3,106 matches
-
9,1 ș.u., până la textul tardiv, Neh 6,6-7). Aceste texte, redactate probabil într-un moment în care monarhia nu mai exista, au estompat din intensitatea expresiilor celebrative ale regalității, dar nu au eliminat evocarea profeției ca mijloc de legitimare divină a suveranului sau a autorității în general. Anunțul profetic dobândește foarte frecvent un puternic caracter etic și religios, îndemnându-i pe suverani la respectarea îndatoririlor lor religioase și la garantarea dreptății față de cei oprimați (cf. 2Rg 21,10 ș
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
suverani persani (cf. Kuhrt, 1983, 2007) și de teologia biblică a „marii reîntoarceri” din cărțile lui Esdra și Nehemia. Studiind bine documentele administrative persane, ne dăm seama că presupusa susținere persană a religiilor locale era doar o strategie funcțională de legitimare a puterii, fiind, de fapt, interesată, întâi de toate, de stabilitatea guvernării și primirea regulată a taxelor. Pietatea religioasă declarată a regilor persani pentru zei, funcționa spre mai buna acceptare a dominației străine în tentativa de a amortiza cât mai
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
mod fățiș marxist, cu o seceră și un ciocan înfățișate în basorelief deasupra intrării, el găzduiește centrul Monboye, care organizează cursuri de dans african tradițional. Dimensiunea culturală este fundamentală în orice proces de gentrificare ca factor de valorizare și de legitimare. În La Maroquinerie, unde se organizează dezbateri și concerte, originile sociale și culturale ale patronului oscilează între psihanaliză și imprimerie, între polul intelectual și polul muncitoresc. La Chez Jean, un alt restaurant la modă de pe aceeași stradă Boyer, proprietarul a
Sociologia Parisului by Michel Pinçon, Monique PinçonCharlot [Corola-publishinghouse/Science/1007_a_2515]
-
declarația și constat că singurul chemat eram doar eu... De aici neliniștea și frământările ce au urmat până am dat acea nouă declarație. Nu puteam nici măcar bănui motivul rechemării și repetarea declarației... în sfârșit sosesc la Bacău, prezint documentul de legitimare, sunt introdus într-un birou cu mai multe mese de lucru și cadre militare în activitate, mi se dă o foaie de hârtie cerându-mi-se repetarea declarației. Cu un calm stăpânit reproduc aproape cuvânt cu cuvânt declarația anterioară, retrăind
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
nobilii, dar sunt chiar autorizați să poarte sabia de ceremonie. Mizerie a unei lumi noi care se naște; nobilii au nevoie de o ambianță unde să intre În contact cu noii producători de capital, iar ceilalți - vă-nchipuiți - caută o legitimare“. „Dar se pare că Templierii ies la iveală după aceea“. „Cel care stabilește primul un raport direct cu Templierii e Ramsay, despre care Însă aș prefera să nu vorbesc. Eu bănuiesc că era inspirat de iezuiți. Din predicile lui ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
treptatei asimilări a avangardei în contexte ideologice diferite. Concluziile sale au un caracter mai degrabă implicit. Mi se pare totuși important să subliniez relația existentă - peste timp și mode - între mitul legitimator al „Întemeietorului/precursorului absolut” forjat de avangardiștii interbelici, legitimarea externă „sincronistă” și mitologizarea protocronistă din ceaușismul tîrziu, al cărui vîrf de sarcină l-a constituit centenarul omagial din 1983. O posibilă morală a fabulei (și a întregii cărți) ar fi aceea că istoria culturală e plină de asemenea continuități
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tînărului Ion Vinea: un promotor critic al postsimbolismului Capitolul IV. Periferii futuriste. Receptarea Futurismului italian în România antebelică Capitolul V. Aventura românească a Dadaismului Capitolul VI. Contimporanul. O interfață Art Déco a „anilor nebuni” Appendix: Ion Vinea, arta abstractă și legitimarea ei „folclorică” Capitolul VII. Revista Contimporanul și complexul periferiei Capitolul VIII. Între extremele politicii europene. O „avangardă estetică”? Capitolul IX. Periferii avangardiste. Mișcări artistice novatoare din țări central și est-europene în publicațiile românești de avangardă din anii ’20 Appendix: Avangarda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
după Macedonski nu se mai înregistrează nici o contestare - modernistă sau avangardistă - a geniului eminescian fondator; estetismul românesc chiar va încerca, prin unii reprezentanți ai săi - Ștefan Petică, D. Anghel, Nicolae Davidescu, B. Fundoianu -, să îl recupereze, dintr-o nevoie de legitimare internă. Evadarea în vis, exotism și imaginar, muzicalitatea, melancolia, inefabilul liric, idealismul - proprii romantismului german - sînt revendicate ca elemente de continuitate, unii autori identificînd elemente de legătură între acesta și simbolism; un sunet eminescian autentic răsună în versurile lui D.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
