1,180 matches
-
putut constitui, la un anumit nivel de interpretare (neoplatonismul, gândirea stoică), o sumă de numitori comuni ai politicului, chiar atunci când, sub influența unei alte religii, paradigma guvernării s-a transformat (spre exemplu, la trecerea de la formele imperiale romane la cele creștine). "Teoria" greacă se poate să nu fi avut influență directă la timpul său, dat fiind că Platon și Aristotel au scris despre cea mai bună guvernare (viziuni diferite la cei doi) în perioada de destrămare a democrației, dar ea s-
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
occidentale ale imperiului, până spre schisma finală, din 1054. Imaginarul lumii vechi pare a fi fost determinat în primul mileniu de clivajul european est-vest, între cetatea greacă și instituția romană a puterii, apoi între fosta capitală, "păgână" (Roma) și cea creștină (Constantinopol), dar și între augustus și basileus, concurat mai târziu de lumea regatelor și a imperiilor medievale din Occident, tinere și ambițioase. Putem spune ce s-a păstrat și ce s-a pierdut în această istorie în tandem, la nivelul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
natură IV, 722-48), pentru că ele sunt rezultatul unor deformări ale acestor eìdōla (care au loc în condiții particulare, descrise atent de teoria atomistă). Constatăm că nu se pierde foarte mult din această viziune pe parcursul secolelor, în drumul către credințele medievale creștine legate de grotesc (a căror replică plastică este amănunțit studiată de Jürgen Baltrušaitis, spre exemplu). Încadrarea "naturalistă" a imaginii, în gândirea greacă, se regăsește aproape neschimbată în semnificația alocată de romani măștilor de ceară ale strămoșilor, imagines, fie realizate fidel
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de corectare a uitării, dar și de corelare a gestului de a omagia gloria cu nevoia de a întări identitatea colectivă prin referire la figurile sale eroice. Pivotul politic al glorificării puterii, element comun pentru gândirea "păgână" și pentru cea creștină, respectiv poli- și monoteistă, va ajuta ulterior ca imaginarul medieval să prindă formă și consistență chiar din timpul primelor basilei. Aceasta, în ciuda faptului că esența puterii imperiale a fost înțeleasă și reprezentată diferit în cele două lumi - în cea romană
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
medieval să prindă formă și consistență chiar din timpul primelor basilei. Aceasta, în ciuda faptului că esența puterii imperiale a fost înțeleasă și reprezentată diferit în cele două lumi - în cea romană, egală cu zeii (v. fig. 7), iar în cea creștină, direct subordonată divinității (v. fig. 8 și fig. 9.a; fig. 9.c și 9.d). Despărțirea de tradiția instituțională romană are loc abia în secolul VI, când Iustinian I decide închiderea Senatului, distrugând și pluripartitismul popular, prin suspendarea activității
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
înmormântarea lui Constantin I a avut loc atât un funus clasic, dedicat corpului defunct, cât și o ceremonie creștină, închinată înhumării sale (Eusebiu din Cesareea, Vita Constantini IV, 73 și Historia Ecclesiae X, 8). Combinația dintre elementele romane și cele creștine se regăsește și în iconografia numismatică - în reprezentarea divinizării împăratului (efigia înaripată, de tradiție romană), respectiv în semnul prezenței lui Dumnezeu (mâna care coboară dinspre celest și binecuvântează). Dacă Roma va mai menține și în secolul IV formele păgâne ale
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
distanță, în lungile perioade de campanie militară, augustul se identifică, prin natura funcției sale și prin fidelitatea față de comunitatea capitalei, cu imperiul în ansamblu. Ulterior, modelul de teocrație basileică și politicile privind guvernarea administrativă și oíkonomía creștină (prin răspândirea și gestionarea mesajului și a imaginii sacre) se vor configura pe baza puterii romane exercitate în raport cu întregul teritoriu: aclamarea și (co)memorarea victoriei urbi et orbi (ubicuitatea prezenței divine a împăratului), practica denumită cognomina devictarum gentium (nume dat
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
nici în cel târziu bizantin și nici chiar în culturile mai tinere ale regatelor occidentale, ci se va adapta nuanțat la noile realități și la un alt vocabular al puterii. Nici "gramatica" ceremonialului funerar, nici oíkonomía creștină nu vor mai păstra practica ritualică de tip funus imaginarium (anulată, cum am văzut, în primul rând de logica întemeierii orașului Constantinopol), ci vor menține din simbologia imaginii ca imagines doar nevoia și obligația de a corela valorile trecutului cu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
