1,020 matches
-
dar locatarii au văzut că nu părea jaf. „El era lungit pe jos, ea stătea pe fotoliu acoperită cu cuvertura. Fuseseră omorâți vineri, niște colegi de serviciu au venit marți și din greșeală, tot foindu-se pe lângă ușă, au apăsat clanța. Deja era un miros... Și după poliție, am chemat Sanepidul, că nu puteam trăi.“ Fiul era în Germania și-n Germania a rămas. Casa nu și-a găsit stăpân nici până azi, stă goală. 1 Am fost arestat pe 17
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
Pe oița năzdrăvană? Câți meșteri s-au dus Pe Argeș în sus Și ce mănăstire Au făcut zidire? Te poftesc acum să-mi spui Câți plecat-au din Vaslui? Are ochii de faianță, Năzdrăvan și mititel, Nu ajunge pân’ la clanță. Cum îl cheamă pe cățel? Vă întreb acum și eu: Care-i cel mai mare Zmeu? Zmeul Zmeilor Încă una, la-ndemână: Care-i cea mai mare Zână?Zâna Zânelor Care zi din săptămână E și sfântă și bătrână? Vineri
Cartea de ghicire by Vasile Filip () [Corola-publishinghouse/Imaginative/525_a_1299]
-
a produs o metamorfoză: pilastrul s-a făcut lapis lazuli când mâna a trecut pe lângă un cocoș de aur. Hmm!... A văzut același semn pe peretele din marmură roșcată de Muri... O fi o ușă care nu-i trădată de clanță?! Să încerce. A contemplat toată încăperea cu luare-aminte, după care a împins peretele respectiv. S-a urnit, și-o oglindă vălurită inundă fundalul. O cameră în stilul neorenașterii germane, care reflectă gusturile unor mari sculptori. Șemineu din aur, ceas-pendulă din
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
va ajunge cineva în această cameră, imprimanta să-l tragă la xerox și pe copie să o trimită în locul lui și el să rămână închis cu ei, ca să nu mai fie singuri. După câteva luni, Ted ursul de pluș văzu clanța de la ușă ascunsă în perete. El, curios, deschide ușa și auzi o voce răgușită care spunea: - Ursule, Ted, vino mai aproape, vino mai aproape! Ursul Ted se apropie de vocea misterioasă. Și peste câteva secunde se trezi într-o plasă
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
lalelele plâng?” mă întrebam în sinea mea. Sala de clasă era întunecoasă, mohorâtă, ca un nucleu ce aduna toată melancolia generațiilor, tablourile de pe pereți își pierdeau farmecul, deveneau deja vulgare iar lalelele, erau singurul punct briant din tot peisajul obscur. Clanța s-a mișcat, ceilalți s-au așezat la loc iute, iute. Suspansul împânzea privirile ațintite spre ușă. Brusc, profesorul a intrat, iar surprinderea mea a fost și mai mare văzând că și tu erai cu el. Te-ai așezat în
Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
pierdut toți banii, și degeaba i-am explicat ăluia de la fise că nu erau banii noștri, și să ni-i dea înapoi, ăla a rânjit numai, spunându-ne că așa-s jocurile de noroc, iar dacă mai dăm mult din clanță, poate-o luăm și pe cocoașă, și dacă nu mai vrem să jucăm, atunci să ne cărăm, să nu ocupăm locurile ălora cu lovele, ei, și când am ajuns pe Calea Martirilor Revoluției, atunci ne-am uitat unul la altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
cît n-am pus din nou mîna pe Yves, de acord? Loïc, cu telefonul la ureche, mergea deja pe coridorul care ducea la camera fiului său. Bătu la ușă și constată cu surprindere că ușa se deschide singură cînd apăsă clanța. Încăperea era pustie. Strigă În mobil: - La naiba! Nemernicul și-a bătut joc de mine! Patul nu e nici măcar desfăcut! Dacă s-a dus după javra aia de Chantal, ți-o jur că-l omor! - Loïc, liniștește-te! Nu te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
-i primește zîmbetul ca pe o Împușcătură trasă de aproape direct În inimă, răsturnîndu-se complet pe spătarul scaunului. - Aaaah! Marie rîse și Închise apoi ușa În urma ei. Dormea liniștită, În pielea goală, cu o mînă așezată pe perna de alături. Clanța ușii de la intrare Începu să se răsucească Încet, fără pic de zgomot. În așteptarea lui Lucas, Marie nu Închisese ușa cu cheia. Ușa se Întredeschise În Întunericul aproape complet. O siluetă intră și Împinse ușa la loc fără s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
