta“, reflectă Takamori, „mai sunt multe altele în aceeași situație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cerneală. O mângâiam spunându-i: — Așa ceva nu mai are nimeni, asta e doar comoara ta. — Nu mai spune asemenea ciudățenii. Acolo e concentrată toată rușinea mea de copil care n-a fost cuminte, Îmi spuse ea cu o grimasă. Stătea aplecată deasupra mea și firul de salivă care i se aduna În colțul buzelor cădea pe fața mea de câte ori vorbea. Eu adunam saliva cu mâna care nu-mi era ocupată cu mângâierea cicatricei și-mi lingeam degetele. — Mai degrabă e simbolul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
răvășită sacoșa cu lenjerie. Era unchiul Antoanetei, îi era rușine să-i spună că moșul îi fură chiloții purtați și dresurile. Genia a deschis ușa: trei pași pe holul întunecat, alți doi până la ușă, până în dreptul patului trebuia să meargă aplecată bătrâna a întins funia de rufe (joia spăla boarfe de tot felul). Pe bâjbâite, a găsit întrerupătorul, acest exercițiu îl făcea în fiecare dimineață. Odaia era întunecată ziua în amiaza mare, soarele nu trecea de pervaz. Fereastra mică avea forma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
nocturni. Atunci, apăru violoncelistul. Văzând-o, se opri brusc, schiță chiar o mișcare de recul, ca și cum, văzută de aproape, femeia ar fi fost altceva decât femeie, ceva din altă sferă, din altă lume, de pe fața nevăzută a lunii. Cu capul aplecat, Încercă să se alăture colegilor care ieșeau, să fugă, dar cutia violoncelului, agățată de unul dintre umerii săi, Îi Îngreună manevra de eschivare. Femeia era În fața lui, Îi spunea, Nu fugiți de mine, am venit doar să vă mulțumesc pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
extremă de periferie. Era acum șaisprezece ani, în primele zile din iulie. Am intrat în bar transpirat și foarte prost dispus. Am comandat o cafea și un pahar cu apă și am întrebat unde puteam găsi un mecanic. Ea stătea aplecată și căuta ceva în frigider. — Gras nu este? au fost primele cuvinte pe care am auzit-o spunându-le băiatului de la bar, un băiat cu fața ciupită de vărsat și cu un șorț spălăcit la brâu. — Habar n-am..., răspunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
în bucătărie. Prin ușă o vedeam apărând, când întreagă, când doar cu un braț, cu o șuvită de păr. Se întindea spre un raft și scotea o oală, o farfurie. Spălase roșiile cu multă atenție, una câte una, și acum, aplecată desupra tocătorului mișca în grabă un cuțit, mărunțind condimentele. Ținea lama lipită de degete cu multă siguranță. Și descopeream cu uimire că Italia era o gospodină curată și precisă, stăpână pe gesturile ei, pe bucătăria ei. Așteptam stând jos, rezervat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
toată greutatea de tejghea. I-am văzut mâna alunecând pe suprafața de metal către șervețelele de hârtie. Cu un gest brusc a smuls câteva și, încovoiată, s-a repezit afară șchiopătând. Am urmat-o, se sprijinise de zid cu capul aplecat. — Ce ai? Își ținea șervețelele între coapse. — Nu mă simt bine, du-mă acasă..., șopti. Era puțină lumină, dar acum vedeam că șervețelele albe deveniseră întunecate în mâinile sale. — Pierzi sânge... — Du-mă acasă, te rog. Dar între timp leșinase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
avut senzația că înțelesese ceva. Și nu faptul că eram singur pe întuneric, cu telefonul în mână, a făcut-o să înțeleagă că aveam o viață dublă, cât corpul meu, atât de diferit față de cum era în sufragerie. Cu umerii aplecați, frânți, cu ochii lucitori... eram prea departe de mine însumi. O intimitate neașteptată, dictată de întâmplare (se ridicase să-și ia țigările, pe care le uitase în poșeta din hol), s-a stabilit între noi. Ciudat, Angela, dar uneori reușesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
O văd. Stă pe trepte, în fața unei porți de care și-a sprijinit spatele. Nu mă aude, pentru că zgomotul ploii îl acoperă pe cel al pașilor mei. Nu mă vede, pentru că își ține capul sprijinit între mâini. Îi privesc ceafa aplecată. Nu mai are părul de paie, acum îl are scurt, negru, lipit de pielea capului ca un ciorap lucitor. Acolo îmi așez mâna, pe capul incredibil de mic, pe părul ud. Tresare, gâtul, spatele îi vibrează ca și cum ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
