1,201 matches
-
vorace,-i. Din actualul inventar oferit de DOOM2, rezultatele obținute în urmă aplicării Anchetei 1 conduc la observația că vorbitorii obișnuiți au tendința de a plasa aceste adjective, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o clasă cu flexiune regulată. Astfel, factice se apropie cel mai mult de tiparul adjectivelor variabile. Dintre cei 90 de subiecți anchetați, având vârste și nivel de cunoștințe diferite, 25 au folosit formă factica (27,7%), acordată în gen, număr și caz cu substantivul
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
le cunoaște română actuala în ceea ce privește adjectivele invariabile sunt contradictorii. Pe de o parte, este vorba de lărgirea inventarului de adjective invariabile, iar, pe de altă parte, se constată o tendință de încadrare a unor elemente aparținând acestei clase într-o flexiune regulată. 5.1. Creșterea inventarului de adjective invariabile Urmărind inventarul de adjective invariabile, se poate observa o lărgire considerabilă și continuă a clasei. Este vorba de împrumuturi, mai ales din engleză, atât cele atestate în dicționare, cât și cele din
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
adjectivele care intră în structura creației invariabile, folosite singure, sunt variabile). La acestea se adaugă adjectivele invariabile obținute în urmă trunchierii și substantivele folosite adjectival în limbajul argotic. 5.2. Tendința de apropiere a unor adjective invariabile de clasele cu flexiune regulată Se constată, pe de o parte, o tendință de lărgire a inventarului adjectivelor invariabile, după tiparul englezei, unde adjectivele sunt în totalitate invariabile (a se vedea și numărul mare și în continuă creștere al împrumuturilor din engleză), iar, pe
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
inventarului adjectivelor invariabile, după tiparul englezei, unde adjectivele sunt în totalitate invariabile (a se vedea și numărul mare și în continuă creștere al împrumuturilor din engleză), iar, pe de altă parte, tendința de apropiere a clasei invariabilelor de clasele cu flexiune regulată. Această tendință apare − în cazul adjectivelor nume de culori și al celor terminate în -ce − ca efect al analogiei. Astfel, după modelul adjectivelor nume de culori variabile - albastru, roșu, verde etc. - tind să fie atrase în clasa adjectivelor regulate
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
în urmă interpretării Anchetei 2, unde, desi predomina formele invariabile, sunt folosite și formele acordate ale adjectivelor nume de culori (vezi supra 4.2). În cazul Anchetei 1, tendința de a plasa adjectivele terminate în -ce într-o clasă cu flexiune regulată se bazează pe modelul mai vechi oferit de dulce, -i, si, apoi, de seria rapace,-i, sagace,-i, tenace,-i, vorace,-i (vezi supra 4.3). 6. GRADE DE "INVARIABILITATE" A ADJECTIVELOR În cadrul clasei adjectivelor invariabile, se poate vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
viitor, unele adjective din fondul vechi în structuri rare și învechite (cumsecadele om); ● "cel mai puțin invariabile" sunt adjectivele care, pătrunse mai de mult în limba, prezintă pentru vorbitori o formă fonetica ușor adaptabila. Tind să fie atrase în tiparul flexiunii regulate unele nume de culori simple, a căror finală permite acest lucru (mov, -a, vernil, -a, roz, -a, kaki, -e, bej, -a). 7. CONCLUZII Concluziile parțiale de pe parcursul acestui capitol vor fi reluate aici, pentru a pune în evidență tendințele
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
Astfel, există atât la nivelul clasei adjective cu grade diferite de invariabilitate, cât și la nivelul unor subclase (în cadrul subclasei numelor de culori, adjectivele mai vechi, care au o finală ce permite acest lucru, tind să fie atrase în tiparul flexiunii regulate). 1 Acest studiu are ca punct de pornire două articole colective publicate anterior: Dediu, Dincă, Dragomirescu, Dragu, Geana (2004, 2005). 2 Deși apar în DOOM2 că modificări față de prima ediție, niznai și țurlu-burlu sunt folosite foarte rar, niznai apărând
[Corola-publishinghouse/Science/85012_a_85798]
-
de auz apar numeroase greșeli gramaticale cum ar fi: Folosirea unor cuvinte care țin loc de propoziție, formularea incompletă a propozițiilor; • Greșeli de topică influențate de limbajului mimico-gesticular; Dezacorduri între subiect și predicat, substantiv și adjectiv, verb și complement; Absența flexiunilor verbale; • Utilizarea incorectă a sufixelor și prefixelor; Absența sau folosirea incorectă a prepozițiilor și a conjuncțiilor. Aceste aspecte ale comunicării elevilor deficienți de auz au fost evidențiate și prin studiul realizat pe un eșantion de 40 de elevi cu vârste
Aspecte ale comunic?rii la deficien?ii de auz by Rotaru Ana , Leahu Daniela , Lificiu Laura [Corola-publishinghouse/Science/83979_a_85304]
-
