7,011 matches
-
și Magda Ziman (tapiserie) (10-20); Muzeul Banatului: Costume populare din colecția soliștilor vocali Cătălina Pâșlea și Marius Matei (9-16); Galeria Pro Armia: Salonul Romul Ladea (10-16); Cafeneaua Papillon (Piața Unirii): Expoziție de fotografie (nonstop); Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran“: Exegeză eminesciană (9-18); Casa „Adam Müller Guttenbrunn“: Cornel Coco Galescu, expoziția foto Ama Dablam (9-18); Centrul Cultural German (str. A. Pacha nr. 2): Uși deschise - cum locuim noi, cum locuiesc alții? , fotografii, texte și planuri (9-18); Secția de Artă a B.J.T.: Expoziție
Agenda2006-06-06-timp liber () [Corola-journal/Journalistic/284734_a_286063]
-
Eminescu. Manuscrisul conține un capitol introductiv dedicat poeziei preeminesciene, menit să releveze [sic] valorile semnificative în limbaj, concepție, atmosferă generală, care au făcut posibilă apariția momentului Eminescu. Celelalte două capitole, însumînd majoritatea paginilor manuscrisului, sînt consacrate analizei propriu-zise a creației eminesciene.” În continuare, Nota efectuează o prezentare sumară a studiului lui I. Negoițescu. Autorul anonim, unul din mercenarii profesioniști ai Securității, posedă o oarecare înlesnire a condeiului, dar nu rezistă tentației (ori sarcinii?) de a formula cu orice preț obiecții: „Pe parcursul
I. Negoițescu și Wolf Aichelburg în arhivele Securității by Stefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/2857_a_4182]
-
câteodată infinitezimale, ale genezei și traseului unui articol, ci și, adesea, tabloul gazetăresc al momentului în care scriitorul formulează o anumită opinie. Este o tehnică editologică de anvergură, care, dacă ar fi fost aplicată, de pildă, și în cazul publicisticii eminesciene, ne-ar fi furnizat o altă perspectivă asupra epocii junimiste și asupra lui Eminescu însuși. Volumul al II-lea al Publicisticii conține articolele din anii 1905- 1909, cărora li se adaugă și câteva pagini de corespondență din aceeași perioadă. Este
Un gânditor social: tânărul Stere by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/3904_a_5229]
-
amintim în era proletcultistă atenția ce li se da sensurilor social-politice ale poeziei, punerea acesteia în acord cu spiritul zilei. Din Împărat și proletar convenabilă era doar prima parte, Doina circula numai oral, spre a nu mai vorbi de ziaristica eminesciană, strict controlată. Ceea ce „Dilema” își propusese, în urmă cu ani, adică să înlăture clișeele mortificante privitoare la Eminescu, să refacă figura poetului național prin debarasare de poncife și sentimentalism, cartea aceasta izbutește cu asupra de măsură. E roman, e document
Despre Eminescu by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/3914_a_5239]
-
dedicat bestiarului cantemiresc din Istoria ieroglifică. Aici însă subiectul, ținând de Evul Mediu târziu, justifică fără rest abordarea). De fapt, la o inspecție sumară, ultimul atlet al acestei școli de interpretare este Dan C. Mihăilescu, al cărui debut, cu Perspective eminesciene (1982), e practic leat cu Grădina de dincolo (1980). Lectura alchimică a Sărmanului Dionis face casă bună cu aceea inițiatică a lui Harap Alb. Față de aceștia doi, Mircea Cărtărescu, în eseul despre abisurile psihologice ale poeziei lui Eminescu (Visul chimeric
Doi eseiști, la începuturile lor by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4303_a_5628]
-
Eminescu rămînea același”. Este perfect valabil pentru Dosoftei. Mitropolitul Moldovei a fost unul dintre acei poeți care se nasc prin accident, indiferent de locul și de timpul în care văd lumina zilei. „Miracolul Dosoftei” apare însă mai pregnant decît cel eminescian; poetul s-a ivit pe teren gol, unde nu existase aproape nici o tradiție a poeziei și nici măcar o limbă literară complet constituită. S-a văzut astfel silit să inventeze o limbă literară adecvată și să imagineze un cod poetic românesc
