1,031 matches
-
locurilor sfinte musulmane Mecca, Medina și Ierusalim. Ultim a urmă oficială a imperiului, califatul, a fost abolită în mod oficial din punct de vedere constituțional pe 3 marite 1924. Odată cu abolirea Califatului Otoman de către Marea Adunare Națională a Turciei, numele califului a fost înlocuit în cadrul rugăciunii de vineri din întreaga lume arabă cu cel al șharifului de Mecca, protectorul ereditar ale orașelor sfinte musulmane din, care și-a asumat pentru o scrută perioadă de timp și titlul de calif.
Destrămarea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/324091_a_325420]
-
Turciei, numele califului a fost înlocuit în cadrul rugăciunii de vineri din întreaga lume arabă cu cel al șharifului de Mecca, protectorul ereditar ale orașelor sfinte musulmane din, care și-a asumat pentru o scrută perioadă de timp și titlul de calif.
Destrămarea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/324091_a_325420]
-
unor lagăre de concentrare pentru cetățenii francezi și britanici care se mai aflau încă pe teritoriul otoman. Ambasadorul american Henry Morgenthau a reușit să-l convingă pe Enver să renunțe la un asemenea plan. Ismail Enver a fost acuzat (alături de califul otoman Mehmed al V-lea) de crime de război și de asasinate în masă pentru rolul care l-ar fi jucat în genocidul împotriva etnicilor armeni, greci și asirieni. În timpul Revoluției din 1917 și a războiului civil care a urmat
İsmail Enver () [Corola-website/Science/326753_a_328082]
-
ca o persoană orgolioasă, cu pretenții aristocratice, iubitoare de lux, medalii și titluri. El amintește de faptul că Enver și-a comandat un sigiliu de aur pentru ștampilarea documentelor, care îl descria drept „Comandantul șef al Armatelor Islamului, Ginere al Califului și Reprezentant al Profetului”. Nu a trecut mult și Enver s-a autodenumit emir al Turkestanului. Asemenea atitudini au dus la ruperea relațiilor cu emirul din Buhara, care i-a refuzat sprijinul financiar. Pe 4 august 1922 Enver a permis
İsmail Enver () [Corola-website/Science/326753_a_328082]
-
în Imperiul Otoman. În 1908, Comitetul Unității și Progresului a devenit partidul de guvernământ în Imperiul Otoman, impunându-și abordarea naționalistă asupra politicii imperiului. Începând cu secolul al XVI-lea, imperiul a avut un caracter musulman, iar sultanul a fost calif pentru teritoriile musulmane aflate sub controlul său. Liderii iluminismului panturcic au plecat în exil în Turcia, în Istanbul apărând o puternică mișcare panturcică. Începând cu acele timpuri, mișcarea panturcică din Turcia s-a transformat treptat, orientându-se spre înlocuirea califatului
Panturcism () [Corola-website/Science/326875_a_328204]
-
nu s-a resemant după înfrângerea de la Navarino. Din potrivă, el răspuns prin o atitudine mult mai agresivă împotriva grecilor și celor care i-au ajutat, ceea ce a provocat reacția Imperiului Rus. La câteva săptămâini după bătălia de la Navarino, sultanul, califul tuturor musulmanilor, a proclamat în mod simbolic „Jihadul” (războiul sfânt) împotriva puterilor europene. El a hotărât închiderea strâmtorii Bosfor pentru traficul naval internațional, provocând practic Rusia, a cărui întreg comerț exterior trecea prin strâmtorile Mării Marmara. De asemenea, sultanul a
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
un om de stat experimentat, el și-a dat seama că atâta vreme cât marile puteri sprijină independenția Greciei, lupta din Peloponez era piedută pentru otomani. Pe de altă parte, el ezita să-și trădeze suveranul, cel puțin după momentul în care califul proclamase războiul sfânt. Nu în ultimul rând, nu dorea să-și umilească fiul, obligându-l să se retragă. De aceea, Muhammad Ali a ales să tragă de timp, implicându-se în negocieri îndelungate și fără efect, în speranța că între
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
musulmani). Această taxă plătită doar de nemusulmani își găsește justificarea în versetul coranic 29 din surata 9 ("al-tawba"), care descrie explicit funcția jizya. O altă sursă legală a reprezentat-o așa-numitele prescripții ale lui Omar ('Umar), prin care acest calif a schimbat, degrandându-l, statutul nadjaranienilor. Nadjaranienii erau o "republică creștină" (o oază importantă, întinsă pe o fâșie de 100 km, azi corespunzând aproximativ provinciei cu același nume din Arabia Saudită), unul dintre principalele focare ale creștinismului nestorian în Peninsula Arabică. În
Tribut () [Corola-website/Science/325693_a_327022]
-
