901 matches
-
științei, codificat în ceea ce a ajuns să se numească "normele mertoniene": comunalism, universalism, dezinteres, scepticism organizat (Merton, 1973). Ideea fixării adevărurilor definitive și apodictice este complet străină spiritului epistemic al științei. Încă de la C.S. Peirce s-au impus în carta epistemică a "comunităților de cercetători" principiile tentativității și failibilității cunoașterii umane, fapte ce interzic ratificarea concluziilor provizorii în adevăruri definitive. Aceasta este calea cea mai sigură spre dogmă, după cum ne asigură K. Popper (1981) [1934], pentru care doar abrogările sunt posibile
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
interesului publicului cititor. Însă metaforizarea nu este proprietatea exclusivă a operelor literare. La rândul lor, științele sociale capitalizează conceptual metafore și analogii, utilizând aceste procedee literare nu ca figuri de stil cu efecte estetice, ci ca dispozitive euristice cu efecte epistemice. Faimoase sunt "mâna invizibilă" a pieței pentru care a militat atât de ardent A. Smith, "cușca de fier" a birocrației asupra căreia a avertizat M. Weber, profeția necropolară făcută de K. Marx cum că proletariatul va fi "groparul burgheziei" - al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în general și a celei românești în particular, exemplificând, în plus, utilitatea teoretică a metaforei în demersul de conceptualizare a realității. Ca orice altă întreprindere umană, și lucrarea de față, prin asumpțiile sale teoretice, procedurile sale metodologice și concluziile sale epistemice, intră sub incidența inescapabilului principiu al failibilității (Peirce, 1931). Pe urmele filosofului pragmatist american, K. Popper a făcut o profesiune de credință din ideea failibilității cunoașterii umane, arătând că erorile și limitările rațiunii sunt un dat inexorabil al condiției umane
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
somatică, iar pe de altă parte boala psihică, sunt rezultatul a două modele de gândire, dar și a două atitudini metodologice: viziunea medicală și viziunea psihologică. Să încercăm să analizăm aceste două aspecte. Punctul de vedere medical convertește, în plan epistemic, suferința somatică în boală. Procesul patologic reprezintă o fixare a atenției predominant sau chiar exclusiv asupra sferei biologicului, a „trupului carnal” atins de starea de alteralitate, considerată ca boală. Boala este o denaturare a „firescului” stării de normalitate. Punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihice” reprezintă materialul din care, din punct de vedere epistemologic, se constituie „discursul (contextul) alteralității” sau al „negativității ființei umane”. Simptomul depășește astfel cadrul criteriologic al delimitării medico-psihiatrice a bolii psihice, devenind prin înțelegerea conținutului său lărgit o veritabilă „semiotică epistemică” a nebuniei. Dar, din această perspectivă, „semiotica nebuniei” iese din cadrele „semiologiei clinico-psihiatrice” constituind, așa cum spuneam mai sus, contextul epistemologic al unei antropologii psihopatologice explicative care justifică statutul psihopatologiei ca domeniu de cunoaștere specific al anormalității psihice. 2. Domeniul psihopatologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
G. Gusdorf „spațiul mintal este domeniul în care se articulează semnificațiile descifrate și necunoscute printr-un acord comun cu opinia mediei”. Pentru a admite sau a recunoaște existența bolii psihice și implicit a psihiatriei ca știință, este necesar ca „domeniul epistemic” să se înscrie în interiorul „spațiului mintal” al modelului socio-cultural respectiv. Dezacordul dintre „câmpul epistemic” și „spațiul mintal” va duce la conflicte, respingeri, nerecunoașterea sau chiar negarea nebuniei și în final la dizolvarea psihiatriei ca știință și la excluderea psihiatrului. Aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
printr-un acord comun cu opinia mediei”. Pentru a admite sau a recunoaște existența bolii psihice și implicit a psihiatriei ca știință, este necesar ca „domeniul epistemic” să se înscrie în interiorul „spațiului mintal” al modelului socio-cultural respectiv. Dezacordul dintre „câmpul epistemic” și „spațiul mintal” va duce la conflicte, respingeri, nerecunoașterea sau chiar negarea nebuniei și în final la dizolvarea psihiatriei ca știință și la excluderea psihiatrului. Aceste aspecte nu privesc și patologia somatică care nu vizează valorile culturale ale modelului social
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
consecințe multiple. Spitalul de psihiatrie va fi o proiecție arhitecturală a clasificării nosologice. Nebunia nu va reprezenta o lume neinteligibilă, ci un sector al ansamblului medicinei, al spiritului general. Patologia mintală va deveni un domeniu privilegiat al antropologiei, un model epistemic prin care se deschide accesul la înțelegerea echilibrului și al ordinii intelectuale, ca valoare a omului. Starea de alienație mintală capătă o imagine relativizantă. Ea apare ca o „situație-limită” a umanului și nu ca o stare de dezumanizare. Nebunul încetează