Apariția poeziei românești culte: Dosoftei (1623-1692) by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/4307_a_5632]
-
puterea privirii, cu o atitudine "predilect oximoronică"; Emil Botta este, pentru Carmelia Leonte, un poet al stridențelor, prizonier al propriului sistem de oglinzi, care trăiește/scrie un "lirism circular", acordând o semnificație particulară "somnu-lui" (cu identificarea diferențelor specifice față de "somnia" eminesciană și de "somnul" lui Blaga sau al Anei Blandiana) și disocierii "nevrotice" a subiectului poetic de eul empiric. Carmelia Leonte abordează opera lui Emil Botta deseori în orizontul stilisticii (atunci când vorbește, de exemplu, despre rolul prepoziție peste ori despre cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
frunză veștedă, ca o zăpadă, și acum, iată, nici o urmă, nici un semn. De altfel, orice poet care se respectă este un pedagog al morții, ne învață cum să murim, de câte ori într-o viață și în ce moduri posibile. Genialul vers eminescian "Nu credeam să-nvăț a muri vreodată" este emblematic pentru o întreagă mentalitate. Emil Botta adoptă un ton șăgalnic, voit minimalizator, pentru că i se pare a fi găsit astfel o portiță firavă, dar accesibilă, în templul somptuos al morții, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
suprapun somnului său, deci timpului său. Rostogolirea în somnul "fabulos" asigură o dimensiune fantastică întâmplării. "La Emil Botta, ieșirea din fenomenal înseninează în primul rând o aventură aprilină (adică pretimpurie) într-o realitate întunecată (adică antisolară), amintind de cea plutonic eminesciană. Aventură în tragic. În paralogicul somnului fabulos..."27. De fapt, mai toate evenimentele curg spre un "fantastic interior"28, atât de caracteristic Școlarului Durerii. Uneori, prin "fotografierea" surprinzătoare a unei "cămări vrăjite", a unui zid, a unei "mohorâte rochii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
strat al lecturii, dar care hărțuiește poetul, din profunzimi. Oricum, el s-a dovedit a fi dotat cu o percepție tragică a acesteia, deci personaje de basm precum Ileana Cosânzeana, Muma-Pădurii, Piaza Rea, Por Împărat, Codrul, personificat în buna tradiție eminesciană, par să pregătească ceva, să fie preambulul înșelător al unei drame. Ele evoluează pe aceeași scenă, într-un eclectism uneori obositor, cu figuri istorice și mitologice. Sunt eu, Psyche, duhul asfodelelor (Psyche) Și m-au fugărit Eumenidele (În loc de sonet) Al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
retorică a versului "Eminescu se credea Eminescu", dar alunecă în prețiozitate, emfază: O patimă grozavă, o patimă neînduplecată, mai tare ca oțelul și cremenea. Mania grandorii, comparată cu patima lui este nimic, o nimic toată: Eminescu se credea Eminescu. Dorul eminescian îl învață pe Emil Botta să interiorizeze spațiul. Imaginile sunt captate acum cu ajutorul unei lumini absconse, greu perceptibile. Imaginea în genere este un instrument înșelător, care își cere drepturile la viață independent de cel care a creat-o. Astfel se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
verb, care nu este al îndepărtării, ci al suspansului, al așteptării cutremurate. Rezultatul este o dulce sfâșiere, un dorit chin erotic: Vino, nu veni, iubito între toate aleasă, Vino, nu veni, dulcea mea înserare... Mișcarea spre înăuntru presupune, aici, o eminesciană pierdere "pe malul apei", o că-dere în singurătatea dragostei, abisală. Mișcarea retractilă, de cucerire a interiorității, înseamnă devenire. Mișcarea în afară înseamnă pierdere. Devenirea semnifică mythos-ul, pierderea duce la mimesis. În afară poetul se rătăcește printre "pereți de oglinzi", ajungând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