f. - feminin G - genitiv GAcord GAcordO - grupul acordului verbului cu obiectul GAcordPart - grupul acordului verbului cu participiul GAcordS - grupul acordului verbului cu subiectul GAdj - grup adjectival GAdv - grup adverbial GCompl - grup complementizator GConj - grup conjuncțional GD - grup determinant GFlex - grup flexiune GN - grup nominal GP - grup prepozițional GV - grup verbal GX - proiecție maximală, al cărei tip nu este specificat m. - masculin n. - neutru N - nominal N, Nom - Nominativ NP - nume predicativ p., pers. - persoană pl. - plural S - subiect SCoord - sintagmă coordonată
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
nu este una simplă, având în vedere diversitatea termenilor care se acordă și a relațiilor dintre aceștia. În limba română, acordul sau fenomene similare cu acordul se întâlnesc în următoarele situații (vezi DSL, s.v.): a) în grupul nominal, termenii cu flexiune dependenți de substantivul-centru se acordă cu acesta; b) în grupul flexionar (grupul verbal al unui verb la o formă flexionară finită), se face acordul în număr și persoană între subiect și verbul-predicat și în număr și gen între subiect și
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
absența acestora sau în anumite condiții sintactico-semantice, valuarea se face pe baza trăsăturilor semantice. 5. Alte ipoteze și teorii 5.1. Proiecția Acord Ipoteza unui centru Acord este legată de articolul lui Jean-Yves Pollock din 1989 referitor la centrul funcțional Flexiune (engl. Inflection), cel care mediază relația dintre subiect și predicat și care cuprinde informația gramaticală asociată cu verbul, de tipul Timp, Aspect, Mod, Acord ș.a. La momentul apariției articolului lui Pollock, propoziția era concepută ca proiecția maximală a centrului Flexiune
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Flexiune (engl. Inflection), cel care mediază relația dintre subiect și predicat și care cuprinde informația gramaticală asociată cu verbul, de tipul Timp, Aspect, Mod, Acord ș.a. La momentul apariției articolului lui Pollock, propoziția era concepută ca proiecția maximală a centrului Flexiune. Acesta cuprindea un set de trăsături nominale și verbale, de tipul Mod, Timp, Acord. Subiectul propoziției se afla în poziția de specificator al Flexiunii, iar verbul, în poziția de complement. Propunerea teoretică avansată de Pollock este cunoscută sub numele de
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Acord ș.a. La momentul apariției articolului lui Pollock, propoziția era concepută ca proiecția maximală a centrului Flexiune. Acesta cuprindea un set de trăsături nominale și verbale, de tipul Mod, Timp, Acord. Subiectul propoziției se afla în poziția de specificator al Flexiunii, iar verbul, în poziția de complement. Propunerea teoretică avansată de Pollock este cunoscută sub numele de "ipoteza Flexiunii divizate" (split-Infl hypothesis) și pornește de la observarea poziției față de verb a negației și a adverbelor de tipul souvent, often ("adeseori"), în franceză
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
cuprindea un set de trăsături nominale și verbale, de tipul Mod, Timp, Acord. Subiectul propoziției se afla în poziția de specificator al Flexiunii, iar verbul, în poziția de complement. Propunerea teoretică avansată de Pollock este cunoscută sub numele de "ipoteza Flexiunii divizate" (split-Infl hypothesis) și pornește de la observarea poziției față de verb a negației și a adverbelor de tipul souvent, often ("adeseori"), în franceză și în engleză, contrastiv. Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde verbul se poate ridica, nu una singură, cum se afirma până atunci. Cât despre natura celor două centre flexionare, aceasta este legată de trăsăturile care compun flexiunea verbală și care, în limbile romanice, sunt Timpul și Acordul. Prin urmare, Acordul este considerat un centru, care are o proiecție maximală, cu specificator și complement, conform teoriei X-bară. Proiecția maximală a Acordului (GAcord) este propoziția însăși, complementul său este
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
urmare, subiectul se acordă cu Acordo, iar trăsăturile Acordului sunt transferate asupra verbului. Acestea sunt numărul și persoana, în mod tipic, pentru un verb la un mod finit, sau numărul și genul, în cazul acordului cu formele participiale. După ipoteza Flexiunii divizate, era firesc să apară și ipoteza Acordului divizat. De vreme ce sunt mai multe trăsături conținute de Acord (numărul, persoana, genul, în funcție de limbă și de forma verbului), de ce să nu presupunem că fiecare dintre ele este un centru, având propria proiecție
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Cazul. Este acesta o trăsătură phi, la fel ca numărul și persoana, implicată în acord? În teoria generativistă de dinaintea apariției programului minimalist, cazul era atribuit în anumite configurații sintactice de verb, prepoziție, adjectiv (acestea atribuind cazul regim 12) și de Flexiune, adică de Acord + Timp (care atribuie cazul nominativ). Este situația prototipică, dar care nu acoperă toate situațiile existente: în islandeză nominativul este atribuit complementului, iar subiectul are cazul dativ (vezi (3), reluat mai jos); în portugheză, verbul la infinitiv se
