767 matches
-
și astfel, la încălcări considerabile ale egalității politice între cetățeni, într-o democrație. În ciuda acestor obstacole, pînă la sfîrșitul secolului al XX-lea, alternativele istorice la posesiunea și controlul capitalist și-au pierdut cea mai mare parte a suportului. Partidele laburiste, socialiste și social-democrate au abandonat de mult ideea naționalizării industriei ca scop. Guvernele conduse de asemenea partide, sau cel puțin le includeau ca parteneri activi, privatizau rapid întreprinderile existente deținute de stat. Singura experiență majoră cu o economie de piață
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
muncitorilor (cel puțin în principiu), a luat sfîrșit cînd Iugoslavia și guvernarea sa comunistă hegemonică s-au dezintegrat. În unele țări democratice mai vechi, unele firme deținute de angajați, nu numai că există, ci și înfloresc. Totuși, mișcările sindicale, partidele laburiste și în general muncitorii nu susțin în mod serios o ordine economică ce ar consta în cea mai mare parte din firme deținute și controlate de angajații lor. Așadar, tensiunea dintre scopurile democratice și economia capitalistă de piață va persista
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
aliații ruși își vor face datoria într-un mod exemplar și toate zvonurile despre o pace separată erau false. Apelul se încheia astfel: Nu putem permite ca germanii să ne învingă voința. Faceți-vă datoria și continuați să luptați!" Partidul Laburist Român (un grup de disidenți liberali sub conducerea lui George Diamandy) s-a adresat Sovietului Soldaților de la Socola, cerîndu-le să înceteze să se mai amestece în afacerile interne ale României. Sovietul Soldaților (de la Socola) a dat un răspuns bombastic: Punctul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
prin decret pe durata stării de urgență, executivul britanic avea dreptul să comande orice oricui În interesul național, să controleze proprietatea și să folosească orice Întreprindere industrială după cum găsea de cuviință pentru binele țării. În biografia lui Clement Attlee, liderul laburist britanic de după război, Kenneth Harris remarcă: „Planificarea națională și proprietatea de stat, care păreau să reprezinte În 1945-1951 aplicarea principiilor socialiste de către un guvern laburist, erau În realitate moștenirea unui stat ce fusese organizat pentru a duce un război total
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Întreprindere industrială după cum găsea de cuviință pentru binele țării. În biografia lui Clement Attlee, liderul laburist britanic de după război, Kenneth Harris remarcă: „Planificarea națională și proprietatea de stat, care păreau să reprezinte În 1945-1951 aplicarea principiilor socialiste de către un guvern laburist, erau În realitate moștenirea unui stat ce fusese organizat pentru a duce un război total”. Fascismul și războiul au transformat astfel planificarea economică dintr-o noțiune marginală, heterodoxă și deseori controversată În politica economică oficială a perioadei postbelice. Această filieră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
experiența războiului) că, În absența oricărei alte instanțe de reglementare sau distribuție, singura forță care putea salva individul de sărăcie rămânea statul. Dar entuziasmul vremii pentru statul intervenționist nu izvora din disperare sau interes personal. Clement Attlee, al cărui Partid Laburist i-a Învins pe conservatorii lui Churchill În dramaticele alegeri din 1945, exprima o stare de spirit generală când observa că necesare, Înainte de toate, erau „orașe, parcuri, terenuri de joacă, școli și case, fabrici și prăvălii - bine plănuite și bine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
adevărata miză era controlul (industriilor, serviciilor sociale și economice) prin proprietatea de stat, ca scop În sine. Așadar naționalizarea (Îndeosebi a minelor, căilor ferate, transportului de bunuri și a utilităților) și furnizarea de servicii medicale formau după 1945 nucleul programului laburist. Pe scurt, au fost preluate „posturile de control” ale economiei. Dar asta a fost tot. În Italia, moștenirea instituțională a fascismului (care adusese importante sfere ale economiei sub supervizarea statului) a rămas intactă după război. Nu s-a schimbat decât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inclusiv programele din perioada nazistă, care urmăreau Încurajarea natalității), Marea Britanie a fost țara care a făcut cele mai mari eforturi de a construi, pornind de la zero, un autentic stat asistențial. În parte, aceasta s-a datorat poziției singulare a Partidului Laburist, care câștigase detașat alegerile din iulie 1945 și, spre deosebire de majoritatea guvernelor europene, avea libertatea de a-și transpune În lege Întregul program electoral, fără interferențe ale partenerilor de coaliție. Dar a derivat și din originea specifică a reformismului britanic. Legislația
