1,217 matches
-
După micul dejun o să-mi torni plumb, ca În vremurile de demult. Chiar În momentul ăla ușa băii de jos s-a deschis și Armanoush li s-a alăturat; părea nedormită și epuizată, iar În ochii ei frumoși se citea mâhnirea. Era o altă Armanoush, care abia dacă avea vreo legătură cu lumea din jurul ei și oarecum mai bătrână. A intrat Încet și prudent. — Ne pare foarte rău că ți-ai pierdut bunica, a spus mătușa Zeliha după un moment de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
din ochi nu mai rămăsese decât o dungă neagră pe o bucată umflată de carne, arăta ca un boxer care-a Încasat prea multe lovituri la cap. Efectele adverse ale pasiunii, se gândea Kitty Întinsă În pat, uitându-se cu mâhnire la fața desfigurată, răvășită, a prietenei sale. Arunci cu cea mai mare nesăbuință bogățiile sufletului tău Într-un foc ce carbonizează tot și, când nu mai e nimic de mistuit, focul se stinge și rămâi doar cu cenușa. Fiecare plăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
la fel va proceda în viitor, veghind lângă fiecare muribund până în ultima clipă, întrucât nu cunoștea o datorie mai sfântă decât aceea de a ușura viața și moartea bătrânilor de care se ocupa. Și întotdeauna exista o aluzie respectuoasă la mâhnirea cu care Bătrânul urmărea din singurătatea lui suferințele celorlalți, poruncind, când era cazul, ca oglinzile să fie acoperite cu voaluri negre. Mai ales acest amănunt le plăcea tuturor. Îi emoționa gândul că oglinzile despre care toată lumea vorbea vor fi îndoliate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
pentru construcția literară. De ce blestemul veacurilor, de ce blestemul locului pe grafomania noastră juvenilă?”. Privind cu melancolie la „noblețea intelectuală” a apusenilor, autorul bovarizează patriotic în marginea frustrărilor periferice: „Noi cetim însă în trofeele lor triste și ne prinde o patriotică mîhnire!”, deplîngînd minoratul lingvistic la care inexistența unui „imperialism” politic (și, prin extensie, cultural) ne-a condamnat: „Pentru gînditorul adevărat care vrea să participe la viața intelectuală a secolului, limba lui diferită e, deci, un exil și o osîndă. Situația lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fetei. Strângerea de mână o făcu să se gândească iar la un cal. Abia a reușit să-și înăbușe zâmbetul amar. Își dădea foarte bine seama că s-au înșelat îngrozitor. „Ce ne-a mai dus...“, gândi ea. Deziluzie. Dezamăgire. Mâhnire. Visurile trandafirii pe care le nutrise timp de trei săptămâni, în secret, se spulberară cu totul. „Ce comedie! Ha, ha, ha!“, râse ea amar în sinea ei. Zvâcnirile din obraji se puteau traduce prin indignare și furie. „Numai Takamori era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Părea dus pe gânduri. Takamori înțelegea cam ce simte. Să străbată el atâta drum și să treacă mări și oceane ca să ajungă în Japonia visurilor lui și japonezii să-l cotonogească în halul ăsta! — Ce nenorocire, Tomoe! Tomoe, înțelegându-i mâhnirea, încerca să-l mai încurajeze. — Hai, capul sus! S-a terminat. Când ajungem acasă, vă fac o prăjitură bună, bună. Când au ajuns acasă, Gaston era iar zâmbitor și prietenos. Și-a dus un deget la gură și le-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
nu știa ce înseamnă mila. Văzându-l atunci, Gaston și-a dat seama că poate ucide cu sânge rece, fără nici o remușcare. Când vorbise despre fratele său cu câteva minute în urmă, omul acela crud își trădase pentru prima oară mâhnirea imensă. Nu a mai scos nici o vorbă pe urmă. A mâncat puțin și apoi și-a vârât o țigară mototolită între buze, lăsându-se furat de gânduri. „Endō-san, să nu faceți asta. Nu vă puneți planul în aplicare. O faptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
până acum nu a făcut decât să stingherească lumea și să hoinărească ca un câine vagabond. A reușit să-și atragă ura lui Endō, pe care a vrut să-l ajute. Nu-i era de nici un folos nimănui. Constată cu mâhnire că dacă i se întâmpla să moară pe munte, nimeni n-avea să-l jelească. E adevărat că vestea i-ar fi surprins pe Takamori și Tomoe, dar l-ar fi uitat și ei în vreo lună. „Toată viața n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