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Pare că acordul are loc întotdeauna în configurația sintactică specificator - centru, așa cum s-a și propus în Chomsky, 1995. Însă fenomenele discutate până acum acoperă doar o parte dintre situațiile cu acord, cele legate de acordul verbului, pornind de la centrul Flexiune și teoriile legate de divizarea acestuia. Încă de la sfârșitul anilor 1980 se discută despre paralelismul dintre structura propoziției și structura grupului nominal. În teza sa de doctorat, Abney (1987) arăta că structura grupului nominal este asemănătoare cu structura propoziției. Așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
sfârșitul anilor 1980 se discută despre paralelismul dintre structura propoziției și structura grupului nominal. În teza sa de doctorat, Abney (1987) arăta că structura grupului nominal este asemănătoare cu structura propoziției. Așa cum propoziția era proiecția maximală a unui centru funcțional (Flexiunea), și grupul nominal era conceput ca proiecția maximală a unui centru funcțional: determinantul (Det). Complementul acestui centru funcțional era proiecția maximală a numelui Faptul că în unele limbi substantivele se acordă cu posesorul reprezenta un argument în favoarea existenței unui centru
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Sintaxă și ar modifica-o pentru a produce o formă fonologică. Un rol important pentru susținerea teoriei lui Bobaljik îl joacă felul cum este definit elementul care controlează (determină) acordul: (46) Elementul care controlează acordul unui complex verbal finit (verb + Flexiune) este cel mai înalt nominal accesibil din domeniul verb + Flexiune (Bobaljik 2008). Accesibilitatea este definită în termeni de caz morfologic, nu caz abstract. Astfel, în islandeză, unde verbul se acordă cu obiectul direct în nominativ, nu cu subiectul, care este
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
fonologică. Un rol important pentru susținerea teoriei lui Bobaljik îl joacă felul cum este definit elementul care controlează (determină) acordul: (46) Elementul care controlează acordul unui complex verbal finit (verb + Flexiune) este cel mai înalt nominal accesibil din domeniul verb + Flexiune (Bobaljik 2008). Accesibilitatea este definită în termeni de caz morfologic, nu caz abstract. Astfel, în islandeză, unde verbul se acordă cu obiectul direct în nominativ, nu cu subiectul, care este în dativ, acordul se explică prin faptul că obiectul direct
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
se bazează pe distincția între predeterminanți, determinanți tari și determinanți slabi și pe câteva considerații legate de morfologia pronominală. Potrivit lui Barbu, determinantul slab are valoare adjectivală, dar dacă preia funcția determinantului tare, are valoare pronominală (un alt poet - alt poet). Flexiunea cu marcarea cazului, de tipul altor, amânduror etc., este o flexiune de tip pronominal. Cum determinantul slab are o natură adjectivală, el trebuie să aibă și o flexiune de tip adjectival, deci fără marcarea cazului: Într-o secvență de determinanți
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
și pe câteva considerații legate de morfologia pronominală. Potrivit lui Barbu, determinantul slab are valoare adjectivală, dar dacă preia funcția determinantului tare, are valoare pronominală (un alt poet - alt poet). Flexiunea cu marcarea cazului, de tipul altor, amânduror etc., este o flexiune de tip pronominal. Cum determinantul slab are o natură adjectivală, el trebuie să aibă și o flexiune de tip adjectival, deci fără marcarea cazului: Într-o secvență de determinanți ce precedă un substantiv numai primul funcționează pronominal, iar restul funcționează
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
preia funcția determinantului tare, are valoare pronominală (un alt poet - alt poet). Flexiunea cu marcarea cazului, de tipul altor, amânduror etc., este o flexiune de tip pronominal. Cum determinantul slab are o natură adjectivală, el trebuie să aibă și o flexiune de tip adjectival, deci fără marcarea cazului: Într-o secvență de determinanți ce precedă un substantiv numai primul funcționează pronominal, iar restul funcționează adjectival." Prin urmare, sunt "mai corecte" gramatical sintagmele fără dubla marcare a cazului, deoarece al doilea determinant
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
iar restul funcționează adjectival." Prin urmare, sunt "mai corecte" gramatical sintagmele fără dubla marcare a cazului, deoarece al doilea determinant are valoare de adjectiv. Dar pentru că în paradigma acestor pronume care ocupă poziția de determinant slab există și forme cu flexiune de tip pronominal, se utilizează uneori și acestea. Marcarea sau nemarcarea cazului la al doilea determinant s-ar explica așadar prin jocul dintre natura pronominală și cea adjectivală a determinanților slabi. O altă explicație ar putea fi aceea că, în
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]