una „modelatoare”. Decadentismul românesc va fi, de altfel, legitimat estetic și filozofic prin idealismul subiectiv al unui Rémy de Gourmont, autorul din Le Livre des Masques fiind puternic îndatorat romantismului și idealismului subiectiv german. Simptomatică este și nevoia nevrotică a legitimării externe: antidecadent declarat, deși adept - o vreme - al experiențelor simboliste și instrumentaliste, Macedonski întreține, încă de pe la 1880, relații apropiate cu reviste franceze, publică versuri în revista belgiană La Wallonie, din Liége, a lui Albert Mockel (1886), își editează la Paris
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lor de sticle colorate oferite de coloniști drept diamante unor sălbatici avizi de străluciri superficiale (N.b.: Macedonski le oferea ciracilor săi din cenaclu diamante false din... pauperitate), au avut totuși - nu doar atunci - rolul lor în promovarea și în legitimarea oficială prin politic a artei moderne... Cu atît mai mult cu cît „arta decadentă”, „arta pentru artă”, era privită ca o extravaganță morbidă de către „sănătosul” mainstream autohton(ist)... În fapt, aproape nimic nu a lipsit din meniul vizitei: conferințe la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
extern al manifestării) și M. Seuphor. Construcții diagonale și spațiale, desene, sculpturi în marmură, lemn și metal, portrete, măști, machete, broderii, colaje, păpuși, mobilier - diversitatea lucrărilor expuse e, cu adevărat, impresionantă... Ecourile publice au fost destul de numeroase, manifestarea contribuind la legitimarea artei de avangardă în România deceniului al treilea. O consemnare expresivă (trucat postdatată...) a atmosferei, cu amestecul ei de extravaganță provocatoare și snobism novator foarte în spiritul „anilor nebuni”, întîlnim și în romanul Patul lui Procust. Naratorul Fred Vasilescu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
intens mediatizate. Însă Contimporanul încetase, practic, să fie o publicație avangardistă, trăind - ca și Marinetti - din capitalul simbolic al trecutului insurgent. Pentru „contimporani”, vizita academicianului futurist reprezenta o bună ocazie de promovare a culturii române în străinătate și, implicit, de legitimare externă a propriei activități. Iată, in extenso, chapeau-ul textului/cadoului marinettian, „Incendiul sondei din Moreni“, publicat în nr. 96-97-98 al revistei: „Prietenul nostru F.T. Marinetti, creatorul artei futuriste și marele animator al modernismului, trimite României prin numărul de față al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Dulce Românie! Provincie integrală! Patrie în care e sortit să pregătim cu o sută de ani mai înainte cărțile și legile, pentru ca atunci, la vremea potrivită, nevoile și gusturile să fie altele!” (nr. 62). Appendix: Ion Vinea, arta abstractă și legitimarea ei folclorică Refuzul „logicii” și al „anecdotei”, adîncirea în interioritate și subconștient, respingerea „imitării naturii” în favoarea „creației autonome” (nonreferențiale) sînt elemente care îl apropie pe Ion Vinea de abstracționismul cubist și constructivist, fapt evident cu precădere în comentariile sale despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
colaboratorul Integralului și al Contimporanului fiind prezentat ca protagonist al unui concert de muzică modernă românească desfășurat în capitala Franței. Este consemnat și succesul piesei Mouchoir des nuages (sic!) a lui Tristan Tzara, reprezentată în prezența Regelui Ferdinand al României (legitimarea externă a avangardei se vădește o dată mai mult). Un document relevant pentru atitudinea revistei față de colaborarea cu avangardele artistice din străinătate îl constituie publicarea, la rubrica de „Notițe” a numărului 4, a unui apel lansat de grupul belgian din jurul revistei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lumea întreagă (Urmuz-Dada-Suprarealismul, trei cuvinte cari stabilesc o punte, descifrează o filiațiune, lămuresc originile revoluției literare mondiale din 1919”. Precursoratul avangardist mondial - și absolut - al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei românești nu putea lipsi, desigur, din discursul de legitimare al „contimporanului” Ion Vinea... Tudor Arghezi, „botezătorul” Postum, Urmuz intră cu adevărat în atenția publicului printr-un mic scandal de presă, înscenat - postum - de către nașul său literar Tudor Arghezi. Acesta acuzase, într-un „medalion” din Bilete de papagal, I, nr.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
gestului său profetic și negator. În „Urmuz premergătorul”, Geo Bogza nu se sfiește să-l așeze pe Urmuz „alături de Eminescu” (dar și de Poe, Rimbaud, Chaplin și Buster Keaton), după ce în manifestul revistei Urmuz îl apropiase de Iisus... Necesitatea de legitimare internă a avangardei autohtone prin intermediul unui mit fondator devenise imperioasă. Cercul Contimporanului încercase deja să-și găsească o legitimitate în „abstracționismul” artei populare și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
