KorAP: Find »[drukola/base=cătun & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...28 29 30 ...91 >

2,267 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

ciudate sunt femeile. Alt regn, cum zicea, în glumă, Dinu. La început, Marta ar fi fost în stare să se apere cu cuțitul de mine. Mai târziu m-a înduioșat cu tandrețea ei. Dinu mă aștepta la cafeneaua din mijlocul cătunului. Mă rog, să-i zic cafenea. Semăna mai curând a magazie, cu o singură fereastră, năpădită de păianjeni și pătată de muște. Înlăuntru nu era nimeni. Doar iarna se strângea lumea acolo. Acum, pescarii stăteau toți afară, la niște măsuțe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să ne grăbim. Dinu a lăsat două monede pe masă, și-a luat o pușcă, mi-a întins mie alta, și a pornit-o pe uliță. Eu după el. Ne-am îndreptat spre pădurea de sălcii, aflată la ieșirea din cătun, la câteva sute de pași, unde trăiau și se înmulțeau nenumărați cerbi. Nu știu cum se pripășiseră tocmai acolo și ce anume îi făcea să nu plece, mai ales că nu exista nici o împrejmuire. Se speriau, poate, de golul din jurul pădurii și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ca să iasă la suprafață. Noroiul nu ierta, urca mereu, le prindea treptat nările, asfixiindu-i. Am dus pușca la ochi și am tras. Apoi am țintit și celălalt cerb, grăbit; agonia lui îmi făcea rău. Între timp, pescarii ieșiseră în marginea cătunului și, nemișcați, înghesuiți unul în altul, urmăriseră toată scena. După ce-au auzit împușcăturile, s-au întors la fel de tăcuți să bea ce mai rămăsese pe fundul ceștilor de cafea. M-am trântit lângă Dinu pe iarbă. Simțeam nevoia să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în gură ori să pice glontele care să-i scape de asta. Și de ce să ne mințim? Cine e aiuritul care să se dorească vânat, nu vânător? Dinu tăcea. Dar, spune-mi, l-am întrebat, de ce mai ții puștile în cătun? — Împușc ciori, mi-a zis el, ridicându-se brusc. Hai să mergem. La întoarcere, am trecut prin dreptul cafenelei fără să ne mai oprim acolo. Când am ajuns la baltă și ne-am suit în barcă, soarele cobora și însângera

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să mă afund și mai rău și atunci am strigat după ajutor. Strigătul m-a trezit. Era noapte neagră, de-afară nu se auzea decât vuietul mării, stins, ritmic, legănător și am readormit și m-am visat din nou în cătun. Atrăgeam în mlaștină femeile după ce mă culcam cu ele, dar la un moment dat pescarii s-au întrebat de ce dispăreau văduvele care plecau cu mine și, pentru că tăceam, s-au hotărât să-mi smulgă limba. Atunci am strigat din nou

