KorAP: Find »[drukola/base=contemplație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...28 29 30 ...59 >

1,467 matches

Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757

ontologice va putea fi înțeles pe deplin doar printr-un raport fenomenologic cu experiența estetică. Acest lucru va duce la înțelegerea operei ca obiect real autonom și auto-suficient ce are o extensie într-o idealitate artistică. Această idealitate survine în urma contemplației. Prin urmare, opera de artă se află într-o stare închisă atunci când nu este supusă contemplației și într-o stare deschisă atunci când este supusă contemplației. Determinarea naturii sale ideale nu poate fi dată decât prin contemplație, în timp ce experiența estetică duce

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
lucru va duce la înțelegerea operei ca obiect real autonom și auto-suficient ce are o extensie într-o idealitate artistică. Această idealitate survine în urma contemplației. Prin urmare, opera de artă se află într-o stare închisă atunci când nu este supusă contemplației și într-o stare deschisă atunci când este supusă contemplației. Determinarea naturii sale ideale nu poate fi dată decât prin contemplație, în timp ce experiența estetică duce la identitatea operei de artă. De aceea, pentru a putea determina arhitectonica operei trebuie să plecăm

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
autonom și auto-suficient ce are o extensie într-o idealitate artistică. Această idealitate survine în urma contemplației. Prin urmare, opera de artă se află într-o stare închisă atunci când nu este supusă contemplației și într-o stare deschisă atunci când este supusă contemplației. Determinarea naturii sale ideale nu poate fi dată decât prin contemplație, în timp ce experiența estetică duce la identitatea operei de artă. De aceea, pentru a putea determina arhitectonica operei trebuie să plecăm de la identificarea tipului de obiect de care dispune, ce

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
Această idealitate survine în urma contemplației. Prin urmare, opera de artă se află într-o stare închisă atunci când nu este supusă contemplației și într-o stare deschisă atunci când este supusă contemplației. Determinarea naturii sale ideale nu poate fi dată decât prin contemplație, în timp ce experiența estetică duce la identitatea operei de artă. De aceea, pentru a putea determina arhitectonica operei trebuie să plecăm de la identificarea tipului de obiect de care dispune, ce ne este revelat prin relațiile dintre individualii artei. 1. Tema cercetării

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
în timp și spațiu și modificată în funcție de condițiile pe care le impun noile teorii de artă); în al doilea rând, opera ca existență estetică limitează opera de artă la o stare pur temporară întrucât ea există numai în cadrul procesului de contemplație. În cazul în care considerăm opera de artă un produs al imaginației, atunci existența ei trebuie să fie strâns legată de experiențele subiective. Cu alte cuvinte, opera de artă există atât timp cât este experimentată și considerată, conform judecății de gust, ca

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
într-un tărâm necunoscut și singular. Însă, opera văzută ca având proprietățile unei substanțe, în sens aristotelic, în calitatea ei de dublu existent, sub formă artistică și trăire estetică, este determinată de activitatea productivă a artistului și de starea de contemplație. Dublul existențial al operei de artă nu arată și nu explică existența individuală a unei arte ci arată modul ei de apariție și manifestările sale. Ontologia trebuie să intre în preexistența operei de artă pentru a putea explica individualul sau

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
este exclusă orice formă de concretizare, iar opera este liberă prin indiferența ei față de subiect. Prin urmare, existența operei de artă are o caracteristică esențială: infinitatea. Infinitatea operei nu este decât infinitatea spiritului creator care este atras de artă prin contemplația spre desavârșire. Datorită infinității ei, opera de artă pare să nu aibă nici început și nici sfârșit, ea doar există. În acest context trebuie să explicăm problema relației de apropiere față de artă. Arta ne deschide universul non-uman din care facem

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
valentă prin intermediul atributelor lor. Categoriile ontologice 21 ca res sau ens sunt definitorii în determinarea naturii obiectului, iar aliquid și verum în trasarea laturii transcedentale a obiectului artistic. O categorie cu statut aparte este cea de pulchrum, dobândită numai prin contemplație, ea având un statut subiectiv ce prezintă o validitate universală. Toți acești termeni, înțeleși în general ca termeni transcendentali, sunt gândiți în așa fel încăt să fie aplicați în orice analiză. În 1757, Alexander Baumgarten 22 identifică în Metafizica mai

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
a auzului și a atingerii. Lumea ca percepție vizuală care conectează cele trei stări ontologice ale creației este lumea obiectivă a operei de artă. Pictura și sculptura sunt realități ființate ca obiectivitate de văz și de atingere care ajung, cu ajutorul contemplației, obiecte estetice. Când separăm creația de artă ne confruntăm cu o confuzie a descoperirii operei și a înțelegerii procesului de creație. Granița dintre artă și creație este dată de delimitarea epistemologică dintre arta ca activitate subiectivă și știința ca activitate