după ce în manifestul revistei Urmuz îl apropiase de Iisus... Necesitatea de legitimare internă a avangardei autohtone prin intermediul unui mit fondator devenise imperioasă. Cercul Contimporanului încercase deja să-și găsească o legitimitate în „abstracționismul” artei populare și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În subcapitolul „Urmuz și avangarda” al monografiei sale din 1970, Nicolae Balotă a insistat avenit asupra acestei mitizări interbelice, vorbind despre „fervoarea religioasă” a adepților dadaisto-constructiviști și suprarealiști: pentru ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin Urmuz” (p. 19). Criticul vede o compatibilitate între poezia folclorică și circulația orală de pînă în 1923 a scrierilor urmuziene: „Existența lui Urmuz ca «tradiție orală» a avangardei nu contrazice tiparele poeziei românești de proveniență fundamental folclorică” (ibid.). Ideea legitimării interne prin folclor a textelor avangardiste autohtone își va găsi ecou și în rîndul cercetătorilor străini. Potrivit lui Serge Fauchereau, dar și altor comentatori străini ai avangardismului românesc „există, în literatură, ca și în cultura populară din România, o întreagă tradiție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de aici că suprarealiștii nu ar fi avut o „armătură estetică avansată pentru timpul lor”? Sau că Urmuz ar fi un „textualist” en herbe, mai „avansat”, deci, decît suprarealiștii? Discursul lui Mincu este, de fapt, un tipic discurs de (auto)legitimare teoretică: prin Urmuz, criticul pare a încerca să acrediteze ideea unui „protocronism” al avangardei istorice românești și, totodată, al unei moderații „experimentaliste” (și ea, avant la lettre...), în sensul lui Angelo Guglielmi. Într-un articol din Revista de istorie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
IV, 47, 22 noiembrie 1973, reluat în volumul Arcadia imaginară, Ed. Cartea Românească, București, 1977), pe marginea cratylienei „adecvări onomastice la un destin” a eroilor urmuzieni ca formă a obsesiei „corectării erorilor realității” de către „judecătorul” Urmuz, alias Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Legitimarea externă Urmuz a fost tradus pentru prima dată într-o limbă de circulație internațională în numărul pe august-septembrie 1931 al revistei expresioniste berlineze Der Sturm (XX, 8), consacrat mișcării de avangardă de la unu. Tălmăcirea în limba germană era semnată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Non-Sens”, de același, în nr. 250, dec. 1969 - feb. 1970, p. 2. În Revista scriitorilor români, publicație a Societății Academice de la Roma, Horia Stamatu publică un text despre „Ciprian și Urmuz” (nr. 6, 1967, pp. 153-157) și - în consonanță cu legitimarea „folclorizantă” din țară - un eseu amplu despre „«Umorul negru» și «absurdul» în literatura română, cultă și populară”, în care se face referire specială la Urmuz (în nr. 11, 1972, pp. 15-33, și nr. 12, 1973, p. 10-24). De notat că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
invocarea lui Livius Ciocârlie, un „precursor” inclusiv în raport cu Marin Mincu pe terenul autohton al teoriei textului... Ceea ce se remarcă imediat este faptul că atît Marin Mincu, cît și N. Manolescu manevrează în mod diferit conceptul de „text” ca discurs de legitimare și autoritate critică. Primul îl folosește în sens „textualist”, dincolo de convențiile clasice de specie și gen: pentru Marin Mincu, textul urmuzian nu e a fi nici roman, nici schiță, nici nuvelă, nici poem, nici basm, chiar dacă poate simula aceste formule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Elena Dan: „Urmuz în cadrul avangardei literare românești și europene”, apărut „într-o primă — și cu totul altă formă (sic!) — în Révue Roumaine, nr. 10-11-12/1981, număr dedicat integral avangardei literare și artistice românești, suprarealismului și altor curente și mișcări avangardiste”. Legitimarea autohtonă prin intermediul dialecticii național - universal este prezentă și aici: „în nici o clipă, avangarda literară și artistică românească nu a ieșit din spațiul sincronicității europene. Mai mult, în unele momente, ori în unele privințe, ea a devansat — după cum se poate vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unul insurgent, violent negator, prima avangardă din România a fost preponderent „constructivă”. Militantismul agresiv, insolent și contestatar s-a dezvoltat după 1924 pe traseul revistelor Punct - 75 HP - Urmuz - unu - Alge - Viața imediată etc., Integral radicalizînd moderația „ecumenică” a Contimporanului. Legitimarea externă a jucat un rol determinant în procesul de recuperare/recanonizare internă a avangardei noastre istorice. Notorietatea cîștigată în Franța de un Tristan Tzara, de pildă, îl va impune atenției valorizante a criticii noastre estetice (Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, E.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fi reinterpretate - prin prisma amintitului complex al periferiei - și în termeni de rentabilitate simbolică, în acord cu politica de stat a regimului Ceaușescu. Cazul Urmuz - mit fondator și obiect de cult al avangardei istorice românești - este paradigmatic pentru relația dintre „legitimarea internă” și cea „externă” a fenomenului. Procesul asimilării (al „canonizării”) sale critice de pînă în 1990 oferă o adevărată secțiune transversală în istoria criticii românești moderne și a atitudinilor acesteia față de avangarda artistică. Pe fundalul primei conflagrații mondiale, al marii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]