KorAP: Find »[drukola/base=murmura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...28 29 30 ...188 >

4,695 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241

acoperită, la Încrucișarea pilaștrilor, va fi biserica cea mai mare a creștinătății. Capodopera lui Arnolfo. Astfel, prin intermediul acestor ziduri, numele Florenței se va răspândi pe toată fața pământului. — Numele Florenței e de acum bine cunoscut și În iad, messer Iacopo, murmură Dante. E un oraș care urcă spre culmi, dar mai e unul care sapă În adâncuri, ca și când ar voi să-și deschidă drum spre Lucifer. Celălalt Îl privi surprins, În tăcere. Antonio da Peretola, omul cu față de vulpe, locuia la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
și care deschide poarta spre tărâmul morților. Ochii Îi scânteiau În semiîntunericul subteranei. Dante se gândise că erau reflexele torței pe perete. Sau că luciul nebuniei pusese stăpânire pe dânsul. Se retrăsese Îngrozit, acoperindu-și urechile cu mâinile, În timp ce omul murmura Încă ceva, cu un rânjet Înfiorător. Ani la rând Își reproșase gestul acela de lașitate. Nu avusese curajul de a-și pune la Încercare propria credință. Iar acum revedea același semn. Era așadar adevărat că, la Florența, sub privirea oarbă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
cu Jubileul. Voi sfârși și eu prin a mă alătura gloatei aceleia de pierde-vară care roiește acolo, pe valea Tibrului, ca să-i Îmbogățească pe preoți. Da, peste zece ani, orașul ăsta va fi de nerecunoscut. — E de nerecunoscut de pe acum, murmură Dante. Și nu spre mai bine. Așadar, cunoști cârciuma lui Baldo? — Mai mult Îți spun: chiar acolo am tras. Ticălosul acela ciung voia să scoată de la mine o avere, ca să-mi dea găzduire, dar m-am dat mare cu numele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
sufletului. Și voi Încheia cu virtutea cea mai sublimă până la care ne e dat să ajungem. — Care? — Justiția. Dante privi În jur, oprindu-se asupra fiecăruia. Păreau cu toții surprinși de ultimele sale cuvinte. — Firește, Justiția e centrul și suportul virtuților, murmură Antonio da Peretola. Dar proiectul dumitale ne readuce la acel subiect tenebros pe care Cecco d’Ascoli voia să Îl ocolească. Cum vei trata cauzele crimei? — Așa e, messer Alighieri, interveni Bruno Ammannati. Aș dori să aflu. Și ce ocazie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
a fost zugrăvită Roma. Dar de ce să nu fi așezat colosul deasupra ei, dacă mozaicul se referă la un episod Înregistrat acolo? Și ce oraș e reprezentat În partea din dreapta a lucrării? continuă poetul. — Poate că eu Îi cunosc numele, murmură Antonio da Peretola, atrăgând atenția tuturor. Damietta. Dante deveni dintr-o dată atent. — Damietta, repetă celălalt cu un glas mai sigur. Cu o mare poartă din piatră și patru lei. Mi-a spus-o Baldo. — Ești sigur că tocmai cârciumarul ți-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
dacă nu ar fi fost Îndoliată de moartea lui Ambrogio. Cei doi se priviră din nou pe furiș, dar nu luară În seamă aluzia. — Există patru mari universități În Italia. Studium florentinum va fi cea de a cincea. — A cincea, murmură Dante gânditor. Numărul acesta revenea mereu. Cinci maeștri de bresle, pentagrama trasată pe mozaic, cinci posibili trădători... Iar acum cinci universități. Mintea Începu să Îi divagheze. Din preajmă, abia mai percepea glasurile celorlalți, care continuau să turuie. Se tot gândea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
spre ușă, pentru a se pune În siguranță. Sub strânsoare, mânerul dăgii ascunse Îi apăsa coastele. Dante o Înșfăcă și o apăsă pe beregata adversarului său. — Ai cuteza... așa ceva! În casa vicarului lui Dumnezeu! Să Însângerezi pragul casei lui Petru! murmură cardinalul cu glasul Întretăiat de gâfâială și cu vârful dăgii peste mărul lui Adam. Nu vei ieși viu de aici... niciodată! — Nici domnia ta nu vei ieși din Florența! șuieră Dante, Încercând să Îi muște o ureche. Dar Între timp cântărea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
vizibile urmele degetelor. Își dădu drumul greoi pe unul din micile tronuri din Încăpere, nespus de palid. După o clipă, poetul șezu și el În fața sa. — Căiește-te... mortifică-ți cruzimea dinaintea umilei noastre măreții, și vei redeveni fiul nostru... murmură cardinalul. Orice urmă a ipocritei sale sacralități se făcuse nevăzută. Acum apărea drept ceea ce era pe dinăuntru: un politician angajat Într-un duel cu un adversar neînduplecat. Pierduse prima ciocnire și Încerca să Își adune forțele pentru a ataca din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