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de la psihologie și filozofie, iar atitudinea față de obiectul cunoașterii de la psihanaliză. Odată constituită, psihopatologia își va organiza „direcțiile de cunoaștere” în următoarele sectoare: a) Psihopatologia generală: studiază normalitatea și anormalitatea psihică, doctrina bolii mintale, conceptele și limbajul său științific, discursul epistemic etc. b) Psihopatologia clinică: studiază procesele de „organizare” și „dezorganizare” ale sistemului personalității (aparatul psihic), fenomenele psihice morbide reprezentate prin tulburările proceselor psihice, simptomele și sindroamele psihopatologice, precum și cadrul general al nosologiei psihiatrice. c) Psihopatologia nosologică: studiază aspectele psihopatologice specifice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
specific stării de normalitate sau de sănătate mintală al acesteia. Orice analiză psihopatologică având ca obiect studiul „fenomenelor psihice morbide” trebuie să explice semnificația naturii acesteia și să-și organizeze tematic concluziile teoretice ale „cunoașterii bolii psihice” într-un „discurs epistemic” capabil să o explice. Cunoașterea bolii psihice reprezintă un model particular de „cunoaștere a celuilalt”, în cazul de față persoana celuilalt fiind „bolnavul psihic”. Această „cunoaștere” nu diferă cu nimic în comparație cu actul de „cunoaștere” al oricărui alt individ sănătos sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolnavului” la „discursul clinic” reprezintă un act de ordonare serială a faptelor relatate care revine medicului sau psihologului. Discursul clinic reprezintă materialul obiectiv „extras” din narațiunea clinică a bolnavului observat și din care medicul sau psihologul observator vor construi „cadrul epistemic” formalizat și care, în final, exprimat concentrat din „diagnosticul clinic” va desemna codul epistemic al „conceptelor clinice” sau „imaginile suferinței” respectiv bolile psihice. Organizarea și semnificația discursului clinic Orice „discurs clinic” își are o dublă origine: empirică și științifică. El
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
revine medicului sau psihologului. Discursul clinic reprezintă materialul obiectiv „extras” din narațiunea clinică a bolnavului observat și din care medicul sau psihologul observator vor construi „cadrul epistemic” formalizat și care, în final, exprimat concentrat din „diagnosticul clinic” va desemna codul epistemic al „conceptelor clinice” sau „imaginile suferinței” respectiv bolile psihice. Organizarea și semnificația discursului clinic Orice „discurs clinic” își are o dublă origine: empirică și științifică. El se constituie, așa cum am mai spus, în cadrul relației de co-prezență dintre „observat” (bolnavul psihic
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
prin „discursul medico-psihologic” este rezultatul unei elaborări a intelectului analitic-cunoscător al medicului sau psihologului, care, plecând de la informațiile cuprins în conținutul „discursului narativ” al bolnavului, elaborează printr-o „codificare științifică” relatările subiective, trăite de acesta, sub forma „simptomelor clinice”. Discursul epistemic final este rezultatul unei duble analize clinico-psihologice de „ascultare a suferinței” și de „observare a bolnavului” care se desfășoară în „spațiul clinicii psihiatrice”. Discursul clinic devine, în felul acesta, o structură semantică particulară și complexă, organizată din „simptome clinice” în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cuprinse „acuzele bolnavului”. El este organizat logic, sub forma „Sindroamelor clinice” (complexe de simptome asociate în structuri clinice constante) sau sub forma „tablourilor clinice”, respectiv „boli psihice” cu o configurație precisă, constantă. În felul acesta „discursul clinic” devine cadrul teoretic epistemic care exprimă, într-un limbaj științific, „suferința psihică” considerată ca „boală mintală”, făcând, în felul acesta, trecerea de la „cazuistica empirică” la „cadrul teoretic” al unei riguroase „cunoașteri științifice” medico-psihologice. Orice discurs, fie că este vorba despre „narațiunea clinică” a bolnavului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Discursul narativ al bolnavului (suferința): - expresie - conținut Imaginea clinică a discursului (diagnosticul) BOALA PSIHICĂ Discursul clinică-epistemic despre boală: - limbaj - concepte Medic/Psiholog (Ascultarea suferinței) (Observația comportamentului bolnavului) Bolnavul Boala psihică Medic/psiholog Spațiul clinicii psihiatrice (co-prezența „bolnav/medic”) Semantica „discursului epistemic” în psihopatologie În sfera psihiatriei clinice, simptomul este cel care fixează sau atribuie semnificație suferinței psihice. Prin aceasta se relevă importanța sa majoră în constituirea câmpului epistemic referitor la boala psihică, plecând de la analiza și interpretarea „fenomenelor psihice morbide”. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Bolnavul Boala psihică Medic/psiholog Spațiul clinicii psihiatrice (co-prezența „bolnav/medic”) Semantica „discursului epistemic” în psihopatologie În sfera psihiatriei clinice, simptomul este cel care fixează sau atribuie semnificație suferinței psihice. Prin aceasta se relevă importanța sa majoră în constituirea câmpului epistemic referitor la boala psihică, plecând de la analiza și interpretarea „fenomenelor psihice morbide”. Pentru H. Hjemselv, simptomul este elementul lingvistic din care se construiește „metalimbajul științific”. Prin aceasta, simptomul clinic este cel care „construiește” și atribuie semnificație „câmpului epistemic” al psihopatologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