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
universale, nu pot fi oferite de procesul creativ ce este înțeles ca un subiectivism al faptelor. Creativitatea la nivel subiectiv este experiența estetică prin care se descoperă arta, iar orice descoperire prin intermediul imaginației este o formă a creației. Subiectul, prin contemplație (ca proces în care are loc creația imaginară) participă la completarea operei de artă sau, în sensul lui Coolingwood, prin acțiunile imaginarului și, astfel, ale creației ajunge la opera de artă. 4.4. Arta tradițională și arta contemporană O definiție

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
determinarea ontologiei operei de artă (literară) Ingarden apelează la un sistem de stratificare al operei, în cadrul căruia anumite strate au o semnificație mai profundă. Rolul esențial al straturilor constă în relația lor modală. Întrucât concretizarea operei depinde de ideea de contemplație va trebui să apelăm la experiența estetică. Estetica are nevoie de emergența subiectului care unește artele în termeni de recepție. Nu putem vorbi de un obiect de artă în mod complet dacă este izolat de conștiință. Astfel, experiența estetică are

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
baza ei. Dar, în cadrul istoricității, standardele gustului se schimbă, la fel ca înțelegerea proprietăților și a experiențelor estetice. Prin urmare, istoricitatea operei are un dublu efect: ea cuprinde schimbarea formei obiectului de artă și schimbarea modului în care actul de contemplație e activ. Acest lucru înseamnă că atât forma artistică cât și principiile judecății de gust țin de istoricitatea operei de artă. Este evident că o înțelegere completă a operei de artă este imposibil de realizat. Însă caracterul ei relativ este

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
un model pentru existență. Esteticizarea artei a dus la o înțelegere abstractă a sa potrivit căreia opera de artă are ca scop satisfacerea unui gust rafinat al criticilor și al esteților. Din acest motiv Heidegger respinge viziunea kantiană conform căreia contemplația dezinteresată a artei servește la elevarea morală a minții 14. Pentru Heidegger, estetica vrea să stabilească relația noastră cu frumosul. De aceea pentru el estetica este o metodă de meditație asupra artei, prin care sunt arătate reprezentațiile frumosului din artă

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
Collingwood, opera de artă nu poate fi văzută ca un obiect natural ce poate fi perceput. În viața de zi cu zi suntem conștienți de obiectele din jurul nostru dar fără să trezească un anumit interes estetic. Pentru că în procesul de contemplație apelăm la imaginație și pentru că opera de artă nu există decât prin intermediul experienței estetice sau a contemplației, atunci ceea ce determină obiectul artistic sunt entitățile imaginare. Existența operei este strâns legată de existența actelor imaginare. Văzute ca obiecte sau activități imaginare

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
viața de zi cu zi suntem conștienți de obiectele din jurul nostru dar fără să trezească un anumit interes estetic. Pentru că în procesul de contemplație apelăm la imaginație și pentru că opera de artă nu există decât prin intermediul experienței estetice sau a contemplației, atunci ceea ce determină obiectul artistic sunt entitățile imaginare. Existența operei este strâns legată de existența actelor imaginare. Văzute ca obiecte sau activități imaginare, opera are o existență intermitentă ce fluctuează în funcție de prezența sau de absența acțiunilor mentale. Este greu să

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
puterea spirituală temporală de care dispune. Întotdeauna arta va avea la bază jocul ca manifestare a imaginilor și a cuvintelor. Capitolul II Prezență și absență. Ideea de apariție și ideea de percepție. Transformarea obiectului în operă de artă și rolul contemplației Orice cercetare a operei de artă vizează produsul artistic care prezintă, în principiu, trei probleme specifice: creația artistică, opera de artă și audiența. Plecând de la Poetica lui Aristotel, teoriile critice au pus accent pe forma operei care implică o cercetare

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
artă are o funcționalitate proprie artei și se arată doar prin imagine și simbol. Asimilarea sa constă în reintegrarea implicațiilor imaginii, experienței estetice, precum și a înțelesurilor și (re) prezentărilor sale în diferite sfere culturale. Acest proces este posibil doar prin intermediul contemplației care definește, totodată, și existența operei de artă ca obiect autonom în propria-i istoricitate. Prin intermediul simbolului, arta este o parte a lumii, în timp ce, prin intermediul imaginii, arta se deosebește de ceea ce este lumesc. Existența operei de artă este o existență