să aleg între bursuc și hermelină ? Nici măcar nu știu cum am ajuns la conversația asta. — Poate că ar trebui să plecăm, zic cu un aer demn. Îmi iau geanta, îmi mai arunc o ultimă privire de control în oglindă și apăs pe clanță. OK. Poate că aduc un pic cu un bursuc. Aerul văratic a început deja să se încălzească și îl inspir recunoscătoare, în timp ce pășim pe aleea de pietriș. Simt un miros plăcut floral, pe care am sentimentul că-l recunosc... — Caprifoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
la telefon. — Terminați ! urlu. Plecați ! Plecați ! — Emma, maturizează-te și tu odată ! spune Jemima impacientă. Mick tot o să afle secretul, fie că-l ajuți, fie că nu, așa că ai face mai bine să... Se oprește subit În clipa În care clanța ușii se mișcă ușor, apoi se răsucește. Simt că se Învîrte camera cu mine. Te rog nu spune... te rog... În clipa În care ușa se deschide Încet, rămîn fără aer. Nu mă mai pot mișca. În viața mea nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
tavan, cum trec prin el, și degetele, preschimbate în lungi odgoane, cutreieră aerul încăperii de desubt, ating un dulap, apoi patul din colțul celălalt, se întind pe sub o ușă, cutreieră apartamentul, lipindu-se de pereți, de mobile, se încolăcesc pe clanțe, pe lampadare, dau de o bătrână care stă într-un fotoliu și răsfoiește un album cu fotografii, e doamna Veturia Mavrodini, la care-a sat în gazdă profesorul acela, Tomnea, i-au pus poza pe toate drumurile, s-a întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
piele, neagră, soioasă, mai mult îi spânzura pe fruntea ascuțită. Părea atârnată de cele două cornițe sidefii, ițite printre pletele bogate, lățoase. Ținea în mâna stângă o servietă voluminoasă, burdușită. Ușor aplecat, încerca cu cealaltă mână, să meșterească ceva la clanță. Dar nu pentru vederenia asta cu șapcă urla romancierul de parcă burta i-ar fi luat foc și-l perpeleau flăcările pustiirii. Lângă acela, femeia de nor și raze de mai adineauri, întoarsă acum cu spatele la Burtăncureanu, urmărea concentrată cum lunganul meșterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
se pierdea în holul mare, unde se pare că țârâia încet ca un greiere. Așteptam două minute, după care se auzea o ușă deschisă brusc, care îmi vestea că Mama Mare a ieșit prin anexă și acum e în fața porții. Clanța tremura în timp ce razele soarelui nu mai ieșeau prin broască, semn că fusese introdusă cheia, apoi urmau niște clic-clac-uri - și poarta se deschidea. Mama Mare mă întâmpina cu mâinile împreunate în poală, lăsându-se pe spate, mijind ochii pentru a mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
întors cu chiu cu vai, fără să mai trec prin camera lui Carmen ca să-mi recuperez încălțările. Nu mai știam exact unde stătea. Am ajuns la 433 aproape automat. Mintea mi se închidea, iar picioarele făceau ultimele treburi. Am apăsat clanța. Era închis. Deschide, am șoptit și am bătut încet în ușă. Hector mi-a deschis. Avea un tricou cu o spirală și ținea între dinți o periuță. M-am trântit pe pat cu fața în jos și aproape adormisem când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
Ascultă. Și se petrecu marea minune: Hugo și cu mine tăcurăm în același timp. În liniștea neobișnuită, dincolo de ușă se auzea ceva care semăna cu scâncetul slab al unui cățeluș. Hugo se încruntă. —Ce naiba? Vi! Vi! Ești acolo? Apăsă pe clanță și împinse ușor ușa. Scâncetul părea că se aude din ce în ce mai tare. Hugo se uită la mine cam îngrijorat. Hai, zisei eu, nerăbdătoare. Deja nu mai putea de curiozitate. Deschise și mai mult ușa și încercă să se strecoare înăuntru. După
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
opri În fața celei de-a treia uși, pe care scria clar „Sănătate Publică“, și ciocăni. Nu răspunse nimeni, așa că bătu din nou. Nici acum nu răspunse nimeni, așa că Încercă mânerul rotund și, observând că era un mâner și nu o clanță, deschise ușa și intră. În Încăperea mică se aflau trei pupitre metalice, În fața fiecăruia era câte un scaun, și două fișete de pe care atârnau flasce plante lungi și obosite, având mare nevoie să fie udate și, de asemenea, șterse de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
ai fi cufundat într-o mare agonizant de rece. Îmbrățișându-și pieptul ca să se încălzească, Hugo s-a prăvălit afară din dormitor și a început să urce scările către etajul al treilea. La ușa camerei copilului, a pus mâna pe clanță, a deschis ușa și a înghețat. A înghețat mai tare decât înghețase deja din cauza stării de totală goliciune în care se găsea. Lumina din camera copilului era aprinsă. Peste pătuțul lui Theo, care era așezat într-unul din colțurile camerei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