al dublei colonade a platoului. Această secțiune superioară a fost decorată cu pilaștri, resturile acestora fiind distruse în 628 când bizantinii au recucerit Ierusalimul de la perșii sasanizi,care fusesera susținuți de locuitorii evrei. 4 straturi au fost adăugate ulterior de către califii arabi Omeiazi în secolul al VII-lea. Următoarele 14 straturi sunt din perioada otomană iar adăugarea lor este atribuită uneori în mod greșit lui Sir Moses Montefiore care în 1866 s-ar fi străduit ca ele să fie adăugate „pentru
Zidul Plângerii () [Corola-website/Science/324996_a_326325]
-
dinastia Saadita s-a răsculat în sudul Marocului, iar în 1554, a fost detronat ultimul suveran Wattasid. Fondatorul dinastiei saadite, Mohammed al-Mahdi, a pretins titlul de sultan, a încheiat alianță cu otomanii și s-a declarat descendent al profetului Mahomed-șerif-și calif al islamului. În 1578, la Ksar el-Kebir, Ahmad al-Mansur a zdrobit invadatorii portughezi conduși de regele Sebastian și s-a situat în fruntea unei guvernări puternice, țara prosperând. Aplicând politică "makhzan", o metodă de împroprietărire cu pământ, a reușit să
Istoria Africii () [Corola-website/Science/325026_a_326355]
-
Muntele Templului moschei și alte edificii legate de islam. Pe partea de sud a Muntelui a fost ridicată Moscheea Al Aqsa mai întâi ca o construcție în lemn. Data precisă a construcției nu este cunoscută. Unele tradiții o atribuie perioadei califului cuceritor Omar Ibn Al-Hattab.Datarea cea mai târzie probabilă ar fi anul 679, când , după mărturia oculară a călugarului Arculf, clădirea era deja existentă. Activitatea de construcții pe munte a luat un avânt deosebit mai ales sub califii omeiazi, și
Muntele Templului () [Corola-website/Science/325011_a_326340]
-
atribuie perioadei califului cuceritor Omar Ibn Al-Hattab.Datarea cea mai târzie probabilă ar fi anul 679, când , după mărturia oculară a călugarului Arculf, clădirea era deja existentă. Activitatea de construcții pe munte a luat un avânt deosebit mai ales sub califii omeiazi, și în primul rând Abd al-Malik, care în anul 691 a înălțat sanctuarul Cupola Stâncii. Clădirile originare au fost dărâmate în cursul anilor de cutremure de pământ, au fost apoi restaurate și redate uzului credincioșilor. În zilele noastre Cupola
Muntele Templului () [Corola-website/Science/325011_a_326340]
-
Kalfün. Episodul cuceririi a fost privit de către contemporanii musulmani ca lipsit de importanță, el avându-l în centru pe un personaj lipsit de sprijinul oricărui stat musulman. Cu toate acestea, succesorul lui Kalfün, Mufarrag ibn Sallam a trimis solicitări către califul abbasid, al-Mutawakkil din Bagdad și guvernatorul acestuia din Egipt, pentru a i se recunoaște cucerirea și pentru a primi titlul de "wali" (un fel de prefect care guverna asupra unei provincii a Califatului. În timpul domniei sale, Mufarrag a extins influența musulmană
Emiratul de Bari () [Corola-website/Science/324605_a_325934]
-
i (în limba arabă:الأغالبة ) au fost o dinastie de emiri, membri ai tribului arab Bani Tamim, care a guvernat Ifriqiya, nominal ca reprezentanți ai califului abbasid, vreme de circa un secol, până la venirea la putere a fatimizilor. În anul 800, califul abbasid Harun al-Rashid a numit pe Ibrahim I ibn al-Aghlab ca emir ereditar de Ifriqiya, ca răspuns la anarhia care domnea asupra provinciei în urma
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
în limba arabă:الأغالبة ) au fost o dinastie de emiri, membri ai tribului arab Bani Tamim, care a guvernat Ifriqiya, nominal ca reprezentanți ai califului abbasid, vreme de circa un secol, până la venirea la putere a fatimizilor. În anul 800, califul abbasid Harun al-Rashid a numit pe Ibrahim I ibn al-Aghlab ca emir ereditar de Ifriqiya, ca răspuns la anarhia care domnea asupra provinciei în urma căderii dinastiei muhallabizilor. Ibrahim urma să dețină controlul asupra regiunii care cuprindea partea răsăriteană a Algeriei
Aghlabizi () [Corola-website/Science/324630_a_325959]
-
musulmani erau tot mai dese. În mod nominal, Sicilia se afla inițial sub guvernarea aghlabizilor, după care a trecut în cea a dinastiei fatimizilor, trecând astfel de la o stăpânirea sunnită la una șiită. După reprimarea cu succes a unei răscoale, califul fatimid a numit pe Hassan al-Kalbi ca emir al Siciliei, fiind primul din dinastia kalbizilor. Fatimizii au procedat la această numire chiar cu puțin înainte ca ei înșiși să își transfere capitala din Ifriqiya la Cairo în 969. Sub kalbizi
Kalbizi () [Corola-website/Science/324641_a_325970]
-
a existat între anii 965 și 1072. În 535, împăratul bizantin Iustinian I a readus Sicilia sub ascultarea Imperiului roman, guvernat de la Constantinopol. Pe măsură ce puterea bizantină intra în declin în Occident, Sicilia a fost invadată de forțele arabe conduse de califul Uthman Ibn Affan în anul 652. Este vorba de o invazie mai degrabă de recunoaștere, iar sarazinii s-au retras imediat după aceea. Până la sfârșitul secolului al VII-lea, odată cu cucerirea arabă a Africii de Nord, musulmanii au capturat orașul-port
