2,406 matches
-
în mod lucid obiecții contra autenticității acestui corpus, comentînd Faptele 17 în scrierea sa Observații asupra Noului Testament, publicată de altfel abia în 1504 de Erasm din Rotterdam, adică la multă vreme după moartea autorului (1457). De atunci, susținătorii autenticității corpusului au rămas tot mai izolați, deși au existat cîțiva chiar în secolul al XIX-lea, mai ales în Franța, tocmai pentru că legenda din secolul al IX-lea spunea că Dionisie Areopagitul ar fi întemeiat creștinismul la Paris, unde ar fi
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
tocmai pentru că legenda din secolul al IX-lea spunea că Dionisie Areopagitul ar fi întemeiat creștinismul la Paris, unde ar fi murit apoi ca martir sub împăratul Adrian, cînd trecuse de 110 ani. însă probele care dovedesc caracterul pseudoepigrafic al corpusului sînt zdrobitoare. Autorul citează ca Sfinte Scripturi cărțile care vor forma Noul Testament mult după secolul I; deși îi scrie Sfîntului Ioan ca unui contemporan, aceasta nu-l împiedică să citeze Evanghelia după Ioan și Apocalipsa ca o „veche tradiție”. I
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
alții simbol al cultului (tês thrêskeias to symbolon), iar de alții „transmitere ierarhică a harului” (hierarchikê eucharistia); e vorba probabil de Crez, introdus în liturghie abia din 476. Firește, monahismul și riturile sale, în special mărturisirea, așa cum sînt descrise în corpus, sînt greu de imaginat în secolul I. Autorul cunoaște cristologia celor două naturi definită de Calcedon în 451 (astfel, de exemplu, folosește frecvent vocabula asynchytos, „neamestecat”, tipică pentru controversele cristologice din prima jumătate a secolului al V-lea și definită
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și aluzii la conținutul lor. Părerile cercetătorilor nu concordă în această privință, dar e greu să ne închipuim că acest important grup de tratate s-a pierdut în întregime, în timp ce operele celelalte constituie o tradiție unitară, transmisă dintotdeauna ca un corpus compact. Prin urmare, e foarte posibil să avem de-a face cu o ficțiune. Aceste șapte (!) tratate pierdute ar asigura, judecînd după trimiterile prezente în celelalte, acoperirea unor teme teologice dezvoltate puțin sau deloc în operele existente și le-ar
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
trimiterile prezente în celelalte, acoperirea unor teme teologice dezvoltate puțin sau deloc în operele existente și le-ar îngloba așadar pe acestea într-un proiect teologic „total”. Am avea astfel un fel de fals „la pătrat”; pe de o parte, corpusul de opere existente se protejează închizîndu-se în acest ansamblu mai vast, iar pe de altă parte, făcînd trimiteri la scrieri pe care nu le conține, pare să arunce îndoiala și asupra sa. Un joc de acest tip este dezvăluit și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
trebuie să fi fost de origine siriacă, pentru că hirotonirea episcopală descrisă de el e apropiată de liturghia siriacă. Cunoaștem numele mai multor intelectuali de origine siriacă ce au frecventat școala filozofică de la Atena la sfîrșitul secolului al V-lea; autorul corpusului dionisian a aparținut probabil acestui cerc. Totuși, nici una din numeroasele tentative de identificare efectuate pînă acum nu pare să fi rezistat criticilor. Așa cum am spus, Pseudo-Dionisie a exercitat o serioasă influență asupra tradiției mistice și teologice în general; faptul este
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
infra, bibliografia). Mai limitată, ca să spunem adevărul, a fost influența lui în Orient, unde existau deja izvoare clasice privitoare la viața spirituală și la mistică - să ne gîndim, de exemplu, la Evagrie Ponticul - și unde trebuie amintită influența exercitată de corpusul dionisian asupra lui Maxim Mărturisitorul (mort în 662), însă nu e deloc sigur că îi pot fi atribuite tot lui Maxim scoliile în limba greacă la corpus, editate prin tradiție sub numele său. Mult mai prezent este Pseudo-Dionisie în Occident
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
gîndim, de exemplu, la Evagrie Ponticul - și unde trebuie amintită influența exercitată de corpusul dionisian asupra lui Maxim Mărturisitorul (mort în 662), însă nu e deloc sigur că îi pot fi atribuite tot lui Maxim scoliile în limba greacă la corpus, editate prin tradiție sub numele său. Mult mai prezent este Pseudo-Dionisie în Occident, unde au făcut traduceri succesive (după aceea aproape inutilizabilă a lui Ilduin din 832) Ioan Scotus Eriugena (traducere terminată în 852), călugărul Ioan Sarazinul (către 1165) și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Mult mai prezent este Pseudo-Dionisie în Occident, unde au făcut traduceri succesive (după aceea aproape inutilizabilă a lui Ilduin din 832) Ioan Scotus Eriugena (traducere terminată în 852), călugărul Ioan Sarazinul (către 1165) și Roberto Grossatesta (1240-1243), toți comentînd și corpusul. Astfel, putem detecta influența lui Dionisie la Ugo și Riccardo di S. Vittore, la Bernard de Clairvaux, Guillaume de St. Thierry, apoi la Albert cel Mare, care a comentat întregul corpus, și la Toma din Aquino, care a scris un
