8,361 matches
-
și italiana mai păstrează concurența auxiliarelor a fi și a avea la perfectul compus, celelalte limbi abandonându-l pe a fi. Pornind de la constatarea că, în limbile în care variația auxiliarelor s-a păstrat, selecția unuia sau a altuia dintre auxiliare nu este sistematică, adică a fi este preferat numai de verbele inacuzative de (schimbare de) localizare, nu și de cele de (schimbare de) stare, iar verbele reflexive franțuzești îl selectează sistematic pe être, Sorace (2000) realizează o ierarhie bazată pe
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
2000) realizează o ierarhie bazată pe parametri aspectuali: SCHIMBARE DE LOCALIZARE → essere/être (minimă variație) SCHIMBARE DE STARE CONTINUAREA UNEI STĂRI EXISTENTE STAREA EXISTENTĂ PROCES NECONTROLAT PROCES CONTROLAT (CU MIȘCARE) PROCES NECONTROLAT (FĂRĂ MIȘCARE) → avere/avoir (minimă variație) Ierarhia selecției auxiliarului Legendre și Sorace (2003: 192), Sorace (2004: 256) Conform acestei ierarhii, verbele inacuzative sunt asociate aspectual cu o schimbare dinamică telică, în timp ce inergativele − cu o activitate agentivă fără deplasare. Selecția auxiliarelor este coerentă numai pentru verbele aflate la extremitățile ierarhiei
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
NECONTROLAT (FĂRĂ MIȘCARE) → avere/avoir (minimă variație) Ierarhia selecției auxiliarului Legendre și Sorace (2003: 192), Sorace (2004: 256) Conform acestei ierarhii, verbele inacuzative sunt asociate aspectual cu o schimbare dinamică telică, în timp ce inergativele − cu o activitate agentivă fără deplasare. Selecția auxiliarelor este coerentă numai pentru verbele aflate la extremitățile ierarhiei, clasele intermediare având un comportament oscilant. Comparându-se situația selecției auxiliarului essere în italiană și a lui être în franceză, se constată că proprietatea aspectuală telicitate este asociată cu inacuzativele, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
coerentă numai pentru verbele aflate la extremitățile ierarhiei, clasele intermediare având un comportament oscilant. Comparându-se situația selecției auxiliarului essere în italiană și a lui être în franceză, se constată că proprietatea aspectuală telicitate este asociată cu inacuzativele, dar selecția auxiliarului être este explicabilă numai prin asocierea celor două trăsături: telicitate și deplasare orientată. Numărul mic de verbe care selectează auxiliarul être în franceză - aproximativ 20: arriver 'a sosi', partir 'a pleca', sortir 'a ieși', tomber 'a cădea', venir 'a veni
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
în italiană și a lui être în franceză, se constată că proprietatea aspectuală telicitate este asociată cu inacuzativele, dar selecția auxiliarului être este explicabilă numai prin asocierea celor două trăsături: telicitate și deplasare orientată. Numărul mic de verbe care selectează auxiliarul être în franceză - aproximativ 20: arriver 'a sosi', partir 'a pleca', sortir 'a ieși', tomber 'a cădea', venir 'a veni' etc. (vezi lista infra) - se explică prin faptul că, pentru majoritatea verbelor de schimbare de stare, această schimbare este neorientată
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sortir 'a ieși', tomber 'a cădea', venir 'a veni' etc. (vezi lista infra) - se explică prin faptul că, pentru majoritatea verbelor de schimbare de stare, această schimbare este neorientată, ceea ce determină selecția auxiliarului avoir. Reflexivele reprezintă o situație specială, selecția auxiliarului être fiind determinată de constrângeri morfologice, care sunt mai puternice decât cele aspectuale. Mackenzie (2006: 112−114) reia clasificarea ternară a verbelor și a construcțiilor care folosesc 'a fi' propusă de Burzio (1986), pe care o revizuiește pentru a acoperi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
inacuzative nereflexive și intranzitive reflexive/inacuzative nereflexive centru periferie (c) verbe cu ridicare, inclusiv corespondentele pentru 'a fi' periferie în afara sistemului Mackenzie (2006: 122) arată că, bazându-se pe ISA, Bentley și Eythórsson (2003)15 au încercat să caracterizeze selecția auxiliarului 'a fi' în italiană în termenii unei combinații de proprietăți semantice − dinamicitate (D): proprietate a verbelor care denotă schimbări (schimbare de localizare direcționată sau schimbare de stare); telicitate (T): proprietate a verbelor care denotă continuitatea și lipsa controlului din partea unui
