2,183 matches
-
de justiție și de datorie". Experiența lui Lamennais n-a durat mult, fiind blocată de dezaprobarea Papei Grigore al XVI-lea prin enciclica Mirari vos din 15 august 1832, care condamna tezele sale privind separarea Bisericii de Stat, libertatea, regenerarea catolicismului. În acest caz, el a ales calea răzvrătirii, replicînd, în 1834, prin lucrarea Cuvintele unui credincios, condamnată printr-o altă enciclică, Singulari nos (25 iunie 1834). El a murit în 1834, certat cu Biserica. Condamnîndu-l pe Lamennais, Papa recuza moștenirea
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Lamennais, Papa recuza moștenirea revoluționară și așeza Biserica în tabăra adversarilor societății moderne. Pontificatul său, marcat și de scrisoarea papală Superiori annus din iunie 1832, care condamna revolta polonezilor catolici și consimțămîntul lor de a se supune puterii rusești, ancora catolicismul în conservatorism și în reacțiune. Totuși, cu toate că era blamat, curentul catolic liberal a continuat să existe în Franța datorită discipolilor lui Lamennais, ca de exemplu Charles de Montalembert, care nu a încetat să militeze pentru desăvîrșirea reconcilierii dintre cultura catolică
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
fiind legată de Aufklärung și de gîndirea protestantă. Totuși în Bade, în timpul regimului parlamentar, Franz-Josef Buss, catolic și atașat al sistemului reprezentativ, a făcut efortul de a organiza catolicii, punînd bazele unui adevărat partid. Ca și în cazul țărilor germanice, catolicismul a suferit, în Italia, influența gîndirii contrarevoluționare. Scrierile lui Bonald, de Maistre, ale lui Lamennais s-au răspîndit și aici. Părintele Gioacchino Ventura, care a suferit aceeași evoluție ca și Lamennais, i-a tradus pe primii doi10. Între 1830-1833, el
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
s-au răspîndit și aici. Părintele Gioacchino Ventura, care a suferit aceeași evoluție ca și Lamennais, i-a tradus pe primii doi10. Între 1830-1833, el s-a desprins de mediile Restaurației, fiind convins că experiența belgiană nu contracara nici adevărul catolicismului, nici Biserica și nici nu punea în discuție disciplina ecleziastică. Cuvîntarea funebră a lui O'Connell din iunie 1847 era o laudă la adresa democrației pe care el o voia "botezată", adică creștinată. Irlandezul reprezenta pentru el tipul model de creștin
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
puterea politică în două lucrări importante: Il potere politico cristiano (1857), o culegere cuprinzînd discursurile ținute în capela imperială de la Tuileries în postul Paștelui din 1857, și Saggio sul potere pubblico o esposizione delle leggi naturali dell'ordine sociale (1859). Catolicismul liberal s-a limitat la cîteva cercuri din peninsulă, preocupate și ele de reforma religioasă. Antonio Rosmini reprezintă aici un nume de referință. Prieten al lui Manzoni și al lui Cavour, el este unul din marii gînditori ai Risorgimento. Partizan
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
în numele credinței. Ei sînt, fără îndoială, precursorii democrației creștine. Ei anunță evoluțiile din sînul Bisericii catolice, după cum o demonstrează deciziile Conciliului Vatican II privind libertatea religiei. Dar democrația creștină își are rădăcinile în egală măsură și în cealaltă tradiție, a catolicismului intransigent. Intransigența Catolicismul intransigent este o replică dată liberalismului. Avîndu-și rădăcinile în tradiționalism, el își extrage vitalitatea din trezirea spiritului religios de la începutul secolului al XIX-lea: fervoarea cucerniciei populare, amploarea pelerinajelor, înflorirea ordinelor și a congregațiilor religioase, înmulțirea acțiunilor
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
sînt, fără îndoială, precursorii democrației creștine. Ei anunță evoluțiile din sînul Bisericii catolice, după cum o demonstrează deciziile Conciliului Vatican II privind libertatea religiei. Dar democrația creștină își are rădăcinile în egală măsură și în cealaltă tradiție, a catolicismului intransigent. Intransigența Catolicismul intransigent este o replică dată liberalismului. Avîndu-și rădăcinile în tradiționalism, el își extrage vitalitatea din trezirea spiritului religios de la începutul secolului al XIX-lea: fervoarea cucerniciei populare, amploarea pelerinajelor, înflorirea ordinelor și a congregațiilor religioase, înmulțirea acțiunilor care implicau un
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
societății. Apoi, abatele Adolph Kolping a activat în mediile populare, iar în cadrul Conferinței episcopilor de la Fulda din 1869, el a propus un program de lucru în avantajul muncitorilor. O școală austriacă era animată de baronul Karl von Vogelsand, convertit la catolicism de Ketteler, redactorul-șef al publicației Vaterland, fondatorul revistei Monatsschrift für christliche Sozial-Reform, Gesellschaftswissenschaft, volkswirtschaftliche und verwandte Fragen (1879), în care relua ideile episcopului de Mayence, condamna capitalismul și milita pentru reforma social-creștină. El a reușit să strîngă în jurul lui
