3,586 matches
-
ramoliți”. Putem detecta oare formațiunea reacțională cu ajutorul unor teste proiective? „Subiectul prea amabil, prea cooperant, prea încrezător poate utiliza formațiunea reacțională împotriva ostilității sau a nevoii de dependență.” Anumite tipuri de răspuns sunt la fel de revelatoare, dar „este evident că armătura defensivă poate comporta unele slăbiciuni și că un conținut net pulsional («explozie», «nervi») poate fi găsit chiar într-un ansamblu pe cât posibil neutralizat” (Rausch de Traubenberg și Boizon, 1976). Răspunsuri moralizatoare date la testul „Lăbuță-Neagră” ne permit de asemenea să intuim
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
important, întrucât joacă un rol hotărâtor în modificarea eului (1926/1995). Unele dintre exemplele de mai sus demonstrează aspectul său nociv. De asemenea, ea poate conduce și la o nevroză de caracter, în care, după Laplanche și Pontalis (1967), „conflictul defensiv nu se traduce prin formarea de simptome care pot fi clar izolate, ci prin trăsături de caracter, prin anumite moduri de comportament sau chiar printr-o organizare patologică a personalității”. În acest caz, vorbim despre o „cuirasă” sau „platoșă a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
este un anumit tip de relație cu lumea constitutivă a identității. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Faptul că, în mod inconștient, eul caută să devină asemănător cu modelul pe care-l alege, identificându-se cu acesta, nu constituie doar o modalitate defensivă, ci, într-o perspectivă mai largă, un mijloc de a intra în contact cu celălalt. De altfel, că e vorba de a identifica (adică de a recunoaște ca identic) sau de a se identifica (adică de a deveni identic cu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a deveni identic cu celălalt) (Vocabularul de filosofie al lui Lalande, în Laplanche și Pontalis, 1967), cele două sensuri ale cuvântului țin, la prima vedere, mai mult de activitățile conștiente decât de cele inconștiente. Or, acest mecanism își manifestă finalitatea defensivă tocmai ca activitate inconștientă. Aceasta pentru că identificarea nu este o simplă imitare, cum am putea crede dacă ne gândim la copilul ce se identifică în jocurile sale cu un erou de benzi desenate sau la adolescenta copiind prin vestimentație înfățișarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o acțiune care este rezultatul unor procese primare și care reprezintă un travaliu psihic destinat să realizeze în fantasmă scopul inconștient urmărit, acela de a fi celălalt. Înțelegem astfel mai bine de ce acest obiectiv poate fi susținut de o activitate defensivă, fie pentru a lupta contra angoasei de a pierde un obiect, fie pentru a-ți asigura un ascendent asupra lumii exterioare. Această metodă de apărare se exprimă în două feluri: este o acțiune susținută de o dorință de asimilare și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
întrucât îndeplinirea dorinței este motorul acestei identificări; însă numai una dintre persoanele legate printr-un element mai mult sau mai puțin străin celui care visează este prezentă în prim-planul scenei onirice, în vreme ce subiectul se estompează: iată o adevărată strategie defensivă! În continuarea lucrării sale despre narcisism (1914/1985) și a unei completări făcute în 1915 la cele Trei studii privind teoria sexualității (1905/1987), introducând ideea că identificarea se sprijină pe încorporarea orală, Freud explică (în „Doliu și melancolie”, 1917b
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
introducând ideea că identificarea se sprijină pe încorporarea orală, Freud explică (în „Doliu și melancolie”, 1917b/1968) că durerea melancolică este cauzată de o identificare cu obiectul pierdut, permițând relației de iubire să nu fi abandonată. Iată deci o modalitate defensivă, chiar dacă în acest caz nu mai avem de-a face cu iubirea obiectuală. Freud utilizează expresia paradoxală de „identificare narcisică cu obiectul”, care, din punct de vedere defensiv, se substituie investirii afective. Noțiunea de „identificare” se va îmbogăți datorită celei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
permițând relației de iubire să nu fi abandonată. Iată deci o modalitate defensivă, chiar dacă în acest caz nu mai avem de-a face cu iubirea obiectuală. Freud utilizează expresia paradoxală de „identificare narcisică cu obiectul”, care, din punct de vedere defensiv, se substituie investirii afective. Noțiunea de „identificare” se va îmbogăți datorită celei de-a doua topici, prin aporturile realizate de capitolul 7 al lucrării Psihologia colectivă și analiza eului, intitulat „Identificarea” (1921/1981). Freud subliniază aici precocitatea funcționării acestui proces
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mantaua ei de crep, mi-am dat seama de un lucru care la Paris îmi scăpase: că nu pe mama mea o aveam în fața ochilor, ci pe bunica”. Este limpede că, în decursul doliului, identificarea asigură, din punct de vedere defensiv, permanența obiectului interiorizat și atenuează suferința celui îndoliat. Tustin (1986/1985) a descris, în patologia infantilă, o „identificare autistă” în care, pentru a nu depinde de mamă, resimțită ca prea aleatorie și putând lipsi, copilul autist ar prezenta, paradoxal, o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