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
către 1165) și Roberto Grossatesta (1240-1243), toți comentînd și corpusul. Astfel, putem detecta influența lui Dionisie la Ugo și Riccardo di S. Vittore, la Bernard de Clairvaux, Guillaume de St. Thierry, apoi la Albert cel Mare, care a comentat întregul corpus, și la Toma din Aquino, care a scris un comentariu la Numele divine și l-a citat în mod constant pe Dionisie ca pe o autoritate, împrumutînd în întregime de la el angelologia. Trebuie măcar să amintim, pentru secolul al XV-lea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
-lea - marea mistică spaniolă, culminînd cu Ioan al Crucii, iar în secolele ce au urmat, spiritualitatea carmeliților. Ca scriitor, Pseudo-Dionisie Areopagitul este puțin atrăgător, dar rezonanța sa spirituală a lăsat o urmă de neșters de-a lungul secolelor. Bibliografie. Ediția corpusului în PG 3 (textul ediției B. Cordier, Anvers, 1643, cu traducere latină; numeroase greșeli de tipar); la coloanele din PG se fac trimiteri în mod tradițional cînd se dau citate (în PG 4 se găsesc scoliile atribuite lui Maxim Mărturisitorul
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
numeroase greșeli de tipar); la coloanele din PG se fac trimiteri în mod tradițional cînd se dau citate (în PG 4 se găsesc scoliile atribuite lui Maxim Mărturisitorul și diferite analize consacrate lui Dionisie). Acum există o nouă ediție critică: Corpus Dionysiacum, W. de Gruyter, Berlin, New York: I [Numele divine], ed. B.R. Suchla (PTS 33), 1990; II [celelalte tratate și scrisorile] ed. G. Heil și A.M. Ritter (PTS 36), 1991. în col. SChr: Le hiérarchie céleste, ediție îngrijită de G. Heil
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
le opere, trad. P. Scazzoso, intr. etc. E. Bellini, Rusconi, Milano, 1981. Introducere în studiul operei: R. Roques et al., art. Denys l’Aréopagite (Le Pseudo-), în DSp III, 1957, pp. 244-429 (important și pentru studiul extraordinarei influențe exercitate de corpus de-a lungul secolelor); S. Lilla, Introduzione allo studio dello Ps. Dionigi l’Areopagita, Aug. 22 (1982), pp. 533-577 (cu o amplă bibliografie). Dintre monografii, rămîne fundamentală R. Roques, L’univers dionysien, Cerf, Paris, 1954 (și reeditările). De asemenea, M.
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ulterior de mulți cronicari, atrași de acest amestec de informații istorice și de date fantastice, e adevărat, dar care trezesc interesul cititorului, și de aceea a fost tradus în mai multe limbi și a avut o largă răspîndire. Bibliografie. Text: Corpus Scriptorum Historiae Byzantine, Bonn, 1831 (L. Dindorf); PG 97, 9-790; Studii: O. Bardenhewer, op. cit., V, pp. 121-122. CAPITOLUL XXI Exegeți greci minori din secolele al V-lea și al VI-lea După perioada de mare înflorire din vremea școlii antiohiene
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Origins and Early Development of the Antichrist Myth. Cercetătorul australian propune în lucrarea sa o sinteză a tuturor datelor acestui subiect. Meritul său cel mai însemnat este acela de a fi pus în lumină originea și caracterul creștin al mitului. Corpusul de texte utilizat (propus în versiune originală, greacă și latină, având alăturată traducerea) acoperă cinci secole (200 î.Cr.‑ 300 d.Cr.). În felul acesta, cititorul poate verifica direct, în text, validitatea interpretărilor propuse. Scopul lui Jenks este de a zdruncina ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Victorin, încercând să delimiteze „forma standard” a mitului Anticristului. Este vorba, în opinia sa, de perioada de „deplină maturitate” a mitului. O dată stabilită „forma standard”, autorul își îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării este însă negativ; el relevă doar existența unor analogii parțiale între paradigma creștină a mitului Anticristului și paradigma iudaică a „adversarului lui Dumnezeu”. Prin urmare, originea mitului va trebui căutată în intervalul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de față are marea șansă de a beneficia, pe de o parte, de studiile lui Jenks și Peerbolte asupra originii și evoluției mitului Anticristului, iar pe de altă parte, de cele două instrumente puse la dispoziție de Sbaffoni și McGinn. Corpusul de texte pe care îl propunem spre analiză nu este identic cu cel analizat de primii doi cercetători amintiți. Căutarea noastră începe din punctul în care se sfârșește a lor - cartea a V‑a a operei Aduersus haereses. Limita superioară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de înțelegere, pe când, în cazul unui Părinte bisericesc, avem posibilitatea - nevalorificată pe deplin până în prezent - de a clarifica discursul anticristologic atât prin raportarea la ansamblul operei, cât și la contextul politico‑religios. Nu este vorba de o subestimare a valorii corpusului apocrifelor, ci pur și simplu de evitarea anumitor probleme legate de datare și de contextul istoric, probleme care, deocamdată, ni se par imposibil de depășit. După modelul lui Peerbolte, vom încerca să răspundem, pe parcursul lucrării noastre, următoarelor întrebări: 1) Cum