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
T], [St − D] și [St]. 2. 'A avea' este selectat atunci când predicatul intranzitiv nu are niciuna dintre proprietățile D, T, St. Reanalizând aceste propuneri, Mackenzie (2006: 140−141) arată că morfologia participială nu blochează externalizarea rolului tematic al subiectului. Selecția auxiliarului 'a fi' nu este legată de tranzitivitate, ci de verbele al căror participiu exprimă o stare rezultativă. Mackenzie (2006: 141) subliniază că posibilitatea selecției ambelor auxiliare de către același verb este motivată aspectual. Mackenzie (2006: 142) arată că, în limbile iberoromanice
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
140−141) arată că morfologia participială nu blochează externalizarea rolului tematic al subiectului. Selecția auxiliarului 'a fi' nu este legată de tranzitivitate, ci de verbele al căror participiu exprimă o stare rezultativă. Mackenzie (2006: 141) subliniază că posibilitatea selecției ambelor auxiliare de către același verb este motivată aspectual. Mackenzie (2006: 142) arată că, în limbile iberoromanice, unde 'a fi' era selectat fără o motivație anume, problema a fost rezolvată prin eliminarea selecției; în franceză, această trăsătură redundantă a supraviețuit într-o formă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
supraviețuit într-o formă sărăcită și numai italiana a păstrat-o (convenționalizare). Pentru a sublinia diferențele dintre cele două limbi, Mackenzie (2006: 104) oferă un inventar al verbelor din limba franceză (A) și al celor din italiană (B) care selectează auxiliarul être/essere. Subclasele semantice sunt păstrate de la autorul citat. (A) aller 'a merge, a se duce', apparaître 'a apărea', arriver 'a sosi, a ajunge', descendre 'a coborî', devenir 'a deveni', entrer 'a intra', intervenir 'a interveni', monter 'a urca', mourir
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a răsuna', sboccare 'a vărsa, a se revărsa', scaturire 'a izvorî', squillare 'a clopoți', suonare 'a suna', traboccare 'a se revărsa', zampillare 'a țâșni'. 3.4. În ceea ce privește situația din limba română, se spune că nu există posibilitatea de selecție a auxiliarului. Totuși, în stadiul actual de limbă 16, există structuri de tipul: Ion e plecat de aseară la munte Ion e sosit de ieri în oraș, dar n-a trecut pe la noi Ion e venit de ieri în București, dar nu
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
după cumpărături Sunt toți sosiți și gata de lucru. Avram (1994 : 494, 506) analizează, în cadrul teoretic generativ, construcții (diferite) de tipul: Mama e plecată Sunt venită de mult Copilul e mâncat. Avram (1994 : 508) subliniază că, în exemplele analizate, apariția auxiliarului a fi este asociată cu un predicat care denotă punctul final sau rezultatul unei schimbări de stare, în timp ce a avea se asociază cu o schimbare de stare. Structurile românești cu auxiliarul a fi (existente încă din cele mai vechi texte
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Avram (1994 : 508) subliniază că, în exemplele analizate, apariția auxiliarului a fi este asociată cu un predicat care denotă punctul final sau rezultatul unei schimbări de stare, în timp ce a avea se asociază cu o schimbare de stare. Structurile românești cu auxiliarul a fi (existente încă din cele mai vechi texte românești, prin urmare, nu se poate vorbi de o influență străină) caracterizează verbe aflate în fruntea ierarhiei ISA (verbe de schimbare de localizare/de mișcare direcționată și două verbe din clasa