așteptă să termine Higurashitei cu ghicitul. „Gaston s-a ascuns cândva tot aici“, gândi Takamori, cu ochii la bătrânul ghicitor. „Gaston trăiește. Va veni din nou, într-o bună zi, din țara aceea îndepărtată și azurie, să ia asupra sa mâhnirile unor oameni, să încerce să-i aline...“ Takamori Saigo (1827-1877) a fost unul dintre liderii revoltei împotriva shogunatului Tokugawa, care și-a adus contribuția la instaurarea guvernului Meiji. Terminația „ko“ este specifică numelor feminine. Ridichi murate. Supă făcută din pastă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Enervat de necontenitul țârâit al greierilor, de orăcăitul asurzitor al broaștelor și chiar și de cântecul priveghetoarei, scoteam moneda căpătată de la Kakko și o tot învârteam între degete. Flacăra lămpii împrăștia o lumină galbenă-roșiatică, iar eu vedeam în ea, cu mâhnire, clădirile, tavernele și bordelurile din Cividale. Nu fusese greu să mă las de băutură, însă femeile îmi cam lipseau. Ajunsesem să visez împreunări, trezindu-mă mânjit de propria sămânță. Odată cu trecerea săptămânilor, situația se înrăutățea, și chinul începea să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
întrebat Faroald. Am clătinat din cap, dar am spus: - O explicație trebuie să fie, în orice caz. Comandantul a părut descurajat și neîncrezător, căci, dacă avusese o prevestire de moarte, prin acel cerc o vedea ca și împlinită. Pe seară, mâhnirea și teama dădeau târcoale domeniului, împreună cu liliecii de pe cer. Atunci mi-am amintit de rabinul Yehudah. - Stăpâne, i-am spus, eu știu cine poate să lămurească acest lucru. Mi-ai spus că drumul merge până la Concordia. Cât se face până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
am uitat mai bine la el. Nu se schimbase prea mult de când luase parte la pregătirea mea pentru primirea botezului. Era tot bărbatul osos, cu barba și cu părul numai cârlionți, de odinioară și nu prea îmbătrânit, numai paloarea și mâhnirea din ochi erau la el o noutate. Molipsit de amărăciune, l-am însoțit pe Rotari la mine acasă. Toată noaptea a plouat cu înverșunare, și cerul dimineții nu făgăduia o zi mai frumoasă. Am pornit la prima oră, având atârnată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
unul violent. - Pelerinii nu ies din mlaștină precum șerpii. Am stăruit. - Cer iertare, domnule, pentru că trebuie să fi fost un domn, în ciuda nenorocirii de care ai avut parte, dar mulțumește-te cu acest răspuns. Frapat de felul cum îi vorbisem, mâhnirea i s-a așternut pe față. - Spune-mi ce vrei, a insistat el cu o voce brusc istovită. - Doar un adăpost pentru noaptea asta, domnule. A agitat spre mine toiagul, mânios. - Și nu mă mai tot domni! Aici domnește egalitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
aștepta Gundo. Tăcut, în mijlocul tinerilor longobarzi, supărat din pricina indiferenței lui Rotari. Când acesta a venit lângă el și i-a trecut un braț pe după gât, a surâs mânzește. A ascultat povestea, devenind tot mai mânios, dar, în cele din urmă, mâhnirea i-a trecut. Spre surprinderea noastră, în dimineața stabilită, ne-a fost dat să-l revedem pe Marcello și să ne treacă peste fluviul Pad, prin ținuturile bizantine. S-a apropiat de mine, nu înainte de a fi dat unui cărbunar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
rămurele de isop. Mai mult nu îmi este îngăduit să dezvălui, decât că aceste lucruri mi-au dăruit o mare pace sufletească. A doua zi am plecat cu Ansoald la Concordia. III L-am găsit pe taică-meu plin de mâhnire. Aflase de răpirea mea și mă credea mort. Tristețea i s-a topit în mare parte văzându-mă, dar nu de tot, căci, deși nu mi-a spus-o direct, a înțeles că trebuia să-și petreacă ultimii ani din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
folosește vipera ca s-o oprești. Te sfătuiesc însă să nu ții barca legată de mal prea mult și să nu folosești vipera de prea multe ori. L-am întrebat de ce granulele erau doar treizeci. El m-a asigurat cu mâhnire că treizeci vor fi destule și chiar vor prisosi și, în ceea ce privește vipera, mi-a zis să vorbesc cu vreun bătrân de la domeniu. Bărbatul a acceptat doar să îmbuce ceva înainte să plece și n-a vrut să fie plătit. Despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
al modei și al bunului-gust, încât mi s-a părut că sunt pentru Brescia ceea ce a fost Petronius pentru Roma. Rotari și Gaila erau îndrăgiți de supuși, și eu mă bucuram de seninătatea căminului lor. Toți trei însă aveam o mâhnire care ne rodea pe dinăuntru, cu toate că nici unul dintre noi nu-și deschidea inima. În Rotari mocnea, asemenea unui foc nicicând stins, dorința de a se răzbuna pe Oderzo; dădea de înțeles regelui, dar Arioald era preocupat în primul rând ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