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Democrația creștină, afirmă Jean-Marie Mayeur 15, se construiește plecînd de la "refuzul total al societății născute în urma Renașterii, Reformei și Revoluției, dominată de individualism și raționalism, de secularizarea statului, de știință și gîndire". Se schițează astfel, în mod clar, legătura cu catolicismul intransigent, contrarevoluționar și ultramontan, alimentat de magisteriul pontifical. Pretutindeni, în Franța și în Germania, în Belgia și în Italia, programul era asemănător: el își propunea să restabilească influența Bisericii asupra societății ca în Evul Mediu, cînd domnea unanimitas christiana, cînd
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
ordini sociale mitice, antiteza idealurilor liberale și socialiste. Din acest motiv, democrația creștină este profund antiliberală și antisocialistă, liberalismul și socialismul fiind considerate două afronturi aduse Bisericii, două afronturi care au aceeași origine. Aici are loc întîlnirea dintre intransigență și catolicismul social, cu trecerea de la ceea ce Émile Poulat numește "vechiul intransigentism", acela al papei Pius al IX-lea, "atitudinea învinșilor", la "noul intransigentism", acela al lui Leon al XIII-lea, "sufletul cuceritor", care înțelegea să cucerească secolul pentru Christos și "să
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
pentru Christos și "să făurească o lume altfel decît prin forțele non-creștine din prezent"16. Se impune, astfel, ideea integralismului, întărită de Georges Goyau, istoric și catolic social, apropiat al lui Leon al XIII-lea, și preluată de Émile Poulat: catolicismul social nu este altceva decît consecința creștinismului integral, adică aplicat în mod integral, cu toate consecințele sale sociale: religia nu poate fi o afacere privată, ea interesează sfera socială. Se visa la reinstaurarea regimului social al lui Christos, Evul Mediu
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
pentru a deveni o forță a cărei sarcină este aceea de a trăi împreună o viață creștină totală, de a trăi integral creștinismul printr-o practică integră și integrală"17. Criticînd o lume și ridicînd în slăvi o alta, acest catolicism social și integral se sprijină în mod obligatoriu pe popor. El propunea, între socialism și liberalism, la fel de combătute, o soluție de inspirație creștină și pregătea calea creștin-democraților prin apelul privind o transformare în profunzime a organizării societății prin căutarea binelui
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
cel mai adesea din partea catolicilor liberali, de la L'Ami de la Religion al părintelui Dupanloup și de la publicația Le Correspondant a lui Montalembert. Destinul democrației creștine era pecetluit; ea trebuia să lupte pe două fronturi: contra socialismului materialist, dar și contra catolicismului conservator, care uitase de obligațiile sociale. Această luptă nu avea să fie dintre cele mai ușoare. Al doilea aspect este importanța acestor evenimente pentru memoria creștin-democrată. Ele funcționează ca evenimente care au pus bazele curentului: în 1848 a apărut o
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
laic în fruntea administrației Statului pontifical, în persoana lui Pellegrino Rossi, și permisese liberalilor să intre în guvern, papa Pius al IX-lea apărea ca un Papă antinațional. Problema unității politice a peninsulei se intersecta cu aceea a raportului dintre catolicism și democrație. Odată cu revoluția de la Roma, cu asasinarea lui Pellegrino Rossi, cu proclamarea Republicii, cu fuga papei la Gaète, și ulterior cu restabilirea drepturilor lui de către puterile străine, cotitura fusese făcută. Papa Pius al IX-lea a văzut în aceste
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
de către puterile străine, cotitura fusese făcută. Papa Pius al IX-lea a văzut în aceste evenimente dovada nocivității principiilor democratice. De acum înainte, politica sa față de curentele politice moderne avea să fie mai rigidă. În 1864, prin Syllabus, ruptura dintre catolicism și democrație se produsese deja. Pentru mulți aceasta părea definitivă și de netrecut. Anii care au urmat revoluției din 1848-1849 au fost dominați de realizarea unificării și de succesul mișcării național-liberale. Din acest moment se punea cu acuitate o dublă
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
fi eficiente decît dacă erau recunoscute ca "principii de natură și binecuvîntate de Evanghelie"3. Dar vremurile nu erau propice reconcilierii 4, așa cum o demonstrează legile anticlericale din 1866-1867, iar cu sprijinul papei curentul intransigent, întreținut de La Civiltà Cattolica, domina catolicismul italian. În statele confederației germanice situația era diferită. În ansamblu, revoluțiile de la 1848 au adus mai multă libertate catolicilor. Aceasta s-a întîmplat mai ales în Prusia, unde aceștia erau în minoritate, Constituția adoptată în decembrie garantîndu-le libertatea cultului, învățămîntului