arbitru" al filosofiei sale este captat de imaginea compensatorie a unei "lumi de dincolo" perfecte (ca mai târziu în creștinism, moștenitor și aici al lui Platon). Mitul lui Er leagă și desparte, paradoxal, cele două lumi, cea antică și cea creștină. Pe de o parte, spre diferență de filosofii care l-au precedat, Platon caută să fixeze în conștiință, așa cum va face și creștinismul, motivația morală pentru alegerea corectă a drumului și implicit a recompensei, în detrimentul rolului jucat de zei, dramatizat
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fondarea Constantinopolului romanitatea a întâlnit atât filosofia iudeo-creștină, cât și moștenirea gândirii religioase populare elene (în particular, a Bizanțului precreștin), cum a fost redefinită imaginea? Cum s-a petrecut trecerea de la viziunea antică asupra imaginii și asupra puterii la cea creștină, apoi la imaginea sacră a basileului? Imaginarul puterii constantinopolitane ne apare astăzi ca un "proiect negociat" despre imaginea sacră, aflat mereu la zona de imapct a două mișcări de idei opozitive: iconoclastia și iconolatria, cu adânci rădăcini și în filosofia
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
trei tratează imaginarul și imaginea în perspectivă istorică, metodele coincid doar parțial. Totuși, există un punct comun de plecare − interesant aici și pentru a duce mai departe analiza din capitolul precedent −, plasat la confluența dintre viziunea grecilor antici și cea creștină asupra reprezentării divinului. Dacă în prima analiză a genealogiei imaginarului am urmărit ceremonialul roman al glorificării, pe care l-am corelat cu diverse aspecte ale ritualului similar din cetatea greacă, dar și cu scurte analize ale unor noțiuni învecinate semantic
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
înrudite lexical (prezente în texte gecești și latine), în a doua sondare am căutat să prezint unele elemente de teorie, la Platon și la Aristotel, care au putut modela viziunea asupra exercițiului puterii în lumea greco-romană și ulterior în cea creștină. În a treia sondare în istoria conceptelor vom trasa "grefa" de la teoria anticilor la cea creștină, încadrată de actele politice ale lui Constantin I (cu trimiteri la scrierile lui Eusebiu din Cesareea), fundamentul teologiei politice creștine, la origine teocrație bizantină
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
unele elemente de teorie, la Platon și la Aristotel, care au putut modela viziunea asupra exercițiului puterii în lumea greco-romană și ulterior în cea creștină. În a treia sondare în istoria conceptelor vom trasa "grefa" de la teoria anticilor la cea creștină, încadrată de actele politice ale lui Constantin I (cu trimiteri la scrierile lui Eusebiu din Cesareea), fundamentul teologiei politice creștine, la origine teocrație bizantină 41. Mutația fundamentală pe care o înregistrează organizarea comunității constă în apariția unui plan politic oikonomic
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
lumii concrete. Din amplul bazin semantic în care s-au dezvoltat mai multe noțiuni înrudite cu el − discutate într-un capitol anterior: memorie, istorie, povestire −, dar și în baza practicilor ritualice, imaginarul colectiv, în trecerea de la lumea greco-romană la cea creștină, a preluat mimetic chipul puterii, a devenit un funus imaginarium al ei. Așa a ajuns să reprezinte laolaltă spiritualitate și ideologie politică, prin noi simboluri, coduri, imagini și narațiuni exemplare, printr-o "semiotică a puterii", reinvestită valoric. În procesul de
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
în momente istorice diferite, au "uitat-o" pe rând, lumea românească, deși le-a respectat amintirea mitică, și-a construit propriul proiect în istorie, uneori refuzând dialogul (cu prozelitismul catolic), alteori ignorându-l (neimplicarea în lupta din 1453). Alegerea capitalei creștine orientale ca centru spiritual în secolul XIV, în detrimentul celei occidentale, nu a reprezentat și o subordonare de facto cu caracter politic. Opțiunea românilor pentru credința creștină ortodoxă, la acel moment, a așezat conceptul de neatârnare chiar la baza construcției lor
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
schimbat atât soarta cetății eterne, cât și pe cea a Europei. Uitarea Romei nu a însemnat altceva, aparent, decât părăsirea ei temporară de către împărat. Cetatea a fost copiată arhitectural și reduplicată simbolic în Bizanț, dar pe alte baze, elene și creștine, și cu o altă ideologie. În cele din urmă, uitarea a fost definitivă. Un eseu istoric despre memorie este această carte, în căutarea unor răspunsuri la întrebarea: cum s-a format imaginarul bizantin? Așa cum Roma a dat o scenografie urbană
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