doar cu o formă particulară de identificare. Cum stau oare lucrurile cu identificarea cu rivalul, în cadrul problematicii oedipiene (Laplanche și Pontalis, 1967)? Pentru A. Freud (Sandler, 1985/1989), dacă procesul de identificare reprezintă mai degrabă o îmbogățire pentru eu, aspectul defensiv este mult mai prezent în identificarea cu agresorul. În concluzie, am putea spune că acest mecanism funcționează pe baza unei utilizări defensive a identificării. Istorictc "Istoric" Expresia „identificare cu agresorul” îi aparține Annei Freud, care a descris procesul și i-
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Pentru A. Freud (Sandler, 1985/1989), dacă procesul de identificare reprezintă mai degrabă o îmbogățire pentru eu, aspectul defensiv este mult mai prezent în identificarea cu agresorul. În concluzie, am putea spune că acest mecanism funcționează pe baza unei utilizări defensive a identificării. Istorictc "Istoric" Expresia „identificare cu agresorul” îi aparține Annei Freud, care a descris procesul și i-a consacrat capitolul 7 din cartea sa Eul și mecanismele de apărare (1936/1993). De altfel, numele Annei Freud rămâne și în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
-se cu adultul atotputernic. Exempletc "Exemple" Poveștile sunt rezervoare inepuizabile pentru înțelegerea psihismului. În convorbirile sale cu Sandler (1985/1989), A. Freud amintește de Cartea junglei a lui Kipling, punând accentul pe strigătul cu rol protector - am putea spune chiar defensiv - pe care Mowgli este învățat să-l scoată atunci când traversează jungla. De fiecare dată când întâlnește un animal periculos, băiețelul trebuie să țipe: „«Tu și cu mine suntem de-același sânge», și atunci nimic rău nu ți se va întâmpla
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
evite pericolul pe care ea-l crede extern când, de fapt, acesta este intern, prefăcându-se că ea ar fi fantoma în chestiune. Credința în realitatea externă amenințătoare trebuie privită cel puțin cu precauție, însă este determinantă în acest montaj defensiv. Să examinăm acum cazul următor, expus de Chartier (1993): Este vorba de o pacientă cu tulburări obsesive, în vârstă de 44 de ani, care prezintă rituri de spălare și care se percepe pe sine ca „obsedată sexual”. Evocarea unui episod
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Semnificația pentru patologie" Identificarea cu agresorul, jonglând cu identificarea și proiecția armonios diferențiate și conjugate, este un mecanism de apărare normal atâta vreme cât eul îl utilizează pentru a negocia ostilitatea manifestată de autoritatea externă. În schimb, după A. Freud, această activitate defensivă devine patologică atunci când se înregistrează o „confuzie în sentimente” și se aplică nu relațiilor de ostilitate, ci relațiilor de iubire. Acesta poate fi cazul paranoiei, atunci când proiecția excesivă a unei dorințe față de persoana iubită se răstoarnă, devenind ură. La fel
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o extensie a eului, frecvența ei și variațiile pe care le înregistrează pot fi multiple: de pildă, într-o situație relațională implicând necunoscuți, strângerile de mână, fumarea pipei păcii sau îmbrățișările pot fi considerate niște acțiuni rezultând din această modalitate defensivă (Begoin-Guignard, 1991). Capacitatea de a te debarasa de tot ceea ce nu-ți place la propria persoană (punând aceste aspecte pe seama celuilalt) constituie o apărare ce provine din fantasmele de omnipotență, cu puterea intruzivă sau posesivă care le însoțește. Iată de ce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sa, Klein a reușit să pună în lumină relațiile fantasmatice pe care sugarul le întreține cu mama. În articolul intitulat „Note asupra câtorva mecanisme schizoide” (1946/1980), ea evocă identificarea proiectivă, alături de clivajul eului și al obiectului, ca fiind ansamblul defensiv precoce al eului, instalat pentru a lupta împotriva angoaselor intolerabile de singurătate și de separare trăite în timpul poziției schizo-paranoide. „Deși această descriere se aplică indivizilor nevrozați, cred, spune Klein, că, într-o anumită măsură, este vorba de un fenomen universal
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
nevrozați, cred, spune Klein, că, într-o anumită măsură, este vorba de un fenomen universal.” Rosenfeld (1947, 1949) va aplica acest concept în studierea patologiilor psihotice, precum și a relației cu analistul. Mai târziu, el va considera că, pe lângă scopul său defensiv, acest proces este prototipul relației obiectuale (1952/1976). Ipoteza kleiniană de bază potrivit căreia mama este primul spațiu în care nou-născutul își proiectează angoasele intolerabile furnizează prototipul identificării proiective „rele”. Printre autorii post-kleinieni, Bion va fi acela care va stipula