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să ajungă într-o zi în țările calde. Se mințeau, înțelegeam asta. Dar oare nu există situații când, dacă nu te lași legănat de minciuni, nu te lași legănat de nimic? N-aveau voie să treacă balta și de aceea cătunul era pentru ei un eldorado interzis. Se duceau câteodată până la marginea bălții și se uitau dincolo, la căsuțele de chirpici pe care nu le văzuseră niciodată de aproape. Nu îndrăzneau să se urce în bărci. Consemnul suna limpede: cine trece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
la căsuțele de chirpici pe care nu le văzuseră niciodată de aproape. Nu îndrăzneau să se urce în bărci. Consemnul suna limpede: cine trece nu mai e primit înapoi. Și nu m-a surprins când, după prima mea vizită în cătun, m-au asaltat cu întrebări. „Cum a fost? E adevărat că există văduve care tremură de bucurie când apare un străin?” „Și pescarii ce fac? Stau chiar așa, în fața cafenelei, fără să scoată o vorbă?” „Dar de ce tac? Nu v-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
amenințând să înăbușe într-o zi clădirea, despre pasiunea Hingherului pentru câini, una din acele pasiuni unice care devoră până în măruntaie ( „Pe ăsta, ricana Mopsul, cum nu-i vorbești de câini, îl înghite noaptea”), sau despre ultimele cancanuri venite din cătun și în cele din urmă cineva spunea cuvântul fatidic: Bătrânul. Imediat, discuția se concentra asupra lui. Intervenise ceva nou? Se mai aflase ceva? De obicei se repetau lucruri vechi. Domnul Andrei se mai jura o dată că dăduse cândva mâna cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să lucrez. Numai politețea mă împiedică deocamdată să mă duc din proprie inițiativă, dar află, scumpul meu Dinu, că nu sunt deloc dispus să aștept la nesfârșit. Nu neg, îmi place marea, îmi place să fac câte o escapadă în cătun, dar... dacă vreau să rup o floare de scaieți o rup, nu-mi pasă de ghimpii ei...” Și ca să-i dovedesc că nu glumeam, am întins mâna, am strâns din dinți pentru că ghimpii scaieților mi s-au înfipt în carne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
venit peste câteva zile când portarul a apărut într-o dimineață cu o bufniță în brațe. Mopsul a mârâit: „Cum a găsit-o ăsta tocmai când a căutat-o singur?” Și a lansat imediat zvonul că portarul prinsese bufnița în cătun și că, bineînțeles, era altă bufniță. Arhivarul, în schimb, s-a îngălbenit. De gelozie, probabil. A vrut să ia pasărea, s-o ducă el, dar portarul s-a încăpățânat, n-a vrut să-i cedeze această favoare. „Eu am prins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-o, eu o duc”. Și a intrat în camera Moașei, extrem de mândru de trofeul lui, sub privirile pline de ură ale Arhivarului. Ghinionul acestuia nu s-a oprit aici; întâmplător, fiindcă și eu eram convins că bufnița fusese prinsă în cătun, în noaptea următoare cântecul sinistru nu s-a mai auzit. Mulțumită, Moașa a dat ordin ca pasărea să fie împăiată, iar trofeul să fie dus în biroul ei. Avea un singur punct slab Moașa, pe care și-l ascundea cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
sub o piatră funerară, mi-am zis. Când m-am întors, l-am descoperit în același loc. Se juca rupând flori de scaieți și țipa din pricina ghimpilor care-i intrau în degete. De câteva ori m-a urmat și în cătun. Din casa Martei, l-am zărit plimbându-se pe uliță. Ceva mai târziu, la mlaștină, s-a așezat în fața pescarilor, și mi-am dat seama că lupta cerbilor cu noroiul îl făcea fericit. Chițăia de plăcere de câte ori bănuia că mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
dinainte legume, brânză și pâine, după care se așeza deoparte și aștepta să mănânc. La sfârșit, strângea totul cu aceeași liniște. Discutam puțin și numai dacă eu aveam chef de vorbă. Atunci îmi povestea întâmplări din viața ei și a cătunului și abia în astfel de ocazii mi-am dat seama ce fire aprigă se ascundea sub simplitatea ei lipsită de mofturi și de gesturi exagerate. Cu trei zile înainte de nuntă, fugise cu altul. Un marinar frumos și bețiv care se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în astfel de ocazii mi-am dat seama ce fire aprigă se ascundea sub simplitatea ei lipsită de mofturi și de gesturi exagerate. Cu trei zile înainte de nuntă, fugise cu altul. Un marinar frumos și bețiv care se aciuise prin cătun. Părinții au căutat-o, au găsit-o, dar în noaptea nunții, în timpul petrecerii, marinarul a apărut din nou. A fost prins de rudele mirelui și stâlcit în bătaie, după care nunta a continuat. „Ce să facem, au zis rudele mirelui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
vite deasupra sânului stâng. Avea, într-adevăr, acolo o cicatrice destul de neplăcută pe care și-o ascundea mereu. A doua zi, când s-au lăudat cu isprava lor, cei trei frați au fost obligați de pescari să părăsească pentru totdeauna cătunul, dar Marta se temea ca nu cumva să se întoarcă, să se răzbune; tresărea noaptea de fiecare dată când auzea poarta scârțâind. Îmi plăcea trupul ei cu miros de busuioc, dar după ce o iubeam, în timp ce stăteam întins în pat mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