relevate "pe o linie mai pură" calitățile de "poet romantic" (Prefața, op. Cit.); Al. PIRU: în Pe-o gură de rai, versul lui Emil Botta s-a decantat și sublimat într-o elegie romantică suavă în sunet de flaut, de rezonanță eminesciană" (Prefața la vol. Scrieri, I, Emil Botta, București, Ed. Minerva, 1980, p.11). 19 Dinu PILLAT, Mozaic istorico-literar. Secolul XX, București, Editura pentru Literatură, 1969, p.140. 20 Vladimir JANKELEVITCH, Tratat despre moarte, Timișoara, Ed. Amarcord, 2000, p.152 . 21
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
de editor carte (din 1970) și în jurnalistica scrisă și vorbită (1990-2000). Îngrijiri de ediții, prefețe și postfețe. Autor al următoarelor cărți: Corabia argonauților (articole și eseuri), 1972; Titlul la alegere (versuri), 1981; Ioana din primăvară (povestiri, nuvele), 1986; Poetică eminesciană (studiu critic), 1989; ediția a doua, revăzută, 1999, premiată de Asociația Scriitorilor din Iași; Contemporanii noștri (interviuri), 2000; „...așa se scrie istoria!” (documentar 1944-2002), 2003; Modele culturale comparate (studiu de istoria culturii), 2005. Despre scrierile citate s-au exprimat în
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
vecinicie în mișcare". Și fiind melodioasă, o poezie induce sentimentul eternității și, prin aceasta, este orfică. Incantația cantabilitatea unită cu caracterul ritualic de instituire a logicii interne a poemului pregătesc absorbția transfiguratoare în inefabil. Exemplu absolut de poezie orfică este eminesciana Peste vârfuri. Melodicitatea poeziei, trăsătură fundamentală a liricii lui Eminescu, care a fructificat în mod unic eufonia, cantabilitatea graiului românesc, împlinește rolul amintit mai sus, de a induce sentimentul mișcării fără sfârșit, "eternitatea în mișcare", proprie muzicii, de care vorbește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
gazelurile sale: Nu-ți pune istețimea ca să-nțelegi ce-am spus, Căci pana-mi are-o taină și scrie cu nespus. Și versul lui Arthur Rimbaud: "Și poate că adevărul ne așteaptă în jurul nostru cu îngerii săi în lacrimi". În eminesciana Pe lângă plopii fără soț, există o gradație a incantației care poartă progresiv iubita până la intrarea inițiatică în a deveni lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu, raza din ochii ei putând aprinde o stea ce poartă până în veșnicie, astfel că "Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Nirgends ohne Nicht din a opta Elegia duineză a lui Rilke, "Niciundele fără nimic". Pierre Blanchot crede că inspirația este ceva magic, având loc instantaneu, este adevărata "clipă poetică". Trebuie numai transcrisă. Iată în acest sens două exemple din creația eminesciană. Așa cum rezultă din manuscris, poezia de mare frumusețe lirică, O mamă... a fost așternută pe hârtie d'un seul trait în forma definitivă, cu puține modificări, nesemnificative în logica internă a ideii poetice, și anume, cea a eternității morții vegheată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în primordialitatea înălțării din cultura noastră, ea suie perpendicular pământului, către "munții mari", soare, lună și "stelele făclii". Ochiul transcendental al intuiției anonime originare a văzut cu uimitoare revelație adevărurile fundamentale ale Ființei. Eternul feminin din Frumoasa fără corp, postuma eminesciană inspirată de un basm popular, este lumină pură, imaterialitate, este puritate absolută "O idee ce-i menită etern să stee". Dacă în legenda ebraică omul a pierdut nemurirea din cauza "păcatului" cunoașterii, care îl făcea egal cu Iehova, în budism, dimpotrivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu intră, nici suflete nu ies: Și somnul, frate-al morții, cu ochi plini de eres Prin régia gândirii ne 'nființate trece... Cu gând fără ființă a lumii fruntea-atinge În minte fericirea, mizeria i-o stinge. În continuare, ochiul transcendental eminescian respingând multitudinea de vorbe filozofarde vane despre înțelesul vieții și al morții, își pune două întrebări opuse de mare adâncime: pe de o parte, viața noastră, oricât de neagră o vedem noi, nu împlinește vreo solie în lume ? Pe de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