de uitătura ei limpede și curată, de buzele-i trandafirii lăsând să se-ntrevadă albeața dinților într-un dulce surâs, n-am putut să nu-i spun: - Gaila, tu faci mai mult decât un regat. Râsul ei mi-a topit mâhnirea inimii. - Stiliano, curtoazia e vecină cu necuviința, dar luminează această încăpere, de câtva timp prea des singuratică. Ce anume nu-ți dă pace? I-am surâs. - Nerozia oamenilor care își dau silința să bea din apa stătută a unui burduf
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
fost încoronat rege, cu tot fastul și ritualurile cuvenite. I-am înmânat un toiag având în vârf o floare sculptată, și apoi i-am pus pe cap coroana. Deși era așezat pe tron, lui Rotari i se citea în priviri mâhnirea. II Eram silit să fac neîncetat naveta între palatul regal și mănăstire. Îi povesteam Gailei despre Rotari și lui Rotari despre Gaila. Mă simțeam ca un bolnav care ducea vești de la un muribund la altul. Între timp, profitând de sentimentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
coboare ochii spre ea, dar măcar îi deschisese o ușă spre alte dorințe decât ce crezuse până atunci că ar face-o fericită. În general, când omul află că lumea este mai mare decât și-o imaginase, este cuprins de mâhnire mai întâi, gândindu-se la condiția lui umilă și mărginită de până atunci. Abia după aceea pornește la drum, încearcă să iasă din locșorul lui strâmt și să cucerească ținutul necunoscut. Cam așa fusese și cu fata spătarului, care de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
dar din Giulia se vedea altfel. Ea filma la întâmplare prim-planuri cu figuri foarte grave, înțepenite în spatele unor ochelari ori blocate într-un zâmbet ca o siluire, figuri în special de bărbați care își țuguiau buzele și vorbeau cu mâhnire, oameni înghesuiți unii într-alții și din când în când cărțile, lăsate cu lehamite din mâini disprețuitoare, imediat după ce era citit prețul. Apoi începuse să filmeze grupuri, răsucindu-și Canonul lent, ca să poată să lucreze la montaj efectul de vărsare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
erau grupuri care așteptau, venite la datorie, oameni care se uitau către scriitorul ce îi chemase, o mulțime de pâlcuri triste ori nepăsătoare. În mijlocul lumii, Horia Gârbea, contrastant de vesel, se mișca de la o persoană la alta, intrigat parcă de mâhnirea generală. Giulia filma imaginea ca pe o secvență vie, încercând s-o alterneze cu cea a unui grup cu fețe lungi, împietrit în fața unui stand în care stăteau alți cinci oameni, unul lângă altul, și ei tot așa, nemișcați și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
e curent. În copilărie, cînd Marie era pedepsită sau dojenită de Jeanne, se ducea să se refugieze lîngă Milic. Acesta nu-și contrazicea niciodată nevasta, dar o punea pe fetiță să facă treburi mărunte care o făceau să-și uite mîhnirea. Milic cunoștea bine chipul Mariei, căci Îl avea În suflet. De aceea, de cum veni spre el, o puse să strîngă vechiul năvod pe care tocmai Îl reparase. Vorbi despre tot soiul de nimicuri și răspunse fără urmă de neîncredere la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
apoi auziră, venind din cameră, un soi de mieunat sau de urlet. De data asta, Brigitte se repezi. Michel stătea Încovrigat, la piciorul patului. Ochii Îi erau puțin ieșiți din orbite. Chipul lui nu arăta nimic care să semene a mâhnire, nici a vreun alt sentiment omenesc. Chipul lui era invadat de o groază animalică, abjectă. PARTEA A DOUA MOMENTE CIUDATE 1 Imediat după Poitiers, Bruno pierdu controlul mașinii, un Peugeot 305. Derapând la jumătatea șoselei, lovi ușor parapetul de siguranță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
solide. Era bizar, totuși. Primăvara, căldura, toate puștoaicele acelea excitante; și eu care citeam: Durere, fii cuminte și nu-ți ieși din fire. Doreai să vină seara - privește-o, a venit; În vânătă-nnoptare orașul s-a-nvelit, Dând unora odihnă și altora mâhnire. În vreme ce mulțimea de muritori mișei, Sub bicele Plăcerii, călău fără-Îndurare, Culege Remușcarea, la josnica serbare, Durerea mea, dă-mi mâna - noi să fugim de ei... Am făcut o pauză. Fetele erau sensibile la acest poem, o simțeam, tăcerea era absolută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]