au depilat-o, i-au atins intimitatea și ea a suportat totul ascultătoare ca un bebeluș. Se mișcă în sus și în jos prin cameră cu mâinile pe șolduri. Din când în când se oprește și rămâne așa, cu capul aplecat, picioarele desfăcute, și burta aceea mare atârnând. Geme încet. O ajut în respirație, îi mângâi spatele. Din când în când Bianca vâră capul pe ușă: — Cum merge? întreabă. Atunci Elsa încearcă să zâmbească, dar nu prea reușește. A citit într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
pipi, îmi vârâsem cămașa în pantaloni, totul cu mâinile care mă dureau, iar acum eram acolo cu părul ud, pieptănat pe spate. Îmi bandajau mâinile, o făcea o fată cu o șuviță de păr roșcat care îi atârna pe fața aplecată. Venise medicul legaist, completase un formular și plecase. Ea nu fusese încă îmbrăcată, trebuia s-o îmbrac, hainele se aflau în portbagajul mașinii mele. Nu eram soțul ei, nu eram rudă, nu eram nimeni. Fata care mă doctoricea avea asupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
și se opriseră să ne privească pe când ne pregăteam să-l aruncăm în râu (cu o clipă mai devreme, Podul Bercy ni se păruse pustiu), și imediat eu și Bernadette începusem sa-l batem cu palmele pe spinare pe Jojo, aplecat, cu capul și mâinile atârnând peste parapet, iar eu: - Varsă cât poftești, mon vieux, și ți se vor limpezi ideile! - exclam, și susținându-l, cu brațele lui pe spatele nostru, îl transportăm până la mașină. În acea clipă, gazele care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
nu adunase decât o cantitate neglijabilă de șobolani morți. Orașul a răsuflat ușurat. Totuși, exact în aceeași zi către prânz, doctorul Rieux, oprindu-și mașina în fața blocului, îl zărește la capătul străzii pe portar, care se apropia greu, cu capul aplecat, cu brațele și picioarele depărtate, cu o înfățișare de marionetă. Bătrânul ținea de braț un preot pe care doctorul îl cunoștea. Era părintele Paneloux, un iezuit erudit și activ pe care îl mai întâlnise uneori și care era foarte prețuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
la încheietura mâinii lui Ripley. provocându-i o durere pe care se hotărî să n-o ia în seamă. Își confirmară vânătoarea, reducând puțin câte puțin distanța care-i separa de necunoscut. Cu tot corpul încordat, Ripley avansa pe jumătate aplecată, gata să sară înapoi la cea mai mică mișcare suspectă care ar simți-o în penumbră. Detectorul căruia îi întrerupsese semnalul sonor cu bună știință, o determină să facă o oprire după cincisprezece metri. Lumina era tot slabă, dar suficientă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
acum. Dallas se săturase de palavre. ― Ajunge. Am luat o hotărâre, este irevocabilă. Îi întoarse spatele, se ridică până la conductă, apoi își luă arma. ― Așa n-o să meargă, mormăi scrutând în umbră. Nu e loc destul. Trebuie să mergi opri aplecat, ori să te târăști. Se aplecă și intră. Țeava era mai strâmtă decât nădăjduise. Cum reușise monstrul pe care-l descriseseră Parker și Ripley să se fofileze înăuntru, nu-și putea închipui. Deh, viitorul va lămuri acest lucru! Tare ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
se întoarce spre interlocutor. Frazele veneau parcă prin ricoșeu, dinspre ecranul de sticlă, din întunericul nopții. Simțea nu simțea că musafirul se ridicase, că se afla lângă fereastră, chiar lângă... simțea nu simțea, lunganul Gafton se afla deja în stânga sa, aplecat, parcă, asupra unei invizibile umbre. Simțea nu simțea, oricum nu se sinchisea... nătărăul deja se rotise, iată, lent, scăfârlia sa netedă, o sferă lucioasă, stătea sub cercul subțire de lumină al opaițului, ca într-o aură. Da, da, mutase caietul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
stea liniștit, să ia pastilele și să înceteze înfometarea. Ai grijă să-l alimentezi, fie și forțat. Primiți decizia acasă. Să stea liniștit, primește decizia într-o săptămână. — Mulțumesc, dom’ doctor. Să fiți sănătos, să vă ajute Dumnezeu, dom’ doctor... Aplecată, dintr-odată, peste masă, Gullivera l-a acoperit cu totul pe Bombonel, se aud doar foșnete și șoapte speriate: „Fii serioasă, madam, lasă-mă, lasă-mă, ia-ți plicul. Nu umbla cu d-astea, ia-ți banii, madam, altfel o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