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Ketteler), și nici în Parlamentul prusac de la Berlin nu a luat ființă nici un partid confesional, catolicii separîndu-se în diferite grupuri. Totuși, în octombrie 1848 a fost organizat Katholikentag, zile de întîlniri care trebuiau să reflecte, în mod regulat, ritmul istoriei catolicismului german, în timp ce o vastă rețea asociativă se forma în jurul Piusvereine. În general, catolicii germani rămîneau refractari la ideile avansate de Lamennais, preferîndu-le pe cele ale lui Peter Reichensperger, care propusese, în 1840, în La question agraire, o formulă corporatistă, cu
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
nu a fost mai puțin ferită de această evoluție. Pînă în 1868, influența Bisericii fusese foarte importantă, în cadrul unui stat confesional. În 1868 o revoluție de factură anticlericală i-a pus capăt; dacă după 1874 monarhia a fost restaurată, iar catolicismul proclamat religie de stat, regimul, dominat de conservatorii liberali, mergea în direcția secularizării. La moartea papei Pius al IX-lea, în 1878, Biserica părea să fie atacată din toate părțile, asediată, victimă a unui "complot satanic", după cum se exprima papa
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
bazele unei noi creștinătăți, Leon al XIII-lea i-a invitat pe catolici să fie prezenți în viața politică și în instituții, dar nu neapărat să creeze partide confesionale. Astfel, în Franța, încercarea lui Albert de Mun, provenit din sînul catolicismului social intransigent, de a forma în 1885 un partid catolic care amintea de Zentrum-ul din Germania, pe baza unui program de apărare a valorilor catolice și a intereselor bisericii, s-a lovit de ostilitatea Romei și a pus gaz pe
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
1885 un partid catolic care amintea de Zentrum-ul din Germania, pe baza unui program de apărare a valorilor catolice și a intereselor bisericii, s-a lovit de ostilitatea Romei și a pus gaz pe foc. Programul său produsese sciziuni în cadrul catolicismului francez; reacția romană era explicată de dorința de a menține unitatea catolicilor. Soluția, în acest caz, era o regrupare a conservatorilor, a "oamenilor onești" cum li se spunea adesea acestora. În aceeași perioadă a existat o tentativă similară în Spania
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
regrupare a conservatorilor, a "oamenilor onești" cum li se spunea adesea acestora. În aceeași perioadă a existat o tentativă similară în Spania, în 1881, condusă de deputatul Pidal y Mon, care prin fondarea Uniunii Catolice a provocat dezbateri aprinse în cadrul catolicismului, minat de problema dinastică, precum și o intervenție a papei. Acesta din urmă a dat o enciclică (Cum multa, 8 decembrie 1882) care să clarifice situația din Spania, recuzînd confuzia religie/ politică. Pragmatismul este deci principala caracteristică a poziției pontificale. De
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
poporului". Giuseppe Toniolo, cu cîtva timp înainte, reflectînd la aceeași chestiune, dăduse o definiție asemănătoare democrației creștine, în Rivista internazionale di Scienze Sociali. Problematica socială nu era politică, ci doar socială și religioasă, și trebuia împiedicată exarcerbarea tensiunilor în sînul catolicismului, iar unanimitas christiana păstrată, chiar dacă aceasta nu mai era decît un mit. Dacă Leon al XIII-lea îi privea cu simpatie pe creștin-democrați, considerînd "acțiunea creștin-democrată" "un fapt de o importanță deloc neglijabilă" și "o contribuție utilă"7, poziția papei
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
1891, care se considera "democrat din instinct", Cercurile de Studii preconizau echitatea socială (și nu numai caritatea și paternalismul), sindicate muncitorești separate, impozitul pe venit etc. Dar puterea lor nu era suficientă pentru a stîrni un curent politic important, iar catolicismul francez era divizat de problema monarhiei. Scopul politicii lui Leon al XIII-lea și al secretarului său de stat, pusă cu fermitate în aplicare la Paris de nunțiul papal Monseniorul Domenico Ferrata, era de a pune capăt izolării catolicilor și
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
secretarului său de stat, pusă cu fermitate în aplicare la Paris de nunțiul papal Monseniorul Domenico Ferrata, era de a pune capăt izolării catolicilor și derivei anticlericale, organizînd ralierea lor de partea Republicii, favorizîndu-le alianțele cu republicanii moderați, separînd, astfel, catolicismul de monarhie și republicanii de socialism. Dacă încercarea lui Albert de Mun de a fonda un partid, în 1885, a eșuat brusc, anii 1890 au fost, în schimb, marcați de primele încercări reale de a organiza o mișcare creștin-democrată. La
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
al XIII-lea nu dăduse decît rezultate negative. Aspectele formative și educative erau dezvoltate prin intermediul ziarului L'Eveil démocratique, al Cercurilor de Studii Sociale, al Instituțiilor Populare, prin Tînăra Gardă creată în 1902 pentru a apăra manifestările silloniste. Era un catolicism de cucerire, foarte deschis din punct de vedere social, al cărui obiectiv era acela de a construi o cetate viitoare fără nostalgia unui trecut depășit. Datorită întîlnirilor, discuțiilor, reflecțiilor comune, mișcarea Sillon, care număra 10 000 de aderenți în 1905
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]