București: Humanitas, 1998. [1991] Mistretta, Francesco. Il Duomo di Monreale. "Città dal Tempio d'Oro". Palermo: Mistretta. 2007. Mondzain, Marie-José. Image, icône, économie. Les sources byzantines de l'imaginaire contemporain. Paris: Seuil, 1996. Moreschini, Claudio și Enrico Norelli. Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine. vol. I. De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare. Iași. Polirom, 2001. [1995] Moutsopoulos, E. Problema imaginarului la Plotin. București: Omonia, 2002. [2000] Obolensky, Dimitri. Un commonwelth medieval: Bizanțul. București: Corint, 2002. [1971] Olaru, Cristian. Ideologia
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
divinului, impunând astfel o viziune teologică negativă. Din arché, principiul originar al lumii, derivau ápeiron, cel ce determină orice devenire și este nereprezentabil. 43 Vezi Besançon 72-120, unde se urmăresc în paralel interdictul Torei, interpretarea iudaică, cea musulmană și cea creștină, din Epistolele Apostolului Pavel. 44 Vezi Papaioannou, Kostas. L'Art grèque. Paris: Mazenod, 1972. 114 (apud Besançon 21). 45 Vezi: Sono due, o imperatore augusto, i sistemi con i quali principalmente è governato il nostro mondo: la sacra autorità (auctoritas
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
fantasme iraționale vechi de secole izbucnesc aici tot mai des: credința fanatică, jihadul împotriva necredincioșilor și acceptarea pasivă a gimat-ului sau destinului, de unde seninătatea cu care se pleacă la moarte omorînd nenumărați nevinovați. De fapt, între lumea islamică și cea creștină există o lungă tradiție conflictuală, care a răbufnit din nou în ultimele decenii. Criza petrolieră din anii '70, povestea ostaticilor americani luați în Iran și Liban în 1980, atentatele din Egipt, Algeria, Yemen, Indonezia ș.a., conflictul din Somalia, războiul din
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
ISTORIA LITERATURII CREȘTINE VECHI GRECEȘTI ȘI LATINE II De la Conciliul din Niceea până la începuturile Evului Mediu Tomul al IIlea Capitolul XIII AUGUSTIN Dacă, până acum, examinând literatura creștină din secolul al patrulea, am putut sesiza un numitor comun care a unit personalități atât
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
1. Prima perioadă de formare S-a născut, așadar, la Thagaste, în Algeria de azi, în 354, dintr-o familie modestă; tatăl, Patricius, era un creștin moderat pe care Augustin nu-l iubea mai deloc, iar mama, Monica, era o creștină ferventă și poate autoritară, posesivă, însă fiul era legat puternic de ea; atât cât a trăit, mama a fost o prezență importantă în viața lui. Pentru a se putea dedica studiilor, mai întâi la Madaura și apoi la Cartagina, Augustin
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
constă în lupta cu demonul care trebuie dusă întru respectul credinței și al preceptelor morale. Texte: CSEL 41, 1900 (De fide et symbolo...: I. Zycha); BA 1, 1949 (De agoni Christiano, De natura boni: B.B. Roland-Gosselin); alte opere consacrate moralei creștine, chiar dacă scrise în alte perioade: BA 2, 1948 (De bono coniugali... De mendacio... De cura gerenda pro mortuis... De patientia: G. Combès); 3, 1949 (De continentia... De bono viduitatis...: J. Saint-Martin); 9, 1988 (De fide et symbolo. Enchiridion: J. Rivière
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
se vede din faptul că și animalele respectă anumite legi. Dar totul în mod relativ: pacea și ordinea celor necredincioși sunt în esență false. Adevărata cetate, așadar, este numai cetatea cerească, organizată pentru a asigura cetățenilor săi adevărata libertate, cea creștină: cetatea pământească nu are dreptul să fie numită astfel. De aceea, republica romană, imperiile asirienilor și ale egiptenilor, care au fost principalele actualizări ale cetății pământești realizate de păgâni, nu au fost, în esență, o adevărată cetate, pentru că au fost
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
scriau încă de pe vremea lui Prudentius, și aparține acelui gen literar cultivat tot în epoca lui Draconțiu, chiar dacă în alte cercuri, de către Sedulius, Claudius Marius Victorius sau Ciprian din Galia; și în celelalte două cărți există secțiuni „narative” de epică creștină bazate pe episoade din Scriptură. Dar, pe lângă aceasta epopee biblică, mai poate fi pusă în evidență și o a doua sursă de inspirație, importantă, și anume imnul, ca instrument folosit pentru a înălța laude lui Dumnezeu. Tema fundamentală este, așadar
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
astfel de atitudine, după cum se vede, nu e doar moralizatoare, așa cum au observat cei mai mulți cercetători, ci și foarte angajată: e o atitudine profetică, așa cum bine a înțeles Leonardi. Într-adevăr, e tipică pentru profet acuzația de idolatrie adresată lumii ne-creștine, îndepărtate de Dumnezeu; și tocmai în starea aceasta se găsește chiar Biserica. În patru cărți, din care prima e dedicată laicilor, cea de-a două oamenilor Bisericii, iar a treia și a patra Bisericii în ansamblul său, Salvian denunță idolatria
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]