constituirea câmpului epistemic referitor la boala psihică, plecând de la analiza și interpretarea „fenomenelor psihice morbide”. Pentru H. Hjemselv, simptomul este elementul lingvistic din care se construiește „metalimbajul științific”. Prin aceasta, simptomul clinic este cel care „construiește” și atribuie semnificație „câmpului epistemic” al psihopatologiei, dar, în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
simptomul clinic este cel care „construiește” și atribuie semnificație „câmpului epistemic” al psihopatologiei, dar, în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de „schimbarea” naturii sale. El constă, în primul rând, din „percepția de sine” a bolnavului și din „reprezentarea de sine” ca schimbare negativă a propriei sale persoane. În al doilea rând ea constă din „schimbarea de sine” în comparație cu ceilalți. Discursul epistemic va converti, cum spuneam mai sus, suferința în alteralitate, proces patologic sau boală. El reprezintă sinteza finală a raționamentului medico-psihologic care plecând de la „observarea” suferinței ca anormalitate, îi va atribui semnificația simbolică de boală. Conceptul medical de boală, ca imagine
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
reprezintă sinteza finală a raționamentului medico-psihologic care plecând de la „observarea” suferinței ca anormalitate, îi va atribui semnificația simbolică de boală. Conceptul medical de boală, ca imagine clinică a persoanei și ca semnificație medico-psihologică a înlocuirii normalității cu patologicul, reprezintă concluzia epistemică la care „se oprește” raționamentul o dată cu „momentul diagnosticului”. Discursul clinic are funcții precise, atât pentru bolnav, cât și pentru medic sau psiholog. Am desprins în sensul acesta câteva aspecte principale, după cum urmează în continuare. Funcțiile „discursului bolnavului”, respectiv „narațiunea clinică
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
d) funcția de catarsis, are semnificația „descărcării tensionale” pe care o dă suferința, resimțită ca o stare negativă de care bolnavul vrea să se desprindă. În ceea ce privește „discursul clinic medico-psihologic”, acesta are o configurație și funcții diferite. Discursul clinic reprezintă „câmpul epistemic” care relatează și explică suferința ca „boală” din perspectiva unei organizări științifice riguros raționale a stării de alteralitate în comparație cu normalitatea. El are un caracter strict codificat ca limbaj, cu structură semantică, obiectivând în felul acesta subiectivul suferinței. Atât narațiunea bolnavului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
al acesteia, vocabularul folosit, construcția contextului narativ, conținutul acestuia, modalitatea de explicare a propriilor trăiri relatate. Aceste aspecte legate de „construcția narațiunii clinice” depinde de nivelul intelectual al bolnavilor, bagajul lor cultural, imaginație și sensibilitate afectivă, capacitatea de comunicare. Modelele epistemice ale bolii psihice Așa cum spuneam mai sus, modelul epistemic al „anormalității psihice” reprezentat prin conceptul de „boală mintală” își are sursa în „narațiunea bolnavilor” și el este o prelucrare medico-psihologică a acesteia din urmă. Analiza „modelelor epistemice” ale bolii psihice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
modalitatea de explicare a propriilor trăiri relatate. Aceste aspecte legate de „construcția narațiunii clinice” depinde de nivelul intelectual al bolnavilor, bagajul lor cultural, imaginație și sensibilitate afectivă, capacitatea de comunicare. Modelele epistemice ale bolii psihice Așa cum spuneam mai sus, modelul epistemic al „anormalității psihice” reprezentat prin conceptul de „boală mintală” își are sursa în „narațiunea bolnavilor” și el este o prelucrare medico-psihologică a acesteia din urmă. Analiza „modelelor epistemice” ale bolii psihice exprimă însăși evoluția modelelor de gândire medico-psihologică având ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de comunicare. Modelele epistemice ale bolii psihice Așa cum spuneam mai sus, modelul epistemic al „anormalității psihice” reprezentat prin conceptul de „boală mintală” își are sursa în „narațiunea bolnavilor” și el este o prelucrare medico-psihologică a acesteia din urmă. Analiza „modelelor epistemice” ale bolii psihice exprimă însăși evoluția modelelor de gândire medico-psihologică având ca temă „suferința psihică”. Vom analiza în cele ce urmează aceste modele epistemice ale bolii psihice. 1) Modelul cultural de boală psihică raporta această „schimbare” a persoanei la modificarea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sursa în „narațiunea bolnavilor” și el este o prelucrare medico-psihologică a acesteia din urmă. Analiza „modelelor epistemice” ale bolii psihice exprimă însăși evoluția modelelor de gândire medico-psihologică având ca temă „suferința psihică”. Vom analiza în cele ce urmează aceste modele epistemice ale bolii psihice. 1) Modelul cultural de boală psihică raporta această „schimbare” a persoanei la modificarea sistemului de valori moral-religioase și culturale. Ea era considerată, sub aspect cultural, ca o „nebunie divină” (theamania) la Platon, sau ca pe o „pedeapsă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]