neagră, Îmbibate Într-o zeamă roșiatică. Deasupra se aflau două felii de brânză, cu o coajă groasă, atacată deja de mucegai. — Și iacătă și vinul, adevărat nectar al sfântului Dionisie! exclamă adăugând o carafă de teracotă ieftină și umedă. — Dionisos, murmură Dante obosit. — Sfântul Dionisos? — Nu. Dionisos, zeul. Pentru Dumnezeu, messere, chiar că aveți dreptate; acela era sfântul Damaso. Priorul Îl alungă cu un gest, În timp ce căuta zadarnic ceva care să semene cu o lingură. O privire rapidă Îi fu de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
cine provine. De o vreme Încoace, aceste inele au apărut la Florența, Însoțite de un zvon. O legendă, poate. Și ce spune această legendă? — Că aurul acesta nu provine din măruntaiele pământului. — Vrei să spui că cineva l-a... fabricat? murmură poetul, examinându-l din nou cu luare aminte. Apoi Îl duse la buze, atingând metalul cu limba. Dacă ceea ce afirmi e adevărat, o mare primejdie plutește asupra finanțelor Comunei. Orice mijloc cunoscut pentru a descoperi metalul ordinar În lucrarea falsificatorilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
din Învolburatele contingențe ale vieții. Mânia lui Marte, triumful lui Jupiter și mai cu seamă energia de neoprit a lui Venus, steaua pentagonală, care năruiește porțile cetăților, ultima dintre zeitățile care nu au pierit... Stăpânitoarea Celui de al Treilea Cer, murmură poetul. Cuvintele astrologului Îi amintiseră de un amănunt. Ambrogio, În planurile lui, reprezentase și el o mică stea cu cinci colțuri. Iar Bruno, În biserică, vorbise de un astru cvintuplu. Cecco Încuviințase din cap. Iar apoi Începu, scandând cuvintele și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
catargul la dezlănțuirea furtunii. Este forța care ne lipsește nouă, bărbaților, pentru a traversa marea vieții, și pe care Încercăm să o capturăm În pânzele noastre. Își Îndreptă privirea spre dansatoarea care tocmai se apropia. — Nec tecum nec sine te, murmură. Poetul mai goli o cupă. Vinul alb și rece, un pic Îndoit cu apă acidulată, Îi oferea la fiecare sorbitură o clipă de odihnă, urmată de reaprinderea unor noi văpăi. — Cum ai interpreta atunci, messer Alighieri, versul acesta? „Vine din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Iar fiecare e situată În apropiere de una din porțile cetății. Ar trebui să știi acest lucru, ca prior. Priorii nu merg la lupanar. Cinci porți. Cinci bordeluri. În ce se transforma Florența, sub coruptul Bonifaciu? — „Paradisul“? Casa monnei Lagia... murmură Dante. Acum pricepea, era totul limpede. — Îl cunoști? Întrebă Veniero pe un ton ironic. Credeam că doar Angiolieri este expert În aceste locuri. Dintr-o dată poetul se reînsuflețise, ca și când ar fi conceput o nouă idee. O rupse la fugă, lăsându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fața lui se zărea o lucire azurie. Dante se opri nesigur, trecându-și mâna peste frunte. — Tu? Necunoscutul nu spuse nimic, mărginindu-se să Îl privească la rândul său. — Aș vrea să-ți mulțumesc, pentru ieri noapte la San Giuda, murmură poetul Întinzându-i mâna. Steaua mea cea bună te-a adus lângă prăpastie. Celălalt Înclină ușor din cap. În această mișcare, lungile plete blonde ieșiră pentru o clipă din umbră, strălucitoare. — Noi ne aflăm acolo unde suntem chemați, replică, uitându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ridicase, cercurile de aur care Îi Împodobeau gâtul lung și gleznele zornăiseră, iar acum continuau să răsune, mișcate de răsuflarea ei Întretăiată. Părea agitată, ca și când rugăciunea În care o surprinsese continuase de ceasuri Întregi și o extenuase. — Ce faci... aici? murmură Dante. Aici, repetă el, arătând camera cu un gest vag. Ar fi dorit să se scoale În picioare, dar se părea că gambele nu voiau să i se supună. Rămase așezat, În timp ce femeia făcu un pas către el. — Aici... zise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
curva aceea. Fata era din nou la capătul de sus al scării și părea să Îl aștepte. Îl fixa cu privirea ei aspră, ca o păzitoare a infernului. Ce i-ai spus despre mine, blestemato? Și ce vrea târfa aceea? murmură Dante. Cum trebuie să o plătesc? Pietra ignoră insulta. — E o femeie stranie. Are niște dorințe stranii. — Ce vrea? Fata șovăi o clipă. — Timp. A zis că vrea timp. Ce Înseamnă asta? — Vrea timp, repetă ea ridicând din umeri. Asta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