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a stabili limitele temporale ale eshatonului, scriitorii creștini invocă toate aceste cifre. Ei împart săptămâna eshatologică în două perioade, prima fiind atribuită predicii profeților, a doua, domniei lui Anticrist. Cartea lui Daniel este cea mai importantă sursă scripturistică pentru constituirea corpusului anticristologic; ea oferă autorilor creștini din primele secole numeroase teme, episoade și expresii semnificative în legătură cu sfârșitul lumii sau parusia. Este de ajuns o privire asupra celor două opere ale lui Hipolit - De Christo et Antichristo și Comentariu la Daniel - pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sub numele Hipolit și identificat ulterior cu martirul roman omonim, redacta două opere în apărarea canonicității Apocalipsei și a Evangheliei după Ioan, canonicitate pusă la îndoială de unii creștini, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind preotul Gaius, care atribuia paternitatea corpusului ioanic ereticului Cerint. Din cauza revendicării ei de către montaniști, Apocalipsa a fost exclusă din canonul Bisericii din Asia Mică. Lectura sa publică a fost în cele din urmă acceptată cu condiția, se pare, ca ea să fie interpretată alegoric, după modelul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
francez pornește de la observația că există diferențe radicale de ordin doctrinar, cultural și stilistic între Contra Noetum și Elenchos, precum și inadvertențe cronologice flagrante între Chronikon și Comentariu la Cartea lui Daniel. Pe baza acestor date empirice, Nautin împarte în două corpusul atribuit până atunci integral unui singur autor, numit Hipolit. Există mai întâi o serie care cuprinde Elenchos, Peri Pantos, Chronikon precum și celelalte scrieri ale căror titluri sunt gravate pe statuia romană. Există apoi seria tratatelor exegetice: Despre Psalmi, Despre Cântarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
erudiția și preocupările culturale sau științifice. Iată de ce este preferabil să ne gândim la doi scriitori diferiți și nu la unul singur care să fi suferit o profundă transformare interioară”. Spre deosebire de Nautin, care preferă să dea nume diferite autorilor fiecărui corpus, Loi și Simonetti propun, con la massima cautela, ipoteza omonimiei. Un al doilea colocviu, organizat de același Simonetti, în 1989, avea să confirme, într‑o oarecare măsură, validitatea „ipotezei de lucru” din 1979, reliefând totuși anumite limite ale acesteia. Unica
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
analogii destul de vagi: cifra 4. Mitul Anticristului este rezultatul acestui act hermeneutic, constând în remodelarea anumitor date oferite de Scriptură potrivit unui scenariu a priori. Este vorba de o tehnică proprie tuturor predicatorilor sau exegeților care lucrează pe baza unui corpus de testimonia constând în organizarea acestor testimonia în funcție de o structură teologică sau ideologică foarte bine definită, în scopul obținerii unui nou text al cărui sens este vizibil diferit de sensul fiecăruia dintre pasajele inițiale, considerat izolat. „Operatorul analogic”, în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
simbol este identificat în capitolul 14. Aici nu mai este vorba de un singur înger, nici de doi profeți, ci de doi îngeri. Metoda „repetiției” îi permite lui Victorin să reunească într‑o singură secțiune simbolurile care apar dispersate în corpusul ioanic, dar care prezintă un minimum de trăsături comune. Prin contrast cu coborârea martorilor din rai, Anticrist „se ridică din adânc” (ascendisse bestiam de abysso). În sprijinul acestui verset, exegetul alcătuiește un mic dosar de mărturii din Iezechiel și Pavel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
său, Ioan. Acestea nu prezintă interes direct pentru subiectul de care ne ocupăm. „Catehezele Sfântului Chiril formează un întreg doctrinar care vădește intenția de a transmite, într‑o manieră simplă, dar exhaustivă, întreaga taină a credinței, înrădăcinată în istoria mântuirii.” Corpusul poate fi împărțit în următoarele secțiuni: I. procateheza: primirea celor aleși și îndemnul lor la o credință vie; II. catehezele preliminare (1‑5); a patra reprezintă o sinteză a Crezului; III. explanatio simboli (6‑18); fiecare articol al Crezului este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]