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la o nouă cădere psihică a pacientului. Relațiile cu alte mecanisme de apăraretc "Relațiile cu alte mecanisme de apărare" Este de la sine înțeles că, în cel mai bun caz, procesul de identificare proiectivă declanșează și însoțește armonios mai multe amenajări defensive. Evocam încă de la început implicarea fundamentală a unui clivaj precoce (Freud, 1911/1984; Klein, 1946/1980). Combinația dintre proiecție și introiecție, mecanisme de apărare „primare” și adevărați arhitecți ai vieții psihice, este esențială, astfel încât ea permite păstrarea în interior a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mai generale, mai primitive și mai necesare ale Eului uman” (Benassy, 1969). Chiar și la adolescenți trebuie să distingem dobândirea unor aptitudini pentru raționamentul logic și pentru capacitatea de abstractizare, „imens câștig intelectual prilejuit de adolescență” (Braconnier, 1989), de intelectualizarea defensivă. A. Freud face o distincție clară între intelectualizarea defensivă proprie adolescenței și intelectualizarea care, în opinia sa, „rezolvă problema reală”, nefiind așadar sterilă (Sandler, 1985/1989). Rausch de Traubenberg și Boizou (1976) remarcă faptul că intelectualizarea „are un aspect adaptativ
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
uman” (Benassy, 1969). Chiar și la adolescenți trebuie să distingem dobândirea unor aptitudini pentru raționamentul logic și pentru capacitatea de abstractizare, „imens câștig intelectual prilejuit de adolescență” (Braconnier, 1989), de intelectualizarea defensivă. A. Freud face o distincție clară între intelectualizarea defensivă proprie adolescenței și intelectualizarea care, în opinia sa, „rezolvă problema reală”, nefiind așadar sterilă (Sandler, 1985/1989). Rausch de Traubenberg și Boizou (1976) remarcă faptul că intelectualizarea „are un aspect adaptativ foarte valorizat de cultura occidentală”. Apoi, nici intelectualizarea care
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și Lhopital, 1991). Derivat din nevoile pulsionale, scopul introiecției constă în evitarea angoasei (prin aceasta, el constituie un mecanism de apărare) și intensificarea funcțiilor psihice. Acest proces se caracterizează deci prin faptul că nu se mulțumește să aibă o finalitate defensivă, contribuind, în cel mai bun caz, la îmbogățirea eului. Istorictc "Istoric" Ferenczi (1909/1968) introduce conceptul de „introiecție” printr-un raport de simetrie cu acela de „proiecție”. El îl constată în practica clinică la adulți și pare să-l utilizeze
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
asociat travaliul de introiecție celui de proiecție din perspectiva psihologiei dezvoltării îi revine lui Heimann (în Klein et al., 1952/1980). Să mai notăm, în sfârșit, că, în lista propusă de A. Freud (1936/1993), introiecția este cea dintâi operație defensivă citată. În toate aceste scrieri apar două orientări date noțiunii de „introiecție”: aceea de compensare a unei realități frustrante și aceea de maturizare, ceea ce sugerează importanța acestui mecanism de apărare. Exempletc "Exemple" Lucrarea lui Bick (vezi Meltzer et al., 1975
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
prima etapă a unui proces mai complex ce conduce la identificare, definită ca un mod de a-ți apropria calitățile celuilalt și vizând o îmbogățire a eului. Variantele identificării (identificarea proiectivă, identificarea cu agresorul) țin mai curând de o utilizare defensivă a mecanismului. Această legătură cu identificarea este la originea a numeroase confuzii (A. Freud, în Sandler, 1985/1989). Pornind de la procesul de clivaj și de la modurile de apărare primară care sunt introiecția și proiecția, refularea va putea lupta și ea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
psihanalitică. Widlöcher (1971-1972) insistă asupra faptului că „izolarea este un mecanism normal, de care ne servim în mod constant, pentru a ne proteja de conexiunile asociative prea puternice”. Izolarea nu dăunează eficacității operațiilor noastre logice, spre deosebire de refulare, un alt sistem defensiv obișnuit, care însă antrenează uitarea, având așadar un efect nociv. În această optică, Benassy (1957) evidențiază identitatea mecanismelor care funcționează la subiectul normal și la subiectul obsesional. Numai utilizarea lor diferă: suplă la cel dintâi, ea este rigidă și automatică
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
două ori și jumătate mai ridicat decât ceilalți, li s-a dat numele de subiecți de tip A. Or, în opinia lui Dantchev, aceste persoane utilizează în mod preferențial reprimarea (reprimarea emoțională și cenzura conștientă, care corespunde înlăturării). Asemenea modalități defensive „figurează printre cele mai puțin economice”, aparenta lor eficiență fiind însoțită de un mare consum de energie. Această constatare merge în aceeași direcție cu distincția operată de Parat (1991) în privința înlăturării pulsiunilor conștiente pe care persoana le condamnă. Reprimarea traducerii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]