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ierarhiei ISA (verbe de schimbare de localizare/de mișcare direcționată și două verbe din clasa existență, apariție, dispariție, a se naște și a muri). În plus, se poate observa cu ușurință că există un paralelism între verbele franțuzești care selectează auxiliarul être și verbele românești care selectează auxiliarul a fi, iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de mișcare direcționată și două verbe din clasa existență, apariție, dispariție, a se naște și a muri). În plus, se poate observa cu ușurință că există un paralelism între verbele franțuzești care selectează auxiliarul être și verbele românești care selectează auxiliarul a fi, iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general romanică (de la care italiana face excepție) de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general romanică (de la care italiana face excepție) de a elimina auxiliarul 'a fi'; eliminarea a putut fi favorizată, în româna veche, de confuzia cu pasivul: astfel, româna actuală a păstrat această structură numai în situații în care confuzia cu pasivul nu este posibilă (inacuzativele neacceptând pasivul cu a fi). În ceea ce privește posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
în româna veche, de confuzia cu pasivul: astfel, româna actuală a păstrat această structură numai în situații în care confuzia cu pasivul nu este posibilă (inacuzativele neacceptând pasivul cu a fi). În ceea ce privește posibilitatea celor câteva verbe de a selecta ambele auxiliare, se poate spune că între cele două variante există o diferență de natură aspectuală (vezi Avram 1994): ● Ion a plecat are o citire de tip punctual: Ion a plecat la un moment dat și, poate, s-a întors; sensul verbului
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a sosit ieri/de ieri în oraș Ion e sosit de ieri în oraș *Ion e sosit ieri în oraș. Între cele două variante există și diferențe de comportament morfosintactic: forma cu a avea nu permite intercalarea altor elemente între auxiliar și participiu, pe când forma cu a fi este mai permisivă: Sunt toți sosiți *Au toți sosit. Un fenomen legat de selecția auxiliarului este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
două variante există și diferențe de comportament morfosintactic: forma cu a avea nu permite intercalarea altor elemente între auxiliar și participiu, pe când forma cu a fi este mai permisivă: Sunt toți sosiți *Au toți sosit. Un fenomen legat de selecția auxiliarului este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice, dar foarte sărăcit sau absent în limbile care au pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Sunt toți sosiți *Au toți sosit. Un fenomen legat de selecția auxiliarului este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice, dar foarte sărăcit sau absent în limbile care au pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice, dar foarte sărăcit sau absent în limbile care au pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în italiană, acordul participiului perfect este imposibil. În ceea ce privește situația din limba română, acordul se face numai în cazul celor câteva verbe care pot selecta auxiliarul a fi și este imposibil în prezența auxiliarului a avea. 4. TESTUL OBIECTULUI INTERN 4.1. Folosirea testului obiectului intern este legată de analiza propusă de Hale și Keyser (1993) − vezi Capitolul 3, 4.3.1. − care, pornind de la ipoteza
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în italiană, acordul participiului perfect este imposibil. În ceea ce privește situația din limba română, acordul se face numai în cazul celor câteva verbe care pot selecta auxiliarul a fi și este imposibil în prezența auxiliarului a avea. 4. TESTUL OBIECTULUI INTERN 4.1. Folosirea testului obiectului intern este legată de analiza propusă de Hale și Keyser (1993) − vezi Capitolul 3, 4.3.1. − care, pornind de la ipoteza obligativității complementului în interiorul VP, au ajuns la concluzia
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
caracteristici comune privind structura informațională, nu este nevoie să presupunem o sintaxă comună. Autorul observă că anumite clase de intranzitive (cele care redau activități nonagentive) au capacitate "prezentațională", dar selectează auxiliarul avere. Prin urmare, în italiană, cliticizarea partitivă și selecția auxiliarului nu sunt convergente. 6.2. Subiectul postverbal "nud" Mackenzie (2006: 70) arată că, în spaniolă, unde nu există testul selecției auxiliarului, nici testul cliticizării partitive, compatibilitatea cu subiectele "nude" este considerată ca fiind un diagnostic primar al inacuzativității − Aranovich (2003
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]