germanii nu sunt încă pregătiți să-l înțeleagă pe Hölderlin. Analog, nici românii, nu sunt pregătiți să-l înțeleagă integral pe Eminescu. Dovadă pletora de critici aberante sau confuze, până la negare. Există însă trei nume de excepție ale căror studii eminesciene se disting prin revelații făcute cu ochiul transcendental al unor vizionari: Dumitru Caracostea Arta cuvântului la Eminescu (1938) și Creativitatea eminesciană (1943), Rosa del Conte Eminescu o del' Assoluto (1961), Svetlana Paleologu Matta Eminescu și abisul ontologic (1988). După o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Eminescu. Dovadă pletora de critici aberante sau confuze, până la negare. Există însă trei nume de excepție ale căror studii eminesciene se disting prin revelații făcute cu ochiul transcendental al unor vizionari: Dumitru Caracostea Arta cuvântului la Eminescu (1938) și Creativitatea eminesciană (1943), Rosa del Conte Eminescu o del' Assoluto (1961), Svetlana Paleologu Matta Eminescu și abisul ontologic (1988). După o lungă istorie de filozofie "sistematică", Nietzsche face "filozofie cu ciocanul", spărgând formulele și gândind aforistic și poetic, supremele idei ale ochiului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
filozofic poate fi contestat, un poem nu. Pentru că primul este un complex de supoziții, un agregat de ipoteze iar poemul este un absolut. Poetul este un darsanik (cel care vede), așa cum afirmă Amita Bhose în cartea sa, Eminescu și India (Eminesciana, ed. Junimea,1978). În viziunea distinsei scriitoare indiene, "Eminescu nu a fost un filozof și a fost mai mult decât poet; el a fost un kavi, (poet înțelept)". Filozofia pură vorbește idee cu idee. Poezia vorbește imagine cu imagine, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care nu se poate scoate nimic și nici se poate adăuga ceva. Generează un intens sentiment de "ordine și frumusețe", cum se exprimă autorul cărții Les fleurs du mal, de "ordine sublimă", cum cere Hölderlin. De exemplu, în vastele poeme eminesciene ideatica se desfășoară într-o desăvârșită unitate, o coerență subtilă care știe să creeze și să inducă înțelesul urmărit: în Luceafărul drama antinomiilor noroc/nenoroc, teluric/uranic, în Povestea magului incompatibilitatea dintre geniu și lumea străină unde a fost aruncat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Melancholy al lui John Keats, Harmonie du soir al lui Baudelaire, Dintre sute de catarge al lui Eminescu sunt cleștare măiestrit tăiate cu dalta, dar din care lumina ideilor se răsfrânge în universal și astfel, infinit în receptarea noastră. Poemul eminescian sau hölderlinian, iau naștere dintr-o idee poetică unică și se învoaltă dinlăuntru în afară concentric, ca un organism viu, analog unei corole din mugure. Totul servește cu necesitate, convergent și sintetic acea idee germinală. Și nimic nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
vom referi în primul rând la Eminescu, a cărui armonie prozodică este rezultanta unei construcții de rară știință și rafinament, angajând, practic, tot ceea ce se poate înscrie în această sferă noțională. Vom relua unele considerente din capitolul închinat armoniei liricii eminesciene al lucrării "Spațiul poetic eminescian" (ed. Junimea, 1982). Armonia eminesciană este efectul in primul rând al incantației verbale, al muzicalității îmbinării unice, originale a cuvântului românesc. Plecând de la cuvintele încărcate cu potențial eufonic, îmbinând apoi cuvintele în orânduiri de asemenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]