o ultimă privire spre ferestre, iar apoi ieși În stradă. Dinaintea lui stătea un bărbat. Mușchii poetului se contractară instinctiv, În timp ce se punea În gardă. Apoi, de Îndată ce recunoscu trăsăturile ironice ale lui Angiolieri, se liniști. — Cecco, și dumneata cunoști Paradisul? murmură el. — Pe acesta și multe altele, de aici până la Sinea. Dar acesta e cel mai divin dintre toate. Se priviră preț de câteva momente fără să vorbească. De ce ar fi trebuit să fie surprins că Îl găsea acolo? L-ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Un zâmbet Îi Încolți pe buze, pentru a se preschimba mai apoi Într-un rânjet. — Nu-ți dai seama? Nici măcar cu toată știința dumitale? — Calul nebuniei e greu de urmărit. Mai ales atunci când aleargă la galop, ca În cazul dumitale, murmură Dante plictisit. — Și totuși, nu sunt nebun. Chiar dacă am scris că melancolia m-a atacat cu atâta putere Încât m-a adus la un pas de moarte. Vrei să știi de ce am făcut-o? Cecco se trase lângă Dante, până când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
culoare ce Își pierduse strălucirea. Restul unui desen sau al unei hărți. Era sigur că ar fi fost cu totul inutil să perchiziționeze minuțios prăvălia. Se reapucă să examineze singura foaie scrisă. — Ce Înseamnă asta, priorule? Îl auzi pe Bargello murmurând din spate. Omul Îi urmase circumspect toate mișcările și se străduia nevoie mare să citească cele câteva cuvinte. — Non in trigono nec in tetragono... — ... sed in pentagono secretum mundi, completă Dante, deranjat de suflarea celuilalt, pe care o simțea pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
la sfântul scaun. Dar se mai spune că ieșit Încărcat cu o știință care l-a condus la moarte. Secretul acesta Îl caută Bonifaciu. Sau, cel puțin, așa se spune la Roma. — Dar de ce e convins că Antilia Îl cunoaște? murmură poetul. Dacă nu cumva nu o crede implicată În crimă... — Dansatoarea? Nu pricep, zise Antonio, perplex. Apoi ridică din umeri. — Totuși, nu uita că sursele de informație ale Bisericii sunt incorecte, dar eficiente. Dacă ei cred că femeia e implicată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
acolo erau Înfipte rădăcinile crimei. Se gândi la lecțiile la care asistase la Paris: i se părea că evocă străvechea ceartă asupra Universaliilor, care Îl pasionase atât de mult În răstimpurile În care compunea rimele de iubire pentru Beatrice. Da, murmură el. Nu există entitățile colective. Universaliile, ca și cabalinitatea lui Platon, trăsătura comună tuturor cailor, gândită nemijlocit de Dumnezeu În lumea ideilor, sunt numai o abstracție a minții. Cu siguranță, nu putea exista un asasin orb și impersonal, de acest

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fi opera mea, o Summa criminalis. În versuri scrise În limba populară, după uzul modern. — Binele, răul, virtutea și nelegiuirile? Dar va ieși la iveală o comedie Înfricoșătoare, exclamă Cecco Angiolieri izbucnind În râs. — Da, o comedie... În anumite privințe, murmură poetul căzut pe gânduri. Acum nu e momentul cel mai prielnic ca s-o mai lungesc despre proiectul meu. Dar unde e obișnuita veselie a Întrunirilor voastre? continuă el fără a i se adresa nimănui În mod deosebit. Cei de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Nu este oare timpul o iluzie penibilă a noastră? Simțurile Înșelătoare nu sunt oare temnicerii noștri? Înger din cer sau diavol din măruntaiele pământului, Antilia e Învăluită În strălucirea ei... — Pentru că cele de sus sunt cum sunt cele de jos, murmură Cecco d’Ascoli. În cavernele cerurilor explodează aceeași flacără care devorează pântecul vulcanilor. Veniero rămăsese tăcut, contemplându-și cupa pe care o strângea În pumni. Dar, la acele cuvinte, se deșteptă. — Și abisurile mărilor sunt biciuite de curente năvalnice, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
uciși, drumul lor pe Pământ a fost curmat, timpul le-a fost furat. Această faptă strigă după răzbunare către Dumnezeu. — La mine este răzbunarea și la mine este iertarea, a zis cel Necuprins. Și a interzis să fie atins Cain, murmură Veniero. — La el este răzbunarea și la el este Iertarea, dar la noi este justiția. Și la noi este și misiunea de a readuce ordinea cea dreaptă În finitudinea timpului care ne este dat, acea ordine pe care crima o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
de Dante, iar ochii Îi erau plini de lacrimi. Poetul rămase nemișcat, cu arma ridicată spre cer, nesigur, gâfâind din pricina Încordării și a efortului. Abia În clipa aceea femeia arătă că Își dădea seama de prezența lui. — Te rog, messere, murmură ea. Nu adăugă nimic, mărginindu-se să Îl fixeze cu privirea aceea a ei, din depărtări. Însă o breșă părea să se fi deschis În zidul de umbră care o Înconjura. — Te rog, repetă ea. Furia ucigătoare a lui Dante

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]