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
simbolului putem înțelege și descifra toate formele de artă. Simbolismul este o funcție primară caracteristică minții ce este angajată în toate expresiile artistice: prin intermediul simbolului pătrundem în fenomenalitatea artei. Deoarece relața subiectului cu lumea artei se face prin intermediul experienței și contemplației, înțelegerea operei de artă este posibilă doar prin apropierea față de ea ca trăire estetică. Simbolul ia ființă prin și în fenomenalitatea ideii de joc. Orice formă de joc se concretizează doar prin intermediul imaginației. În toate formele artei, în special în

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
strata) individual este autonom și independent, caracterizat de materia și de calitățile sale, precum și de rolul pe care îl are în concretizarea obiectului de artă. Opera de artă este un întreg, în timp ce conținutul ei nu poate fi descoperit decât prin contemplație. Diferențierea dintre arte constă în diferențierea dintre cuprinsul lor. Pentru Hartmann, "artele care înfățișează un material (Stoff), un subiect, o temă [...] le putem strânge la un loc în grupa artelor reprezentării (darstellende Künste)"32. Acestea sunt sculptura, pictura și poezia

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
și motivul pentru care Hartmann vede literatura și poezia mai aproape de obiectivările de natură extraestetică, specifice doar operelor scrise (Schrifttum). În ceea ce privește straturile operei literare, Hartmann păstrează schema planurilor duale - din spate și din față - care corespunde raportului dintre apariție și contemplație. Ceea ce apare și poate fi văzut este cuvântul, în timp ce legătura dintre cuvinte duce la concretizarea operei scrise. Pe de altă parte, schematismul ingardian, complex prin structură, se prezintă sub forma de strata ontologice și are în vedere toate formele operei

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
lumină. Prezența bidimensională a tabloului înseamnă prezența unei realități în realitate: o dedublare a vieții normale prin care se încearcă pătrunderea în sfera unei irealități. Irealitatea nu se opune realității ci se suprapune ei și simbolizează lărgirea orizontului privirii prin contemplație. Irealitatea poate fi considerată copia realității întrucât spațialitatea tabloului cuprinde momentul imitației. Pentru Hartmann, imitația este și rămâne proprie picturii. Lucru care nu se aplică și în cadrul picturii abstracte, unde spațiul tabloului este un spațiul total al imaginației - momentul imaginației

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
este înaintea văzului este suplinit de nevăzutul statuii, dar intuit prin finețea trăsăturilor care așteaptă o acțiune finală, i.e, Discobolul lui Miron prezintă o acțiune activă suspendată, al cărui final se petrece în cadrul conștiinței și are loc numai prin contemplație. Opera sculptată are nevoie de spațiu de manifestare al mișcării și nemișcării. Nemișcarea este o formă statică a timpului și duce la mișcare doar prin recunoașterea simbolurilor statuii, prin intuirea sensibilă observăm mișcarea în totalitatea sa. Spațiul dintre actul mișcării

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
trebuie înțeles ca procesul de înlocuire a evenimentului cu stări statice ale lucurilor transpuse în scene. Imaginea funcționează ca mediere între lumea subiectivă și lumea obiectivă, prin intermediul imaginii se face descoperirea și contemplarea lumii reale: fotografia reprezintă o stare de contemplație a unei durate temporale definită de simboluri. Fotografia re-trezește și restructurează realitatea pe care o ridică la nivelul unei imagini universale ce servește ca antidot amneziei. Imaginea are puterea de a produce halucinația prin care omul uită de intenția sa

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
straturi ontice inferioare este cauzată de relația lor cu simțurile deoarece numai prin intermediul simțului putem fi conștienți de opera de artă. În această situație, estetica ar trebui să ofere anumite explicații ale altor termeni, specifici obiectului estetic, ca frumosul, sublimul, contemplația sau geniul. În timp ce, în obiectul artistic, ontologia este preocupată doar cu structura epistemologică a sa. 7. Opera de artă ca produs finit Istoricitatea operei de artă aduce în vedere trăsături noi. Din punct de vedere epistemologic, istoricitatea oferă elementele sociale

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
duc la finalizarea sa ca operă de artă, în timp ce absența acestor factori exteriori ori suspendă opera de artă într-o lume vidă ori o elimină. De aceea putem spune că operele de artă sunt perisabile. 8. Puterea creației și rolul contemplației Prin intermediul noțiunilor de creație și contemplație intrăm în sfera esteticii. Opera de artă se prezintă ca o uniune structurală ce se află în relație cu cei ce o contemplă. Relația este posibilă prin intermediul percepției. Obiectele de artă sunt posibile percepției

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]