că parcă erau de la extratereștri, cum se dă prin filmele cu mistere de oizeneuri, că rămâne pământul negru pe unde calcă ăia. Au mai fost și niște chestii ciudate, care parcă erau cutii de chibrituri, dar piuiau, când le țineai aplecate. Și sâmburi de măsline. Și pământul ăla ars, să nu te bage la idei, oare ce să fi fost în boscheți?... Mai privi spre ecranul computerului. Nu cumva insul acela, cu pălărioară roșie, cu un pardesiu maron, cu guler de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
eșarfă verde fluturându-i pe umeri. O șapcă de piele, neagră, soioasă, mai mult îi spânzura pe fruntea ascuțită. Părea atârnată de cele două cornițe sidefii, ițite printre pletele bogate, lățoase. Ținea în mâna stângă o servietă voluminoasă, burdușită. Ușor aplecat, încerca cu cealaltă mână, să meșterească ceva la clanță. Dar nu pentru vederenia asta cu șapcă urla romancierul de parcă burta i-ar fi luat foc și-l perpeleau flăcările pustiirii. Lângă acela, femeia de nor și raze de mai adineauri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
va observa că cei doi frați nu sunt în cele mai bune relații. —Corect, zice, Finn e într-o dispoziție numai bună de făcut ochi dulci. N-avem de ce să ne facem griji. Mă rog... Mă uit la Finn. Stă aplecat și părul aproape că îi intră în ochi. — Treci peste asta, spune Stewart ridicând din umeri, în timp ce îmi umplu ceașca cu un espresso spumos și negru ca păcatul. — Fir-ar să fie! Iar nu mai avem scorțișoară. Agită cutia goală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1970_a_3295]
-
felul ăsta, când va cădea, o să aterizeze în picioare, și nu pe tine. —Ți-am zis! mormăi eu. —Ți-am zis! mă maimuțărește Finn, supărat. Perfect! zice instructorul, dându-mi drumul la picioare. Excelent! Toată lumea atenție aici... Cum stau eu aplecată, văd cum se adună toți din sală în jurul nostru, ca să vadă mai de aproape obiectul invidiei lor. Sunt plină de mândrie răutăcioasă. Rămân în aceeași poziție cât mai mult posibil și când, în cele din urmă, sar jos, mă simt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1970_a_3295]
-
Jocul a început. Piesele se mișcă. Nu a dat impresia că știe că sunt acolo. Pur și simplu a vorbit. S-a întors în jilțul său, încremenind în aceeași poziție în care l-am găsit și prima dată, cu capul aplecat, cu ochii ațintiți în jos, cufundat în gânduri. Părea mai bătrân acum. Mult mai bătrân. Am încercat să fac în așa fel încât drumul spre școală să fie cât mai lung posibil. Dimineața zilei de marți era minunată și aveam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
acela de a indica drumul pe sub pământ pentru cei care trebuiau să ne urmeze. Ne-am strecurat neobservați, unul câte unul, prin gangul prin care am mai fost, și ne-am ascuns după gardurile vii, așteptând să ne regrupăm. Mergeam aplecați și grăbiți, atenți să nu facem nici cea mai mică mișcare inutilă, căci puteam atrage atenția celor dinăuntru. Geamurile erau închise, deci puteam să fim cât vroiam de gălăgioși. Gândurile fiecăruia erau, în mare parte, concentrate la ceea ce făceam, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
mine unui risc inutil, pentru că n-ai habar ce Înseamnă o astfel de lume! Nu spun că ai avut o viață ușoară, dar nu te-ai trezit, ca mine, scos brutal din copilărie și ajuns peste noapte stâlpul familiei! Hermann, aplecat mult peste geamul vagonului de tren ca să Îi mai spună Klarei ceva, ochii lui albaștri care nu se desprind de ochii plini de lacrimi ai Klarei, am să te aștept, cum poți să n-ai Încredere? șoptește Klara, părul rebel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
important în viața noastră, a spus tata. Cariera lui începe la dumneavoastră. Noi ne punem foarte mari speranțe în el. El reprezintă viitorul nostru. Domnișoara l-a văzut? Da, l-am văzut. Ea nu se mișca. Ținea capul un pic aplecat și părea că stă în poziție de drepți. în orice caz, a continuat tata, convingerea mea este că va putea să-și croiască un drum în viață. Copiii se transformă incredibil de repede, a spus învățătoarea. E de ajuns o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]