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1939, dar și un proiect politic de reformă radicală după terminarea războiului. Nici măcar Partidul Conservator nu a Îndrăznit să conteste recomandările esențiale ale raportului, devenit astfel fundamentul moral al celor mai populare și durabile elemente din programul postbelic al Partidului Laburist. Beveridge a postulat patru principii ale asistenței sociale, puse În practică de guvernul britanic de-a lungul generației următoare: trebuia să existe un serviciu național de sănătate publică, un sistem adecvat de pensii de stat, alocații familiale și o ocupare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un fir de păr”. În aceste circumstanțe, britanicii se temeau nu atât de un atac sovietic - politica britanică era construită pe ipoteza că agresiunea sovietică putea lua orice formă În afară de război -, cât de o retragere americană. O facțiune din Partidul Laburist aflat la putere s-ar fi bucurat să-i vadă pe americani plecând și s-ar fi bazat mai degrabă pe o alianță defensivă europeană, tinzând spre neutralitate. Dar prim-ministrului Clement Attlee nu-și făcea astfel de iluzii și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
afacere Încheiată de Washington la presiunile ambasadei de la Roma, din motive politice). Nu toate veștile economice erau Însă bune. Guvernul britanic a fost nevoit să redirecționeze fonduri pentru a-și Îndeplini angajamentele militare În detrimentul asistenței sociale, ceea ce a scindat Partidul Laburist, aflat la putere, și l-a făcut să piardă alegerile din 1951. Costul vieții În Occident creștea pe măsură ce cheltuielile publice agravau inflația - după izbucnirea războiului din Coreea, În numai doi ani prețurile au crescut În Franța cu 40%. Europa de Vest, care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru ceilalți europeni. Ce Îi deranja la Înalta Autoritate era ideea de putere executivă supranațională, chiar dacă aceasta dirija producția și prețul a numai două produse. Londra Își exprimase clar poziția de ceva vreme: În 1948, când Bevin discuta cu guvernul laburist propunerile americane pentru viitoarea Organizație pentru Cooperare Economică Europeană, grija sa principală era „să mențină controlul efectiv În mâinile delegațiilor naționale... pentru a Împiedica secretariatul (sau un președinte «independent») să acționeze de unul singur... Nici nu se pune problema ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
funcționari publici importanți, era următoarea: „Nu ne interesează cooperarea economică pe termen lung cu Europa. În cel mai bun caz ne-ar greva resursele; În cel mai rău, ne-ar compromite economia”. La care trebuie adăugată nervozitatea aparte a Partidului Laburist când venea vorba de implicarea În acorduri continentale ce i-ar fi putut Îngrădi libertatea de a adopta măsuri „socialiste” acasă, măsuri strâns legate de interesele corporatiste ale vechilor sindicate industriale ce fondaseră partidul cu cincizeci de ani În urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
coadă fiindcă știai că e ceva la capăt”. Britanicii au Îndurat lipsurile cu stoicism - poate și din convingerea că erau egal distribuite În societate -, Însă nemulțumirea acumulată față de rații și constrângeri, precum și aerul de paternalism puritan adoptat de unii oficiali laburiști (În special ministrul de Finanțe, sir Stafford Cripps) au contribuit la succesul conservatorilor În alegerile din anii ’50. Senzația că nu aveai de ales și nu Îți rămânea decât să te Încrezi În guvern făcea ca prima generație a Angliei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
timidă, recunoscătoare pentru orice nimic și cu ambiții modeste”, cum Își amintește David Lodge despre anii tinereții. Dar nimicurile cu pricina nu erau de lepădat. Sam Watson, liderul sindicatului minier din Durham, declara la conferința anuală din 1950 a Partidului Laburist: „Sărăcia a fost eradicată. Foamea-i doar o amintire. Bolnavii sunt Îngrijiți. Bătrânii sunt respectați, iar copiii noștri cresc Într-o țară a tuturor posibilităților”. Regatul rămânea o societate a deferenței, sensibilă la diferențele de clasă - iar statul asistențial, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau și ei la periferia vieții intelectuale europene În acești ani, dar din motive foarte diferite. Argumentele politice care divizau Europa nu erau necunoscute În Regatul Unit - confruntările interbelice despre pacifism, Marea Criză și războiul civil spaniol scindaseră profund Partidul Laburist și stânga intelectuală. Dar În perioada interbelică, nici fasciștii, nici comuniștii n-au reușit să transforme În Marea Britanie nemulțumirea socială În revoluție politică. Fasciștii nu au răzbătut În afara cartierelor nevoiașe ale Londrei, unde exploatau În anii ’30 antisemitismul popular; Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