până la urmă. Dealtfel, tot ce se lega de pescari părea să țină de o realitate din afara posibilităților mele de înțelegere. Dimineața, zăream câteodată de la azil bărcile negre, date cu smoală, plecând la pescuit, dar la ora când mă duceam în cătun pescarii erau totdeauna, din nou, în fața ceștilor de aramă, la măsuțele de tablă albe și scorojite. Parcă nu plecaseră niciodată de-acolo, îmbătrânind, alții sau aceiași, fără să se ridice de la mese. Parcă stăteau acolo de când erau copii; creșteau, îmbătrâneau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și tăceam și eu. O vreme am crezut că totul se lega de muțenia Profetului. Istoria era foarte veche și aproape la fel de cețoasă ca a Bătrânului; trecuseră mulți ani de când un căpitan de cursă lungă s-ar fi aciuit în cătun și, la o beție, Profetul, foarte tânăr pe vremea aceea, i-ar fi batjocorit iubita. În loc să sară la bătaie, căpitanul ar fi înjurat-o și el, l-ar fi sărutat pe Profet în semn că nu se socotea deloc jignit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ține pe picioare. Atunci, povestea Marta, care auzise și ea istoria de la alții, l-a trântit în țărână și, cu cuțitul, i-a tăiat limba. După care ar fi făcut câțiva ani de închisoare. De-acolo nu mai revenise în cătun. Într-o zi se zvonise că fusese zărit la o fereastră a azilului, iar Profetul rătăcise câteva săptămâni prin bălării, spionând. Pe el nu-l mușcau câinii care hălăduiau pe-acolo. Îngâna cu ciotul lui de limbă sunete nearticulate pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Îngâna cu ciotul lui de limbă sunete nearticulate pe care însă câinii, se pare, le înțelegeau, ca și în cazul Hingherului. Dar n-a izbutit să afle nimic și cu timpul nimeni n-a mai crezut în zvonul care făcuse cătunul să fiarbă. A rămas doar vechea și inexplicabila (Marta nu și-o lămurea nici ea) dușmănie tăcută împotriva celor care veneau de la azil. Dușmănie de care mă loveam și eu. Cum mă zăreau, pescarii deveneau morocănoși, ostili și își coborau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
tăcere tăioasă. Mi-a trecut prin minte că unul dintre pescarii mai tineri, gelos din pricina Martei sau pus pe harță, putea să aibă chef să le dea celorlalți un spectacol; să mă lase, de pildă, gol pușcă. Soarele cobora dincolo de cătun, însângera pădurea de sălcii, iar din direcția mlaștinei vântul aducea miros puturos de noroi dospit. Nu era departe până acolo. Din locul unde ulița își vărsa praful în iarba măruntă de la marginea cătunului mai era foarte puțin. N-am mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de pildă, gol pușcă. Soarele cobora dincolo de cătun, însângera pădurea de sălcii, iar din direcția mlaștinei vântul aducea miros puturos de noroi dospit. Nu era departe până acolo. Din locul unde ulița își vărsa praful în iarba măruntă de la marginea cătunului mai era foarte puțin. N-am mai putut să-mi beau cafeaua. M-am ridicat grăbit și am plecat. 15 Sunt ca un șarpe boa care a înghițit viață și abia acum o digeră și care simte că propria lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
aproape ascundea marea. L-am auzit pe Domnul Andrei explicându-le celorlalți bătrâni care se înghesuiseră la capătul coridorului și priveau ploaia: „Pe o vreme ca asta nu se poate zbura, ar fi o sinucidere”. Un vânt umed legăna bălăriile. Cătunul nu se zărea deloc. Doar capătul dinspre azil al bălții se distingea ca o pată tulbure. „Să vedeți voi cum se umflă bălăriile după ploaia asta”, zise Siminel. Azilul nu arăta ispititor nici când cerul și marea străluceau, dar când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
intrat astfel într-un conflict surd pe care l-am ascuns cu grijă, dar care a avut urmări. Într-o după-amiază, de cum am văzut norii bulucindu-se deasupra mării și fulgerele spintecându-i, am luat barca și am plecat în cătun. Ros de gelozie, mă răzbunam ducându-mă la Marta care nu-mi pretindea nici un entuziasm. Furtuna m-a prins chiar pe baltă, dar n-am dat înapoi. Am vâslit mai departe, în timp ce vântul șuiera sinistru printre trestii și o salcie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe umăr, mi-a strigat de la distanță, făcându-mă să presimt că ziua aceea care începuse atât de bine se va termina rău: „Domnule sculptor, am auzit că Marta are necazuri”. Am lăsat totul baltă și m-am dus în cătun unde am găsit-o pe Marta plină de vânătăi. Doi veri ai fraților izgoniți din cătun se îmbătaseră și veniseră noaptea. Se luptase cu amândoi din răsputeri, dar izbutiseră, porcii, s-o biruie. Dinu îmi încredințase mie una din puști

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
atât de bine se va termina rău: „Domnule sculptor, am auzit că Marta are necazuri”. Am lăsat totul baltă și m-am dus în cătun unde am găsit-o pe Marta plină de vânătăi. Doi veri ai fraților izgoniți din cătun se îmbătaseră și veniseră noaptea. Se luptase cu amândoi din răsputeri, dar izbutiseră, porcii, s-o biruie. Dinu îmi încredințase mie una din puști. I-am cerut Martei ceva de băut, am golit sticla aproape pe nerăsuflate, m-am îmbătat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]