Emiratul Siciliei () [Corola-website/Science/324628_a_325957]
-
a aghlabizilor din Tunisia și apoi de către cea șiită a fatimizilor din Egipt. Bizantinii au profitat la un moment dat de temporarele neânțelegeri dintre sarazini pentru a reocupa capătul estic al insulei vreme de câțiva ani. După suprimarea unei răscoale, califul fatimid Ismail al-Mansur l-a numit pe Hassan al-Kalbi ca emir al Siciliei (948-964). Acesta a izbutit să controleze permanentele răscoale ale bizantinilor și a întemeiat dinastia kalbizilor. În secolul al X-lea, raidurile coordonate de către kalbizi în sudul Italiei
Emiratul Siciliei () [Corola-website/Science/324628_a_325957]
-
avanpost la Otranto, însă acesta nu a rezistat decât un an de zile. Parte a Imperiului Roman de Răsărit, Sicilia a avut de suportat primele atacuri ale vaselor musulmane începând cu anul 652. Este vorba de arabi trimiși direct de către califul din Siria, Muawiyah I, și aflați sub conducerea lui Muawia bin Hudeij, și care au rămas pe insulă vreme de câțiva ani. Exarhul de Ravenna Olympius, a apărut cu trupele sale în pentru a-i respinge pe invadatori, însă a
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
să recupereze Sicilia. În anul următor, distrugerea unei alte flote trimise împotriva Calabriei, ca și neliniștea cauzată de reformele lui ibn-Kohrob au condus la o răscoală a berberilor. Aceștia l-au capturat și apoi l-au spânzurat pe emir, în numele califului fatimid al-Mahdi, în speranța că acesta din urmă le va acorda libertatea de a conduce Sicilia. În schimb, Al-Madhi a trimis o nouă armată care a devastat Palermo în 917. Insula a trecut sub conducerea unui emir numit de fatimizi
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
Insula a trecut sub conducerea unui emir numit de fatimizi, pentru următorii 20 de ani. Însă în 937, berberii din Agrigento s-au răsculat din nou, dar după două succese de răsunet, au fost înfrânți categoric la porțile Palermo. Noul calif fatimid, al-Qa'im a trimis o armată pentru a asedia Agrigento încă o dată, până când orașul a capitulat în 20 noiembrie 940. Răscoala a fost definitiv suprimată în 941, cu mulți prizonieri vânduți ca sclavi și cu mândria exprimată de guvernatorul
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
941, cu mulți prizonieri vânduți ca sclavi și cu mândria exprimată de guvernatorul Khalil de a fi ucis 600.000 de oameni în campaniile sale (cifră desigur exagerată). După suprimarea în 948 unei alte răscoale suppressing another revolt in 948, califul fatimid Ismail al-Mansur l-a numit pe Hassan al-Kalbi ca emir de Sicilia. Dat fiind că sarcina acestuia a devenit ereditară, emiratul nou creat devenea "de facto" independent față de conducerea din Africa de nord. În 950, Hassan a lansat un
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
a fost Khalfun, un conducător berber venit probabil din Sicilia. După moartea sa în 852, el a fost succedat de Mufarrag ibn Sallam, care a întărit cucerirea msuulmană și a extins frontierele emiratului. El a mai solicitat recunoașterea oficială din partea califului de la Bagdad al-Mutawakkil și a guvernatorului Egiptului ca "wăli" (însemnând prefect care guvernează o provincie a Imperiului Abbasid). Cel de al treilea și totodată ultimul emir de Bari a fost, care a preluat puterea în jurul anului 857, după asasinarea lui
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
Mamelucă) și a cucerit cea mai mare parte a teritoriilor care acum fac parte din Siria, Liban, Israel și Egipt. Printre trofeele sale s-au numărat orașul sfânt Ierusalim și capitala mamelucilor, Cairo. Datorită victoriilor sale, Selim a fost proclamat calif al islamului. Selim a cucerit Imperiul Safavid, numai pentru ca să piardă controlul asupra acestor teritorii la scurtă vreme. Mai mult chiar, safavizii au cucerit răsăritul Imperiului Otoman și au ocupat Bagdadul. Imperiul Otoman și-a format o flotă în Marea Roșie. Cu ajutorul
Dezvoltarea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/324768_a_326097]
-
drept carne de tun. Până la sfârșitul lunii, ei cuceriseră orașul și uciseseră mare parte din populație. Jebe și Subutai puneau la cale o înaintare spre sud și o cucerire a Baghdadului, capitala Califatului Abbasid, și să ceară răscumpărarea lui, în timp ce califul se afla cu o mică armată în Irakul Persan. Mongolii s-au întors însă din nou la Hamadan. De această dată însă, liderii orașului nu au capitulat și le-au provocat multe pierderi mongolilor înainte ca aceștia să reușească să
Bătălia de la Râul Kalka () [Corola-website/Science/322043_a_323372]