filmelor americane. Astfel, prin acordul Blum-Byrnes din mai 1946, guvernul Franței a redus cu strângere de inimă cota protecționistă, de la 55% filme franceze pe an la numai 30% - iar efectul a fost Înjumătățirea producției interne, În numai un an. Guvernul laburist britanic a eșuat, de asemenea, În Încercarea de a stăvili afluxul de filme americane. Numai Franco a reușit să restricționeze importurile În Spania (În ciuda tentativei producătorilor americani de a „boicota” piața spaniolă Între 1955 și 1958), iar asta numai fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În Franța, unde rațiile (și odată cu ele piața neagră) au dispărut mai repede, obsesia foametei nu s-a risipit până prin 1949. Totul era fie greu de găsit, fie de dimensiuni reduse (mult-râvnitele locuințe familiale construite În Marea Britanie de guvernul laburist aveau suprafața standard de 56 de metri pătrați pentru un apartament cu patru camere). Foarte puțini europeni aveau mașină sau frigider: muncitoarele din Anglia, unde nivelul de trai era mai ridicat decât În majoritatea țărilor de pe continent, mergeau la piață
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
speranțelor explicite ale lui Schuman. În cazul elitei intelectuale și politice, recanalizarea energiilor a avut efectul scontat. Însă pentru femeia de rând vechea politică a fost Înlocuită nu de noua „Europă”, ci de nevoia de a supraviețui - și prospera. Potrivit laburistului Hugh Dalton, Winston Churchill spera la sfârșitul războiului ca Germania să crească „grasă, dar neputincioasă”. și așa s-a și Întâmplat, mai repede și cu implicații mai profunde decât ar fi Îndrăznit Churchill să spere. Nu a fost nevoie, timp
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se opunea (lucru care nu era deloc evident la Începutul anilor ’50, când forțele britanice purtaseră un război murdar secret și brutal Împotriva revoltelor Mau-Mau din Kenya), coloniștii europeni au acceptat inevitabilul și au plecat În liniște. În 1968, guvernul laburist al lui Harold Wilson a tras concluzia finală și ineluctabilă a evenimentelor din noiembrie 1956 și a anunțat că forțele britanice vor fi de acum Înainte permanent retrase din diferitele baze, porturi, antrepozite, porturi de alimentare cu combustibil și alte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
internaționale, la jocuri sportive pe care ea Însăși le inventase și răspândise În Întreaga lume. Aceste semne nepolitice ale declinului național au avut un impact cu atât mai mare cu cât societatea britanică din acei ani era practic apolitică. Partidul Laburist, aflat În opoziție În timpul crizei Suezului, a fost incapabil să Întoarcă eșecul lui Eden În avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un loc de muncă sigur, o inflație scăzută și, mai presus de toate, servicii publice de asistență socială și beneficii finanțate dintr-un abrupt impozit progresiv. În Marea Britanie, guvernul a intervenit mai direct În economie. Majoritatea naționalizărilor Încercate de guvernul laburist din perioada 1945-1951 au fost menținute de guvernele conservatoare care i-au urmat. Dar ambele partide au rămas loiale planificării economice pe termen lung sau intervenției agresive În sistemul forței de muncă. Implicarea activă, atât cât era, consta În orientarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward Heath referindu-se la succesul mediatic al adversarului său, liderul laburist Harold Wilson, televiziunea „putea fi abuzată de orice șarlatan capabil să o manipuleze cum trebuie. Așa s-a dovedit În deceniul următor”. Ca mediu vizual, televiziunea reprezenta o provocare directă pentru cinema. Nu numai că oferea divertisment alternativ pe ecran
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sindicatelor britanice ar fi urmat exemplul german, creând relații amicale În uzină și acceptând constrângeri salariale În schimbul investițiilor, dezvoltării și siguranței locului de muncă, este greu de crezut că managerii ar fi mușcat momeala. În anii ’30, viitorul prim-ministru laburist Clement Attlee identificase cu precizie maladia economică a Marii Britanii drept o problemă de subinvestiții, lipsă de inovație, imobilitate a muncii și mediocritate managerială. Dar, odată ajuns În funcție, el și succesorii lui au părut incapabili să facă ceva pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În parte diferențelor din experiența recentă: pe social-democrații din Germania și Austria - ca și pe comuniștii din Italia -, amintirea luptelor devastatoare și proximitatea pericolului totalitar, fie În trecutul recent, fie imediat peste graniță, i-a făcut să valorizeze compromisul. Partidul Laburist britanic nu avea asemenea coșmaruri de exorcizat. și fusese Încă de la Început, precum echivalentul său din Belgia sau Olanda, mai degrabă o mișcare muncitorească decât un partid socialist, animată În special de preocupările (și de banii) sindicatelor afiliate. Avea așadar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]