s-a luat după voce, mergând pe un coridor vopsit în alb și acoperit cu un covor crem, din care se deschideau vreo șase uși identice: toate erau albe și mari și aveau câte un glob Perspex pe post de clanță. Numai una dintre uși era întredeschisă. —Laura? a repetat el în fața respectivei uși. —Aiiiici! a ciripit ea. După ceva vreme, când Hugo a reușit să se gândească la scena care a urmat, și-a spus că, de fapt, o căutase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
se cheamă numai în cazul unei urgențe reale, i-a răspuns Jake cu pioșenie. —Și ce te face să crezi că asta nu e o urgență reală? l-a întrebat Alice pe un ton glacial când a pus mâna pe clanța ușii. Se pare că băiețelul are o erupție urâtă. Dacă are meningită și nu merge repede la spital, poate să moară. În așteptarea ambulanței, Hugo avea senzația că timpul abia se târăște, dar și că zboară cu viteza fulgerului. I
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
până când unul dintre rezidenții din Mândrie și prejudecată nu cobora în parcarea subterană în care Hugo se încuiase ca un cretin. Dar de unde să știe că nenorocita de ușă a parcării, care din exterior se deschidea foarte simplu prin apăsarea clanței, avea nevoie de o nenorocită de cheie ca să te lase să ieși, din nou, afară? Și, mai exact, avea nevoie de o cheie pe care el nu o avea. Hugo s-a așezat pe treptele reci din beton, simțind cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
Nu-i păsa de picăturile mari care-l loveau nemiloase, un duș natural i se părea cea mai bună soluție în acele momente, putea aduce dezmeticirea necesară de care avea atâta nevoie. Sau, cel puțin, așa spera... Puse mâna pe clanță, deschise poarta și chiar atunci îi bubui din nou în creier vocea insinuantă a Magicianului: Mda, un iepure fricos. Bine, bine, s-ar putea spune că iepurii sunt, în general, fricoși, n-am auzit - în pofida vastei mele experiențe de viață
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
Acum se afla în propria casă, cu toate că ultimele imagini de dinaintea acelui vis absurd fuseseră luate acolo, pe pod. Înainte de a pătrunde în... vis. Nu știa cum ajunsese acasă - poate că sunt tot felul de uși între realitate și irealitate, apeși clanța și intri, apeși clanța și ieși, te mai plimbi un pic, apoi deschizi altă ușă și uite-așa trece viața, fără să îți dai seam ape ce lume trăiești -, însă nu se sinchisi să-l întrebe pe Magicianul îngâmfat. Oricum
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
propria casă, cu toate că ultimele imagini de dinaintea acelui vis absurd fuseseră luate acolo, pe pod. Înainte de a pătrunde în... vis. Nu știa cum ajunsese acasă - poate că sunt tot felul de uși între realitate și irealitate, apeși clanța și intri, apeși clanța și ieși, te mai plimbi un pic, apoi deschizi altă ușă și uite-așa trece viața, fără să îți dai seam ape ce lume trăiești -, însă nu se sinchisi să-l întrebe pe Magicianul îngâmfat. Oricum nu ar fi aflat
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
și de restaurant. De aici, de altfel, pornise, și tărăsania aia. Valică reparase un televizor, alb-negru, unui cumătru. Cumătrul l-a invitat la restaurantul din centru, să-l servească, simbolic, măcar, cu o bere. Când Valică a pus mâna pe clanță, curentul, de la alte uși, deschise, i-a zmuls-o, pe cea de dinaintea lui, și i-a trântit-o de Încălțămintea piciorului drept. Sticla, groasă, ce e drept, și scumpă, a crăpat. Patronul, Gugu Porumbaș, a sărit ca ars, de alături, cu
Vieți răscolite by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91621_a_92849]
-
urechi, era doar vîntul. Totul pornise dintr-o clinică inuman de curată, așa, pentru că pe acolo parcă nu treceau oameni, ci duhuri, nici urmă de murdărie, microbi, viruși, bacterii, totul era frecat, lustruit, dezinfectat, mereu spăla cineva linoleumul, gresia, chiuvetele, clanțele ușilor, geamurile, Împrăștia În aer spray-uri, nu zăreai muscă, țînțar. Izbutise, odată, chiar cînd se afla Thomas acolo, să intre un fluture, a fost distrus În cîteva secunde: două asistente l-au gazat, oricum era o efemeridă. Pe aripile
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]